b'LOGOS — Comori Nemuritoare

„Amin, amin zic vouă, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă“ (Ioan 12, 24-25).

Cât de simplu şi cât de adânc a lămurit Mântuitorul moartea şi învierea Sa prin asemănarea grăuntelui de grâu! Cât de simplu şi cât de adânc le-a arătat Apostolilor şi lumii întregi pentru ce a trebuit să moară! Întocmai ca grăuntele de grâu, El a trebuit să moară ca să dea altora viaţă.
Moartea, Jertfa Mântuitorului, este miezul creştinismului. Moartea lui Hristos – zicea un vestit predicator – este viaţa învăţăturii Sale.
Iisus Mântuitorul a învăţat timp de trei ani şi jumătate pe pământ. Dar El putea să trăiască o viaţă întreagă. Şi ce lucruri minunate ar fi putut face El pe pământ într-o viaţă întreagă! Cu vraja cuvântului Său ar fi putut cutreiera întreg pământul şi ar fi putut „sintetiza“ învăţăturile Sale în sute de cărţi. Ar fi putut strânge mii de învăţăcei în jurul Său. Ar fi putut răscoli întreg pământul pentru Dumnezeu şi mântuire. Cu pilda vieţii Sale, cu minunile Sale, cu predicile Sale, ar fi cucerit lumea. Şi poate nici n-ar mai fi fost lipsă de dureroasa sângerare de pe dealul Golgotei.
Dar la toate aceste gânduri de ispită, Scripturile strigă într-un glas că Fiul lui Dumnezeu trebuia să moară; numai moartea Lui putea răscumpăra şi mântui omenirea. Şi Se ridică Însuşi El, Domnul Hristos, spunând lămurit că grăuntele de grâu trebuia să intre în pământ ca să aducă roadă.
O! Dacă ar fi trăit Hristos o sută de ani, dacă ar fi trăit chiar două-trei sute de ani… dacă ar fi colindat întreg pământul… dacă ar fi lăsat sute de cărţi şi pilde neîntrecute de viaţă, totuşi, dacă El n-ar fi murit pentru noi, lumea ar fi plină de moarte şi de morţi. Nici un suflet n-ar fi gustat încă din viaţă. Căci viaţa cea duhovnicească ne-a venit prin moartea şi Jertfa Lui. Nici unul din noi n-am fi înviat la o viaţă nouă dacă Hristos n-ar fi murit şi n-ar fi înviat pentru noi. „Grăuntele“ Cuvântului ne-a putut aduce roadă de mântuire numai intrând în pământ şi „murind“ pentru noi. | Continuare »

Sfântul Grigorie Palama

1. Crucea lui Hristos a fost propovăduită şi închipuită mai dinainte de neamurile cele din vechime, şi nimeni nu s-a apropiat vreodată de Dumnezeu fără puterea Crucii. Căci după acea greşeală dintâi săvârşită în raiul lui Dumnezeu prin călcarea poruncii cu privire la pom, păcatul s-a înmulţit, iar noi am fost supuşi, înainte de moartea trupească, morţii celei sufleteşti, care este despărţirea sufletului de Dumnezeu. Iar după călcarea poruncii, am trăit în păcat şi în viaţa cea după trup; or păcatul „nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:7-8).

2. Dacă – aşa cum spune Apostolul – „trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului” (Galateni 5:17), Dumnezeu fiind Duh, bunătatea însăşi şi virtutea, iar duhul nostru fiind după chipul şi asemănarea Acestuia, şi dacă duhul nostru prin păcat se face fără de folos, cum ar fi atunci cu putinţă să se înnoiască cineva şi să ajungă prieten cu Dumnezeu în Duh, câtă vreme nu se leapădă de păcat şi de viaţa cea după trup? Dar tocmai aceasta este crucea lui Hristos: lepădarea păcatului. De aceea şi unul dintre Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, întrebat fiind de către cineva dintre cei necredincioşi dacă crede în Cel răstignit, a răspuns: „Da! În Cel ce a răstignit păcatul”. Prieteni ai lui Dumnezeu se află mulţi, şi înainte de Lege, şi după darea Legii, când Crucea nu se arătase încă, iar despre aceştia Dumnezeu Însuşi a dat mărturie. Iar regele şi proorocul David, mare prieten între prietenii lui Dumnezeu din acea vreme, spune: „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule” (Psalmi 138, 16). Eu vă voi arăta cum au fost şi cum au petrecut prietenii lui Dumnezeu înainte de venirea Crucii, dacă voi vă veţi apleca urechea cea iubitoare de Dumnezeu şi veţi lua seama la cele ale Lui.

3. Când încă nu apăruse omul păcatului, fiul nelegiuirii, vreau să spun antihristul, a zis Teologul cel iubit de Hristos: „Şi acum, iubiţilor, este antihrist” (I Ioan 2:18). Tot astfel şi Crucea se află la cei de mai dinainte de noi, chiar dacă fără să se vădească aievea şi deplin. Căci marele Pavel ne-a învăţat pe noi, în chip destul de limpede, cum se află în noi antihristul chiar înainte de a se ivi, căci el spune: „… taina fărădelegii se şi lucrează în noi” (II Tesaloniceni 2, 7). Tot astfel şi Crucea lui Hristos, chiar pe când nu se arătase ca atare, se găsea totuşi în strămoşii noştri; căci încă de pe atunci taina ei se lucra într-înşii. | Continuare »

Sfântul Grigore Palama

1. Plăcută este ochilor noştri priveliştea mării liniştite, răsfrângând pe întinderea ei netulburată lumina scăpărătoare a razelor soarelui în plină strălucire. Dar şi mai desfătător este să priveşti şi să grăieşti despre Biserica cea strâns unită după voinţa lui Dumnezeu, izbăvită de tulburări şi luminată, în chip tainic, de lumina cea dumnezeiască, desfăcându-i aripile către strălucirea de dincolo şi întinzându-şi în sus mâinile, ochii, simţirea, precum şi întreaga ei cugetare. După ce harul Duhului Sfânt mi-a hărăzit astăzi această vedere plăcută şi a îngăduit ca voi toţi să petreceţi împreună noaptea şi ziua în templul lui Dumnezeu, nelipsindu-vă vouă râvna venirii voastre la El, haideţi acum să ajutăm, dând putere pomului tainic, răsădit la cumpăna apelor Duhului Sfânt, şi ca şi voi prin rugăciunile voastre de dimineaţă, tot aşa şi noi, în măsura în care ne îngăduie timpul, să adăugăm învăţăturii de dimineaţă pe cea de seară, arătând mai lămurit iscusinţele prin care vrăjmaşul mântuirii noastre face ca nu numai postul, dar şi rugăciunea noastră să rămână în tot chipul fără de nici un folos.
2. Există, fraţilor, şi altă săturare şi beţie rea şi vicleană, care nu vine nici din mâncăruri, nici din băuturi, nici din desfătarea pricinuită de acestea, ci din mânia către aproapele nostru şi din ura faţă de el, şi din ţinerea de minte a greşelilor sale, şi din toate răutăţile ce se iscă astfel. Despre acestea şi Moise în cântarea sa spune: „Vinul lor este venin de scorpion şi otravă pierzătoare de aspidă” (Deuteronom 32:33). Pentru acestea şi proorocul Isaia zice: „Vai de cei ce se îmbată fără de vin” (vezi Isaia 20:1); şi iarăşi acelaşi prooroc vesteşte: „Să nu postiţi cu lupte” (vezi Isaia 58:3). Dar şi către cei ce postesc în felul acesta, el spune, ca din partea Domnului: „Să-şi plece capul ca o trestie şi să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Isaia 58:5) şi „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea (Isaia 1:15).
3. Aşadar, această beţie a urii, pricină de căpătâi a îndepărtării oamenilor de Dumnezeu, diavolul caută să o insufle tuturor celor ce se roagă şi postesc, apoi trezeşte amintirea mâhnirilor şi plângerilor noastre, ne pune în mişcare gândurile spre aducerea aminte a răului şi ascute limba noastră pentru vorbe haine şi de ocară, pregătindu-ne pe noi să fim astfel precum David îl descrie pe cel ce se roagă în necuviinţă: „Fărădelege toată ziua, nedreptate a vorbit limba ta; ca un brici ascuţit a făcut vicleşug” (Psalmi 51:1 ); şi el se roagă către Dumnezeu ca să fie izbăvit de acestea, spunând: „Scoate-mă, Doamne, de la omul viclean şi de omul nedrept mă izbăveşte; ascuţit-au limba lor ca a şarpelui; venin de aspidă sub buzele lor” (Psalmi 139:1-3). | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov – Predică în Duminica Ortodoxiei

Iubiţi fraţi! Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţă cu nume mincinos, care e roada a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. “Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreaga şi fără de prihană, fără nici o îndoiala, va pieri pe veci”.
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisita în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.

Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.
Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hula asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otravă de mâncare. | Continuare »

Sfântul Ioan Maximovici

Astăzi suntem în Săptămâna înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul. Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.
Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ? (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.
Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.
El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia. | Continuare »

Sfântul Ignatie Briancianinov
Predică în Duminica Vameşului şi a Fariseului

„Iubiţi fraţi! În Evanghelia care s-a citit astăzi, am auzit pilda Domnului nostru Iisus Hristos despre vameş şi fariseu.
Din ce pricină a spus Domnul această pildă? El a spus-o pentru oamenii care, amăgiţi şi înşelaţi de părerea de sine, se întemeiază şi nădăjduiesc în dreptatea lor, în faptele lor bune, privesc spre ceilalţi oameni de la înălţimea părerii lor de sine şi amăgirii lor de sine, îi defaimă – adică au o părere proastă despre ei, îi dispreţuiesc, îi osândesc, îi vorbesc de rău atât în taină, în sufletul lor, cât şi la arătare, înaintea oamenilor.

Din ce pricină a rânduit Sfânta Biserică să se citească această Evanghelie înainte de intrarea în arena Postului Mare? Ca să ne păzească de părerea de sine şi defăimarea aproapelui, care nu lasă nicidecum simţământul pocăinţei să fie însuşit de inimă, iar dacă postul nu e împodobit cu rodul pocăinţei, nevoinţa postirii rămâne deşartă.
Şi nu numai atât: ea ne aduce vătămare, întărind în noi părerea de sine şi încrederea în sine. Aşa sunt toate nevoinţele trupeşti şi faptele bune cele văzute. Dacă socotim că săvârşindu-le aducem jertfă lui Dumnezeu, nu că îi plătim dintr-o datorie cu neputinţă de plătit, faptele bune şi nevoinţele noastre devin în noi părinţi ai trufiei pierzătoare de suflet.

Doi oameni s-au suit în templu să se roage, începe Domnul pilda Sa: unul fariseu, iar celălalt vameş. După aceasta, Domnul, Cunoscătorul inimilor, arată prin ce gânduri se vădea aşezarea de taină a inimii fiecăruia dintre cei doi care se rugau, prin ce gânduri închipuia fiecare dintre ei aşezarea sa faţă de Dumnezeu.
Fariseul era mulţumit de sine, se socotea vrednic de Dumnezeu, bineplăcut lui Dumnezeu. Dumnezeule, mulţumescu-Ţi, spunea el întru sine, adică vorbea în gând potrivit felului în care se vedea pe sine în taina sufletului său. Pentru ce mulţumeşte fariseul lui Dumnezeu? | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Cuvânt la Duminica Vameşului si a Fariseului

Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii

Rugăciunea este o acţine de concentrare şi de desprindere de realitatea materială, este ancorarea într-un domeniu nou pentru orice om, chiar dacă e credincios, pentru că rugăciunea nu înseamnă o recitare mecanică a unor texte şi îndreptare din când în când a atenţiei spre sensul cuvintelor. Rugăciunea este o răpire, o ieşire din sine şi o îndreptare spre Dumnezeu, într-un mod tainic şi neînţeles chiar de cel ce o practică. Rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt.

În primul rând, rugătorul să ştie că se angajează într-o acţiune plină de capcane demonice. Oricine care s-a rugat, oricât de rar şi care a dorit să simtă dulceaţa rugăciunii ştie de ce greutăţi şi ispite s-a lovit. Stai în faţa televizorului ore întregi şi te uiţi la un film plin de banalităţi şi de lucruri comune şi nici un gând lăturalnic nu te abate de la deşucherile care se petrec pe ecran. În schimb, te aşezi la rugăciune – nu vorbesc de cei care fac din rugăciune un lucru mecanic, ci de cei care vin cu bună intenţie să se roage – şi o mie de gânduri lăturalnice te asaltează, de multe ori chiar contrarii intenţiilor tale bune. Amintiri, preocupări stupide şi neimportante îţi invadează mintea, cuvinte urâte, glume, orice te poate abate de la rugăciunea care ar trebui să te lege de Dumnezeu.
De aceea, cel care doreşte să aibă o rugăciune îmbunătăţită trebuie înainte de orice să realizez că este un mare păcătos, să îşi supravegheze atitudinile, faptele, gândurile şi să-şi dea seama cât de mult păcătuieşte în fiecare zi şi în fiecare ceas, aşa cum spun rugăciunile din Canonul Sfintei Împărtăşanii.
Încet-încet, el trebuie să-şi facă un scut împotriva ispitelor lumii – atât cât se poate – şi să nu se sperie dacă, la început, acest scut este foarte penetrabil la ispitele satanei; cu timpul, scutul se întăreşte şi diavolul pătrunde mai greu dincolo de el. | Continuare »