b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Nicolae Velimirovici

De la începutul lumii şi al veacurilor, toate popoarele de pe pământ au crezut că lumea duhurilor există şi că duhurile nevăzute sunt adevărate. Cu toate acestea, multe popoare au luat-o pe o cale greşită în această privinţă, dând în mintea lor o putere mai mare duhurilor celor rele, decât celor bune şi, cu trecerea vremii, au făcut zei din duhurile cele rele, construind temple pentru ele, aducându-le jertfe şi rugăciuni şi bizuindu-se pe ele pentru toate lucrurile. Cu trecerea vremii, multe popoare s-au lepădat cu totul de credinţa în duhurile cele bune şi au rămas numai cu credinţa în duhurile cele rele sau în “zeii” cei răi, aşa cum îi numeau ei; aşa încât aceasta lume părea ca o cursă de cai, unde oamenii şi duhurile rele se luau la întrecere. Duhurile cele rele chinuiau oamenii din ce în ce mai mult, şi i-au orbit, numai pentru a şterge din mintea oamenilor orice gând de Dumnezeu, bun şi cu putere mare, dată de Dumnezeu duhurilor celor bune.
Şi în zilele noastre, toate popoarele de pe pământ cred în duhuri. Şi, în adevăr, aceasta credinţă este corectă. Cei care nesocotesc lumea duhurilor, o nesocotesc, pentru că ei văd numai cu ochii lor trupeşti şi nu o pot vedea. Dar lumea duhurilor nu ar fi a duhurilor, dacă s-ar vedea cu ochii trupeşti. Atunci, fiecare om care are mintea deschisă şi inima neînvârtoşată de păcat, poate simţi în întreaga sa fiinţă, în fiecare zi şi în fiecare ceas, că noi nu suntem singuri în lumea aceasta, numai în tovărăşia naturii mute, a rocilor, plantelor, animalelor şi a altor fapturi, elemente şi fenomene, ci, că sufletele noastre se află mereu în legatură cu lumea nevăzută, cu fiinţe nevăzute. Dar ei greşesc, scăpându-se de duhurile cele bune şi făcându-şi zei din duhurile cele rele, închinându-se lor.
| Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei

„Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu“ (Is. 40, 1). Aceste cuvinte ale străvechiului proroc Isaia sunt îndreptate în primul rând către noi, păstorii, fiindcă pe umerii noştri stă nu numai datoria de a vă învăţa, de a vă arăta calea lui Hristos, ci şi de a vă mângâia, de a vă arăta dragoste şi grijă din adâncul inimii. Şi eu vă iubesc pe voi, turma dată mie de Dumnezeu, ca pe oamenii cei mai apropiaţi mie. Şi oare eu nu ştiu ce multe necazuri şi lacrimi aveţi voi? Oare nu sunt dator să vă mângâi? Şi mă voi strădui s-o fac în marea zi de astăzi a închinării Crucii lui Hristos.
Când vă învăţăm calea lui Hristos, totdeauna vă îndemnăm să vă amintiţi spusele Lui despre faptul că strâmtă este poarta şi îngustă este calea ce duce în împărăţia lui Dumnezeu (Mt. 7, 14), că necazurile sunt partea tuturor creştinilor.
Veţi întreba: „Dar ce, numai creştinii au necazuri? Nu îndură necazuri, nenorociri şi amărăciuni şi oamenii acestei lumi? Nu varsă lacrimi şi cei ce leapădă calea lui Hristos ?”
Bineînţeles, de necazuri nu scapă nici aceştia, dar este mare deosebire între preţul pe care îl au înaintea lui Dumnezeu necazurile şi lacrimile noastre şi preţul pe care îl au înaintea Lui necazurile şi lacrimile celor care trăiesc fără Dumnezeu.
Ei îşi rabdă necazurile nu de bunăvoie, ci numai fiindcă nu pot scăpa deloc de ele; adeseori blesteamă şi cârtesc, în timp ce noi, creştinii, suntem datori să ne ducem necazurile cu totul altfel – pentru numele lui Hristos, cu mare supunere faţă de voia lui Dumnezeu, mulţumind lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplă: şi pentru bucurii, şi pentru greutăţi, şi pentru amărăciuni, şi pentru toate nefericirile. Noi ne ducem necazurile de bunăvoie, căci dacă ne-am lepăda de Hristos am scăpa de cele mai multe necazuri – dar întrucât nu ne lepădăm, pentru pătimirile noastre Dumnezeu ne dă binecuvântare.
| Continuare »

Preot IOSIF TRIFA, TRĂIM VREMURI BIBLICE

În serile din luna martie 1929, s-a văzut pe cer o aşa‑numită conjuncţie de planete. Luceafărul de seară (Planeta Venus) a avut o strălucire mai mare ca altădată, iar nu departe de el a strălucit un alt luceafăr (Planeta Jupiter).
Acest „fenomen“ ceresc este numit de astronomi „conjuncţie“ de planete, adică întâlnire, apropiere de planete.
Astronomii spun că şi steaua din timpul naşterii Mântuitorului ar fi fost o astfel de conjuncţie de stele, ar fi fost conjuncţia celor două planete, Venus şi Jupiter, care s-au văzut strălucind în serile din martie. Aceste două stele s-ar fi apropiat atunci atât de mult una de alta, încât lumina lor s-a contopit, dând naştere la o stea extraordinar de luminoasă. Lumina ei se vedea şi ziua. Această stea ar fi călăuzit pe cei trei magi.
Unii astronomi spun că conjuncţia celor două planete e un „fenomen ceresc ce se iveşte tot la mai mulţi ani. Prostimea vede o anumită legătură între aceste conjuncţii şi întâmplările din lume“.
Noi însă zicem că şi această „conjuncţie“ este o înştiinţare că Tatăl Ceresc vrea ceva cu noi. Steaua din noaptea Naşterii a vestit o schimbare mare în viaţa lumii. Cine ştie ce ne vesteşte azi această stea!

Cei trei magi au fost şi ei nişte astronomi învăţaţi. Dar câtă deosebire, între ştiinţa lor şi ştiinţa de azi! Au văzut şi ei „conjuncţia“ celor două planete, dar au văzut-o cu alţi ochi; au văzut-o cu ochii credinţei. Ştiinţa de azi vede numai „lucruri naturale“. Ştiinţa magilor a văzut în con­juncţie o arătare cerească. Punând jos aparatele de astronomie, s-au rugat şi au cercetat Scripturile, să afle ce înseamnă această „conjuncţie“. „Conjuncţia“ i-a dus la peştera din Vifleem şi i-a îngenuncheat la picioarele Mântuitorului.

O, de ar face tot aşa şi ştiinţa şi oamenii de azi! Semnele şi arătările cereşti din zilele noastre ne cheamă – ca pe magi – la picioarele scumpului nostru Mântuitor. | Continuare »

Fiul cel întors a fost primit cu toată dragostea şi ier­tarea tatălui său. A fost primit cu zgomot mare de ospăţ şi bucurie. Dar, după această primire zgomotoasă, fiul putea cu tot dreptul să se întrebe îngândurat: „Oare nu cumva această bucurie este numai un foc trecător?… Oare ce va zice tata după ce i se va potoli bucuria?… Poate mă va mustra… Ba, poate mă va şi pedepsi…”

– Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mine?… Ce va fi cu trecutul meu?… Ce va fi cu viitorul meu?…
– Scumpul meu copil, va fi răspuns tatăl, ce a fost cu tine, tata a uitat… Tata a tras dungă peste toate… Tu eşti iarăşi copilul meu cel scump, tu ai dragostea şi iertarea mea statornică… Tata te-a îmbrăcat cu haina uitării trecutului tău, ţi-a dat în picioare încălţăminte de fiu, iar în deget ţi-a dat inel ce întăreşte din nou legătura dintre mine şi tine.
Fiul cel întors avea, aşadar, o siguranţă deplină despre iertarea şi înfierea sa.

În Orient, slugile nu purtau nici în­căl­ţăminte, nici inel. Le purtau numai stăpânii şi fiii lor. Ine­lul şi încălţămintea erau o mărturie despre iertarea şi înfierea celui întors. Din partea tatălui, fiul primise tot ce putea primi un fiu: dragoste, iertare, sărut, îmbrăţişare, înfiere etc.

Urmează acum să vedem cum stă fiul faţă de dra­gostea şi iertarea tatălui său.
Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe cu fiul cel întors. Ea îl lasă în braţele tatălui său; evanghelia îşi curmă istorisirea în sunetele ospăţului de bucurie pentru cel ce mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Dar tocmai din felul cum se gată evanghelia se poate vedea că fiul cel întors a ră­mas până la sfârşitul vieţii sale în braţele tatălui său; în dragostea lui şi iertarea lui.
Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dragostea şi iertarea tatălui. S-a purtat mai departe cu adevărat ca unul ce mort fusese şi a înviat la o viaţă nouă. Nu mai era zburdalnicul şi uşuraticul care plecase în lume. El a înce­put o viaţă nouă… N-avea altă bucurie decât să petreacă în dragostea tatălui său şi în ascultare de el. | Continuare »

Moise Velescu, din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

Iar celor care încă mai continuă să-l acuze pe Părintele Iosif, le spunem că în lucrările, în miile de învăţături sfinte date de el acestui popor, nu vor găsi nici o abatere de la dreapta învăţătură, nici măcar cât un fir de păr.
El a pus mâna pe plugul cel Sfânt al Evangheliei, suferind împreună cu ea, şi arând adânc peste buruienile păcatelor şi ţinând sus Cuvântul cel Sfânt, fără de frică şi de ruşine. A fost curajos şi harnic, până în clipa plecării lui din lume.
Nu are nimeni nici o dovadă spre a justifica temerile, false de altfel, că părintele ar fi intenţionat să dea lucrării Oastei Domnului o direcţie extremistă sau contrară dogmelor şi canoanelor Bisericii.
Nu acesta a fost motivul lansării acestor temeri, ci a fost ura vrăjmaşului Satana, alarmat că Oastea Domnului va scoate sufletele oamenilor de sub stăpânirea păcatului. Oamenii neduhovniceşti, care ar fi fost în situaţia Părintelui Iosif, aşa ar fi făcut; ba unii au şi dorit ca el să facă aşa, împingându-l spre aceste extreme. Dar n-au putut să-l răpună. El nu s-a abătut nici spre sectarism şi nici spre literă, ci cu îndrăzneală şi curaj a mers spre Canaan.

Iată cum vorbea, peste zece ani, în casa fratelui Binescu din Bucureşti:
Iubiţii mei! Folosesc acest prilej să spun şi de aici, din capitala ţării, ceea ce am spus şi am scris de atâtea ori!
Oastea Domnului este legată cu toate firele ei de Sfânta Biserică. Ea s-a înfiripat în cadrele Bisericii şi lucrează în cadrele Bisericii. Noi luptăm pentru ceea ce se cheamă Biserica cea Vie şi Luptătoare. Să facem din fiecare membru al Bisericii un membru viu şi luptător. Eu stau în faţa Lui Dumnezeu cu conştiinţa curată că am făcut Bisericii mele cel mai mare bine ce i-l puteam face. | Continuare »

Zis-a Iisus: Oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a zidit casa lui pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă. (Matei 7, 24-25)

Citeşte, dragă cititorule, cu luare-aminte această învăţătură şi te gândeşte bine asupra ei, căci în ea este vorba şi despre tine şi despre mântuirea sufletului tău.
Ştii tu care este temelia cea de piatră pe care trebuie să-ţi clădeşti casa vieţii tale? Această temelie este, dragă cititorule, stânca Golgotei, este Iisus, Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. „Că nimeni nu poate pune alta temelie decât cea pusă, care este Iisus Hristos“ (I Cor. 3, 11).
Temelia vieţii noastre sufleteşti şi creştineşti este Iisus Mântuitorul pe Care L-a trimis Tatăl ca „o Jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, ca noi să trăim printr-Însul“ (I Ioan 4, 9-10). Prin Jertfa cea sfântă, Iisus Mântuitorul ne-a împăcat cu Dumnezeu şi „ne-a dat putere să ne facem iarăşi fiii Lui“ (Ioan 1, 12).
Viaţa ta cea sufletească e aşezată pe temelia cea de piatră când ai înţeles şi ai primit cu adevărat Jertfa Crucii Mântuitorului… Când ai înţeles că Iisus Hristos a murit pentru tine, pentru păcatele tale, pentru iertarea ta şi pentru mântuirea ta… Când ai înţeles că viaţa ta e un dar al Jertfei de pe Cruce.
Viaţa ta cea sufletească e zidită pe temelia cea de piatră când ai aflat că Jertfa Crucii nu este numai o iertare a păcatelor tale şi o împăcare cu Dumnezeu, ci este o putere…
Este toată puterea vieţii tale sufleteşti. Prin Jertfa Crucii, Iisus Mântuitorul ne-a dat şi nouă putere să ne răstignim, să murim faţă de păcat şi să înviem cu El la o viaţă nouă (Rom. 6). Temelia şi tăria vieţii noastre sufleteşti este Iisus Hristos şi Jertfa Lui cea sfântă. Fără de El noi nu putem face nimic. „Fără Mine, nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5). | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Citiri şi tâlcuiri din Biblie

Imaginea de mai jos reprezintă o arătare dumnezeiască pe care a văzut-o proorocul Ezechiel şi o istoriseşte în Biblie după cum urmează:
„Fost-a asupră-mi mâna Domnului şi m-a scos Domnul în duh şi m-a pus în mijlocul unei văi plină de oase. Şi m-a făcut să trec pe lângă dânsele de jur împrejur; şi iată, ele multe foarte erau pe faţa văii şi iată, erau uscate foarte. […] Şi mi-a zis: «Pro­feţeşte Duhului, profeţeşte, fiul omului, şi zi Duhului: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă asupra acestor morţi, ca să învie». Deci am profeţit cum mi s-a poruncit şi duh de viaţă a intrat într-înşii; şi au stătut pe picioarele lor, o oaste mare foarte, foarte“… (Ezec. 37, 1-10).

În multe locuri vorbeşte Sf. Scriptură despre tainica putere a Duhului Sfânt, însă parcă nicăieri nu e pusă această putere aşa de potrivit ca în chipul de mai sus, când Ezechiel învie oasele uscate cu puterea Duhului Sfânt. Taina şi puterea Duhului Sfânt tocmai aceasta este: viaţa, o viaţă nouă, o trezire, o înviere la o viaţă nouă. Oriunde S-a arătat şi Se arată Duhul Sfânt, El a făcut şi face un mare răsunet, El face o zguduire, o schimbare din temelie a vieţii, El face o înviere la o via­ţă nouă. Oriunde se arată puterea Duhului Sfânt, se face o minune ca cea din chipul de alături. Minunea din chipul de mai sus trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră sufletească. Aceasta este minunea pe care i-a spus-o Iisus noaptea lui Nicodim, când zicea că trebuie să se nască de sus, să se nască din nou, căci altcum nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu (Ioan, cap. 3). Nicodim se mira şi nu înţelegea această naştere din nou; şi atunci Mântuitorul i-a spus că naşterea din nou se face cu putere şi cu dar de la Duhul Sfânt. | Continuare »

din vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Vălani – 4 iulie 1976

În Sfânta Evanghelie sunt multe locuri în care se vorbeşte despre nunţi. În Matei, capitolul 22, Mântuitorul spune pilda cu cei chemaţi la nuntă. Acolo, un tată vrednic a pregătit o nuntă mare fiului său. Şi a făcut un cort mare, mare şi i a chemat pe toţi cei care erau invitaţi, să vină la petrecerea aceasta. „Veniţi, a zis el; toate sunt gata!”
Şi a trimis pretutindeni chemători minunaţi, crainici, să-i cheme pe toţi, pe toţi. În primul rând, a trimis la cei mai apropiaţi. Dar au fost trei categorii de oameni care au refuzat chemarea la nuntă.
1 – Unul a spus: „Mi-am cumpărat o pereche de boi şi trebuie să-i încerc. Iartă-mă, nu pot veni…”
2 – Altul a spus: „Mi-am sădit o vie, iartă-mă, nu pot veni…”
3 – Altul a spus: „Mi-am luat nevastă. Iartă-mă, te rog, nu pot să vin”.
Aceştia trei… aceste trei feluri de respingători ai chemării lui Dumnezeu erau trei categorii de oameni care, din trei motive, au refuzat să vină la nunta Mirelui Sfânt.

Era vorba despre unul care cumpăra… Era vorba despre unul care îşi sădise o vie… Era vorba despre altul, care se căsătorise…Iată deci trei categorii de oameni şi trei motive: comerţul, producţia, distracţia. Sau: boii, via, nevasta. | Continuare »

din 31 octombrie 2010, de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex

Când am revenit aici întâia dată, am băgat de seamă că suntem mulţi cei ce ne adunăm aici, dar niciodată nu putem şti care va fi ultima oară când vom fi laolaltă. Suntem împreună şi regăsesc aici toţi fraţii şi toate surorile mele, dar cu toţii au sporit în vârstă şi au îmbătrânit, mulţi au plecat dintre noi (chiar şi de data trecută), s-au dus stareţii – de nouă ani s-a dus Părintele Irineu, şi acum s-a dus şi Părintele Simeon.
Unde s-au dus? Încă nu ştim, nici nu înţelegem, dar şi noi ne vom duce – şi, îngăduiţi-mi să vă zic, asta e singura taină din viaţa noastră. Unde ne ducem? Vedem moartea ca pe sfârşitul vieţii noastre, şi asta pentru că e şi ceva adevăr aici, dar şi din pricina necredinţei noastre… nu suntem credincioşi. Ca un prunc în pântecele mamei… stă acolo până se maturizează, până devine un adult. Şi când părăseşte pântecele maicii sale, dacă te gândeşti, moare. Un copil se naşte, părăseşte pântecele mamei… la fel va fi şi cu noi la sfârşitul vieţii. Murim când părăsim pântecele mamei noastre. Vrea cineva să se întoarcă în pântecele ei? Duceam acolo o viaţă tihnită, nu plăteam taxe şi impozite, dar nu vrem să ne întoarcem. Şi cred că nimeni dintre cei ce s-au dus n-ar dori să se întoarcă în viaţa asta. Mulţi poeţi au rostit notoriu: nimenea nu mai vine îndărăt la viaţă. Am începe iarăşi viaţa asta, cu toate necazurile ei? Zice un psalm că Dumnezeu ne-a făcut fără rost – dar Prorocul vorbeşte de noi, cei necredincioşi, cred… Oare socotim că Dumnezeu e aşa neghiob?… Ar face El atâţia oameni diferiţi… ar avea El nevoie de noi doar ca să aprindă focul iadului, fiindcă n-are chibrituri? Nu… Dumnezeu dragoste este, şi dragostea este epitoma tuturor virtuţilor… Smerenia este cea dintâi virtute… dragostea fără smerenie nu este dragoste. | Continuare »

Ieromonah Arsenie BOCA, din «CĂRAREA   ÎMPĂRĂŢIEI»

Dezechilibrul, haosul şi anarhia sunt cam acelaşi lucru; o schi­monosire, o degenerare, un accident, un păcat colectiv. Dezechilibrul sau păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele haosului în grumazul realităţii, o pândire a nimicului care vrea să înghită în sine toate câte sunt. Dumnezeu vrea să stăvilească năvala anarhiei în făptură, însă, respectând libertatea omului, nu poate, decât dacă va câştiga şi convingerea omului pentru intenţia Sa. Pe drepţi îi are câştigaţi pentru această cauză. Pe nedrepţi, pierzând aceştia libertatea lor – de vreme ce robesc păcatului – nu-I mai poate câştiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea pentru aceştia nu-I mai rămâne decât sabia. Prin sabie se înţelege aci: asprimea dreptăţii, legea, autoritatea, stăpânirea, pedeapsa, până chiar şi pedeapsa cu sabia.
Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila. Îi dă şi timp, doar va simţi să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade tară de veste urmărit de dreptate.
O mare putere de refacere asupra celor căzuţi din dragostea lui Dumnezeu o au drepţii, care stau înaintea Stăpânului vieţii pentru fraţii lor. Ei fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oa­meni poc inţa şi de la Dumnezeu, milostivirea. Când lipsesc drepţii dintre oameni, iubirea nu se poate împlini, ci trebuie să se împlinească dreptatea.
Chemarea aceasta de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni au avut-o mulţi, dar mai cu seamă Iisus, şi de la El toţi iconomii tainelor, Apostolii şi urmaşii lor legiuiţi. Preoţii reactualizează, prin jertfa cea fără de sânge, prin Sfânta împărtăşanie, permanenţa acestei mijlociri. De aceea preotul – care se înţelege că trebuie să fie un drept – e numit chiar mai mult decât atâta; el e îngerul Domnului Savaot (Savaot e tot Iisus). „îngerii Bisericii” din Apocalipsă erau şapte episcopi, care au luat îndreptare pentru oarecare nebăgări de seamă. | Continuare »