Despre vindecarea slăbănogului

vindecarea-slabanogului-Capernaum

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predică la Duminca a II-a din Post

Duminica trecută am ascultat pericopa Evanghelică despre tăria minunată a arătării măreţe şi puternice a lui Hristos. Natanael, care a pus la îndoială cuvintele Apostolului Filip, că îndelung aşteptatul Mesia S-ar fi arătat în lume, şi aceasta în persoana lui Iisus din Nazaret – tot Natanael, de îndată ce a ajuns înaintea Domnului, L-a recunoscut îndată, şi L-a mărturisit atât ca Fiu al lui Dumnezeu, cât şi ca Împărat al lui Israel.

Evanghelia de astăzi vorbeşte despre ostenelile mari şi luptele oamenilor cu credinţa adevărată, pentru a veni înaintea Domnului Hristos. Patru oameni purtau pe o rudenie de-a lor sau pe un prieten, care era bolnav de paralizie – ducându-l pe patul său, el fiind foarte slab şi lipsit de ajutor. Ei au încercat fără să izbutească, să străbată prin mulţimea deasă de oameni, pentru a ajunge lângă Domnul şi, neizbutind, s-au urcat pe acoperişul casei, l-au desfăcut şi, cu osteneală multă, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul şi l-au aşezat la picioarele Vindecătorului făcător de minuni. Aceasta era măsura credinţei lor în Hristos.
Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Domnul nu a auzit credinţa lor spusă în cuvinte, dar El a văzut această. Ochii Lui duhovniceşti au pătruns până în adâncurile cele mai ascunse ale inimii omeneşti şi, privind aceste adâncuri, a văzut această credinţă. Cu ochii Săi trupeşti, El văzuse şi cunoscuse ostenelile şi strădaniile lor, pentru a aduce omul bolnav înaintea Lui. Atunci, credinţa lor era vădită atât vederii duhovniceşti a Domnului, cât şi ochilor Lui trupeşti.

Necredinţa cărturarilor care erau de faţă la această întâmplare, era de asemenea vădită pentru Domnul. Ei cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel – el huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, a început să-i mustre cu blândeţe pentru aceasta: „De ce cugetaţi acestea în inimile voastre?” Domnul, în judecata Sa limpede, citeşte inimile necurate cu aceeaşi lesniciune cu care le citeşte pe cele curate. | Continuare »

„Să ne folosim de această vreme a Postului, fiindcă nu ştim de ni se va mai da o vreme ca aceasta“

Sfântul Teofan Zăvorâtu – PREDICĂ LA DUMINICA LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ

“Adu-ţi aminte de unde ai căzut!” Aşa îi spune Domnul îngerului Bisericii din Efes în Apocalipsă lui Ioan Teologul. Adu-ţi aminte, însă nu cu uşurătate şi cu nepăsare, ci în aşa chip încât să afli în aceasta imbold spre pocăinţă şi întoarcere la faptele bune de mai înainte. Adu-ţi aminte de unde ai căzut şi pocăieşte-te şi fă faptele cele dintâi (Apoc. 2,5). Iată, această poruncă ar trebui insuflată neîncetat fiecărui om şi întregii omeniri căzute. Adu-ţi aminte de fericirea dintru început a celor intai-ziditi, fericire mare şi cu neputinţă de povestit, care a fost pierdută prin cădere şi prin aceasta să stârneşti în tine râvnă şi grijă de a te ridica şi a redobândi ceea ce ai pierdut. Bolnavul, de pildă, aducându-şi aminte de plăcută stare a sănătăţii, doreşte mai cu osârdie însănătoşirea; cel robit, amintindu-şi bucuria libertăţii, caută eliberarea; cel sărăcit, amintindu-şi de tihna îndestulării, foloseşte toate mijloacele pentru a se îmbogăţi din nou. Cred că nimeni n-ar fi nepăsător şi lenevos de mântuirea sa dacă nu i s-ar împuţina aducerea aminte de acest fapt;ce bine era înainte de cădere şi ce rău am ajuns după cădere!

Bineînţeles, această aducere aminte ne-ar putea arunca în deznădejde dacă nu am avea la îndemână mijloacele de a ne îndrepta starea: dar iată, bunătatea cea grijulie a lui Dumnezeu a rânduit pe pământ chip de ridicare şi l-a apropiat de noi – chip de ridicare pe care ne putem bizui, pe care mulţi l-au încercat deja şi care şi-a arătat în privinţa lor puterea sa cea minunată. | Continuare »

Preotul şi mucenicul Vasile

În ziua de vineri, 19 februarie 1937, i-a spus soţiei sale că Domnul îl trage de mână şi că în curând va pleca la El. A cerut să i se aducă copilaşii să-i binecuvânteze, i-a îmbrăţişat pe copilaşi şi pe mama lor şi, cu un ultim cuvânt: „Vă iubesc!”, a plecat la Domnul în seara aceleiaşi zile.Pr-Vasile_Ouatu_211

Părintele Vasile Ouatu s-a născut în anul 1903 în oraşul Bârlad, în Moldova, şi a terminat teologia la Bucureşti în anul 1928. S-a căsătorit cu soţia sa Emilia în 19 mai, anul 1929, cununaţi fiind de preotul Toma Chiricuţă de la Biserica Zlătari, din Bucureşti.
A câştigat prin concurs postul de paroh la Biserica „Sfânta Treime” – Ghencea, unde mai concurau şi alţi 42 de candidaţi. Avea o minte pătrunzătoare şi o inimă plină de dragoste de a sluji lui Dumnezeu cu toată râvna şi curăţia vieţii sale.

De la începutul vieţii de căsnicie i-a cerut soţiei sale cu toată stăruinţa ca ea să fie în toate privinţele un exemplu de viaţă curată şi smerită pentru toate femeile din parohia sa, lucru pe care ea l-a înţeles şi despre care a mărturisit ea că şi-a dat toate silinţele să-l împlinească.
Lăcaşul nou al bisericii din parohia sa era atunci în construcţie, abia înălţat un metru de la pământ. Planul era mare şi construcţia va cere jertfă şi osteneli nespus de mari. De la început, tânărul preot şi-a luat în cea mai mare grijă şi răspundere sarcina ridicării acestei biserici de forma şi de mărimea cea mai aleasă. Dar el a ştiut şi mai bine un şi mai însemnat adevăr, anume acela că înaintea datoriei de a ridica biserica din piatră, un adevărat slujitor al lui Dumnezeu are datoria şi mai mare de a ridica biserica vie din suflete pentru Hristos. Şi acest lucru l-a împlinit chiar din primele zile părintele Vasile, în parohia sa din cartierul Ghencea din Bucureşti.

Chiar din anii săi de teologie a aflat despre Lucrarea Oastei Domnului care pornise de la Sibiu prin râvna sfântă a Părintelui Iosif Trifa. Şi încă de atunci şi-a însuşit cu toată hotărârea calea de ostaş al Domnului, pregătindu-se cu toată evlavia şi râvna sufletului său devotat lui Hristos pentru a fi cu adevărat un slujitor destoinic şi vrednic al Domnului. | Continuare »

FEMEIA HANANEANCĂ

Părintele Nicolae Steinhardt

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:
Prima: neluarea în seamă, ignorarea.
Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).
O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana?
Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.
A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici.
Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă.
| Continuare »

Toată viaţa să fie un timp de rugăciune

Sfântul Vasile cel Mare

1) Rugăciunea este cererea de bunuri, adresată de cei binecredincioşi lui Dumnezeu. Însă trebuie nu numai prin cuvinte să spunem rugăciunea, ci mai ales prin dispoziţia sufletească de rugăciune. Şi trebuie să ne rugăm tot timpul, în orice stare. Rastig-55Dacă stai la masă – roagă-te; mâncând pâinea, dă mulţumire Celui ce ţi-a dat-o; întărindu-ţi neputinţa trupului cu vin, pomeneşte-L pe Cel ce ţi-a dat acest dar pentru veselirea inimii şi pentru alinarea suferinţelor. Dacă a trecut trebuinţa de hrană – să nu înceteze pomenirea Binefăcătorului. Când îmbraci paltonul – mulţumeşte-I Celui ce ţi l-a dat; îmbrăcând hainele – măreşte-ţi dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dat acoperăminte potrivite pentru iarnă şi vară, acoperăminte ce ne apără viaţa şi ne acoperă urâciunea. A trecut ziua? Mulţumeşte-I Celui ce ţi-a dat soare pentru împlinirea treburilor zilnice şi foc să-ţi lumineze noaptea şi să-ţi slujească la celelalte trebuinţe ale traiului. Noaptea să-ţi aducă alte îndemnuri la rugăciune. Când te uiţi la cer şi îţi îndrepţi privirea spre frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi închină-te celui mai bun Maestru al tuturor, lui Dumnezeu, Care pe toate cu înţelepciune le-a făcut (Ps. 103, 25). Când vezi că toată natura este cuprinsă de somn, iarăşi închină-te Celui ce prin intermediul somnului şi împotriva voinţei noastre ne dezleagă de neîntreruperea ostenelilor şi prin puţină odihnă ne conduce iarăşi la vioiciunea puterilor. De aceea nu toată noaptea să-ţi fie sortită somnului – nici să îngădui ca din pricina nesimţirii din vremea somnului să-ţi devină nefolositoare jumătate din viaţă; dimpotrivă, să-ţi împărţi vremea nopţii în somn şi rugăciune. Astfel te vei ruga neîncetat fără să-ţi închizi rugăciunea în cuvinte, ci prin tot cursul vieţii apropiindu-te de Dumnezeu ca viaţa ta să fie o neîncetată rugăciune.

2) La fiecare chemare spre rugăciune să răspunzi: gata este inima mea, şi până la ultima rugăciune să fii în dumnezeiască slujbă, socotind o mare pagubă a renunţa la rugăciune. Căci, dacă, atunci când guşti mâncarea pentru întărirea trupului tău, rămâi la masă până când îţi satisfaci trebuinţele şi, dacă nu este nevoie mare, nu pleci uşor de la masă, nu trebuie cu atât mai mult să rămâi până la sfârşitul mesei duhovniceşti şi să-ţi întăreşti sufletul cu rugăciunea? | Continuare »

Cum să petrecem de anul nou?

Sfântul Ioan Gură de Aur, din «Predici la duminici si sărbători»

Anul îţi va merge bine nu când tu vei sta beat în ziua cea dintâi a lui, ci când, atât în ziua cea dintâi, cât şi în cea de pe urmă, şi în fiecare zi, tu vei face fapte plăcute lui Dumnezeu. Nu beţia înseninează, ci rugăciunea; nu vinul, ci cuvântul înfrânării. Vinul stârneşte furtună, cuvântul lui Dumnezeu aduce linişte. Acela aduce nelinişte în inimă, acesta alungă zgomotul; acela întunecă mintea, acesta luminează pe cea întunecată; acela aduce întristarea, care înainte era departe, acesta ridică grija, care este de faţă. Alcoolul_P15Căci nimic nu poate aşa de tare a însenina ca învăţătura înţelepciunii: a preţui puţin lucrurile de acum, a ţinti la cele viitoare, a recunoaşte cele pământeşti ca trecătoare şi a nu le socoti statornice, nici bogăţia, nici puterea, nici cinstea, nici măgulirile. Dacă tu ai o astfel de înţelepciune, atunci poţi să priveşti pe un bogat fără ca să-l zavistuieşti, poţi să ajungi la nevoie şi la sărăcie, şi totuşi să nu-ţi pierzi curajul.
Creştinul nu trebuie să prăznuiască sărbătorile numai în anumite zile, ci tot anul trebuie să fie pentru el sărbătoare. Cum însă trebuie să fie sărbătoarea care se cuvine lui? Pavel zice: „Să prăznuim nu întru aluatul cel vechi, nici întru aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci întru azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Corinteni 6, 8). Dacă ai conştiinţa curată, tu serbezi în toate zilele, săturându-te cu nădejdile cele slăvite şi îndestulându-te cu aşteptarea bunurilor viitoare. Iar dacă nu ai conştiinţa liniştită şi eşti împovărat cu multe păcate, atunci poţi să ţii mii de sărbători, că nu te vei afla mai bine decât cel ce jeleşte. Căci ce-mi foloseşte mie o zi senină, când conştiinţa mea este întunecată? | Continuare »

ÎN A DOUA ZI A PRAZNICULUI NAŞTERII DOMNULUI

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL

Cum să-L întâmpinăm în chip vrednic pe Domnul ce S-a născut?
împreună cu păstorii – prin dorinţa de mântuire,
împreună cu Iosif şi cu Născătoarea de Dumnezeu – prin evlavioasa odihnă în El,
împreună cu magii – mergând cu plăcere în urma Lui,
împreună cu îngerii -slavoslovindu-L cu recunoştinţă.

Dintre toate spusele prin care este zugrăvită Naşterea lui Hristos şi legătura noastră cu Cel născut, cel mai aproape de noi, surorilor, sunt cuvintele următoare: Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L (cântarea 1 a Canonului Naşterii). Hristos Se pogoară din cer, ieşiţi-I în întâmpinare! Vorbesc astfel cu trimitere la pilda celor zece fecioare, pentru că şi acolo s-a făcut glas în miez de noapte: Iată, Mirele vine, ieşiţi în întâmpinarea Lui! (Mt. 25, 6) Deosebirea stă în aceea că acolo vine ca Judecător, iar aici ca Mântuitor. Acolo, cum le-a găsit pe fecioare, aşa a şi hotărât să rămână pentru totdeauna: cele înţelepte au rămas înţelepte, iar cele nebune au rămas nebune, fără să mai aibă putinţa de a-şi îndrepta soarta. Pe când aici nu este aşa, ci chiar dacă se vor arăta unii nebuni în ceasul întâmpinării, mai este încă vreme să se facă înţelepţi, după cum şi cei înţelepţi nu sunt în afara primejdiei de a nimeri în rândul celor nebune. Cu atât mai mare prevedere trebuie să aflăm cum să-L întâmpinăm în chip vrednic pe Domnul Ce S-a născut, Care pentru oameni şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer, şi cum să împlinim ceea ce am aflat.

Când într-o ţară merge vestea că vine împăratul, toţi locuitorii acelei ţări se pun în mişcare şi încep să se pregătească plini de grijă ca să-L primească pe împărat precum se cuvine: repară străzile, împodobesc casele, pun la vedere tot ce au mai bun, ca să le arate atât împăratului, cât şi celorlalţi, că se află în împrejurări neobişnuite. La fel şi la noi. De multă vreme am început să ne pregătim pentru praznic: chiliile sunt curăţite, lucrul a fost lăsat deoparte, au fost cusute haine noi şi pentru masă a fost pregătit câte ceva în plus, aşa încât şi ai casei, şi străinii văd că la noi e praznic. | Continuare »

Ceva despre pacea pe care a adus-o Naşterea Domnului

Părintele Iosif Trifa (Glasul dreptăţii, nr. 11, din decembrie 1937)NastereaDomnului

„Pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Lc 2, 14)
„Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Eu vă spun: Nu! ci dezbinare” (Lc 12, 51)
„N-am venit să aduc pacea, ci sabia!” (Mt 10, 34)

La Crăciun se vorbeşte mult despre pacea pe care au cântat-o îngerii din cer: „Pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Dar sunt atât de puţini creştinii care cunosc înţelesul cel adevărat al acestei păci.

Domnul Iisus s-a născut şi a venit pe pământ să nimicească vrăjmăşia dintre om şi Dumnezeu, pe care o făcuse Adam prin păcatul neascultării. Domnul Iisus a veni să-l împace din nou pe om cu Dumnezeu; să împace din nou omenirea cu Dumnezeu. Vestea cea bună a acestei împăcări a adus-o Naşterea Domnului. Dar naşterea era numai vestirea acestei împăcări. Ea trebuia pecetluită prin sângele Crucii. Sus, pe Crucea Golgotei Domnul Iisus ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a făcut din nou fiii Lui.

„Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos făcând pace cu noi prin Sângele Crucii Sale” (II Cor 5, 18). Sus, de pe Crucea Golgotei, Domnul Iisus ne-a lăsat pacea cea dulce şi sfântă a iertării noastre cu Dumnezeu. Aceasta e o pace lăuntrică, o pace sfântă, care n-are nimic cu lumea şi cu frământările ei. | Continuare »

Sfântul Ierarh DOSOFTEI

Sf-Ier-DosofteiViaţa slăvitului şi întru tot lăudatului ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinţii săi Leontie şi Misira, binecredincioşi creştini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania şi în ţinutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
Tânărul Dimitrie Barilă a învăţat carte de la cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită şi-a agonisit încă din anii copilăriei şi ai tinereţii multă ştiinţă de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi ai Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învăţase a vorbi şi a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă şi ucraineană.
Pe lângă învăţătura adunată cu migală de la mulţi dascăli, la şcoala mănăstirii Probota a deprins şi învăţătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia şi nevoinţele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfântă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înţelepciune şi vrednic împlinitor al nevoinţelor călugăreşti, Cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste şi rugăciune, devenind părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila şi al Misirei”.
Timp de mai mulţi ani învăţatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult şcoala mănăstirii Probota şi a crescut mulţi ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o adevărată înnoire duhovnicească.
Datorită prestigiului său de cărturar şi virtuţilor care-i luminau chipul şi faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huşi, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând şi smerit, înaltul ierarh uimea pe toţi prin înţelepciune şi bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazâl. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, sloveneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”. | Continuare »

Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, mare făcător de minuni

Proloagele Sfinţilor şi a Sfintelor – 12 decembrie

Insula Ciprului era patria minunatului Spiridon, care, născându-se din părinţi simpli, era şi el smerit cu inima şi bun cu viaţa. În copilăria sa a fost păstor de oi şi, crescând, s-a împărtăşit nunţii celei legiuite şi s-a făcut tată de copii. El vieţuia cu cinste şi cu plăcere de Dumnezeu, urmând lui David în blândeţe, lui Iacob în simplitatea inimii şi lui Avraam în iubire de străini. Dar nu după mulţi ani, murindu-i soţia, cu osârdie slujea lui Dumnezeu prin fapte bune, iar averea sa o cheltuia spre odihna străinilor. În lume atât de mult a plăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit cu darul facerii de minuni, căci vindeca tot felul de boli, din cele cu anevoie de vindecat şi izgonea duhurile rele din oameni, cu cuvântul. Pentru aceasta a fost ales episcop al cetăţii Trimitundei, care era o cetate vestită a Ciprului, în împărăţia marelui Constantin şi a lui Constantie, fiul său, unde făcea minuni preaslăvite.

Oarecând era în ostrovul acela secetă mare şi uscăciune, iar uscăciunii îi urma foametea şi foametei, moartea; căci mulţime de popor murea de foame. Pentru acea închidere a cerului, trebuia un Ilie sau un altul asemenea lui, ca să-l deschidă cu rugăciunea. Unul ca acela s-a arătat Sfântul Spiridon, care, văzând nevoia ce venea asupra poporului şi milostivindu-se părinteşte spre cei ce piereau de foame, s-a rugat cu sârguinţă către preabunul Dumnezeu, Care îndată a umplut cerul cu nori, adunându-i de la marginile pământului. Apoi a fost lucrul cel mai minunat, ca să nu socotească cineva că ploaia s-a făcut din stihii, în chip firesc, căci multă vreme norii n-au dat ploaie, până ce iarăşi sfântul a mai făcut rugăciune cu fierbinţeală şi atunci s-a vărsat ploaie mare pe pământ şi n-a încetat multe zile, până când iarăşi s-a rugat sfântul şi s-a făcut senin.

Pământul s-a adăpat cu îndestulare şi şi-a dat roadele sale, căci s-au îmbelşugat ţarinele, au rodit sadurile şi grădinile şi a fost după foametea aceea îndestulare multă prin rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu, Spiridon. Peste câţiva ani, prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor, s-a făcut foamete în latura aceea şi se bucurau bogaţii vânzători de grâu, pentru acea scumpete, căci aveau grâu strâns de mulţi ani şi, deschizându-şi hambarele, au început a-l vinde scump. Atunci era în cetatea Trimitundei un vânzător de grâu, nesăţios de iubirea de argint şi plin de lăcomie. Acela, câştigând cu neguţătoria prin alte părţi mult grâu şi aducându-l cu corabia în cetate, nu voia să-l vândă cu acel preţ, cu care se vindea în cetate, ci l-a pus în hambare, până când se va înmulţi foametea în cetate, pentru ca să-l vândă mai scump şi să câştige avere mai multă. | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »