GLASUL CONŞTIINŢEI

Părintele Arsenie Boca

Pr-Arsenie-BocaE un grai tăcut, o chemare lină, pe care o auzi sau înţelegi că vine dinlăuntru, dar totuşi de dincolo de tine, de la Dumnezeu. Însuşi cuvântul conştiinţă însemnează a şti împreună, la fel. Iar cei ce ştiu împreună, la fel, sunt Dumnezeu şi omul. Prin urmare cugetul sau con¬ştiinţa e ochiul cu care vede Dumnezeu pe om şi acelaşi ochi cu care vede omul pe Dumnezeu. Cum îl văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două părţi.

Patimile, reaua voinţă şi peste tot păcatele, dar mai ales nebăgarea în seamă a acestui glas, îngrămădesc nişte văluri peste ochiul aces¬ta, nişte solzi, care-i sting graiul, încât abia se mai aude. Atunci şi Dumnezeu se stinge din ochiul nostru încât ne pare că nici nu mai este Dumnezeu. Prin păcatele noastre, capătul omenesc al conştiinţei noas¬tre s-a îmbolnăvit. înţelegem prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă, în răutatea necredinţei care i-a cuprins şi li se pare că abia acum au ajuns la „adevăr”.

Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea Sa, nu va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti. Odată şi odată începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea noastră de toate fărădelegile făcute; iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale1, drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu, că El va as¬culta pâra şi-i va da dreptate, şi ne va băga în chinurile iadului.

Sunt oameni care s-au învechit în rele – nevrând să ştie de Dumnezeu – şi, mai către capătul zilelor, când îndărătnicia firii s-a mai stins, s-au pomenit cu o răbufnire năpraznică a conştiinţei bolnave, rupând toate zăgazurile fărădelegilor şi azvârlindu-le pe toate în faţa lor, încât şi somnul le-a fugit, iar la unii le-a fugit şi mintea. Căci cu adevărat a fugit mintea omului care o viaţă întreagă nu face altceva decât să stingă glasul conştiinţei. De aceea nu vrea Dumnezeu să ieşi din viaţa aceasta, fără să ştii şi tu că ţi-ai omorât sfătuitorul cel mai bun, ce-l aveai la îndemână pretutindeni, şi nu te lasă să pleci fără să vezi, încă de aici, unde te vei duce. Aşa sunt tocmite lucrurile, ca odată să vadă fiecare, vrând-nevrând, ceea ce trebuia, prin credinţă, să vadă totdeauna.

VIAŢA MEA ÎN HRISTOS

Sf. Ioan de Kronstadt

Sf_Ioan…Când Hristos este în inimă, atunci suntem mulţumiţi de toate. Ceea ce ne jena devine pricină de cea mai perfectă bunătate, amărăciunea devine dulce, sărăcia devine bogăţie, foamea este săturată şi tristeţea noastră se schimbă în bucurie. Dar când Hristos nu este în inimă, omul nu este mulţumit de nimic, nu găseşte fericirea în nimic: nici în sănătate, nici în plăcerile vieţii, nici în demnităţi şi onoruri, nici în divertismente, nici în palate splendide, nici la o masă luxoasă cu tot felul de mâncări, nici în eleganţa veşmintelor. În nimic.

Ah, cât îi este omului de necesar Hristos, Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul sufletelor noastre! Cât de mult este necesar pentru dragostea lui Hristos – ca să poată locui în noi – să fim flămânzi şi să însetăm, să dormim puţin, să ne îmbrăcăm cu simplitate, să suportăm totul cu inima liniştită, paşnică şi să fim răbdători şi blânzi. Diavolul încearcă mereu să prindă sufletul nostru, căutând cum l-ar putea răni cu un păcat, cu o patimă şi cum ar putea înrădăcina cât mai solid în noi vreun obicei rău; ceea ce el vrea este să ne facă mântuirea cât mai dificil posibilă, să ne facă reci şi indiferenţi faţă de Dumnezeu, faţă de lucrurile religioase, faţă de Biserică, faţă de veşnicie şi faţă de oameni.

Cuvânt în cea de-a doua Duminică din Postul Mare

Sfântul Luca al CrimeeiSF._GRIGORIE_PALAMA

Învăţătura lui Hristos şi învăţăturile omeneşti.

Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei.

Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.

Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătura greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie la dat în vileag ca eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască.

| Continuare »

La ce folosesc postul şi pocăinţa?

Sf. Ioan de Kronstadt – VIAŢA MEA ÎN HRISTOSSf_Ioan

Pentru ce facem acest efort? Ele ajută la purificarea sufletului, la pacea inimii, la unirea cu Dumnezeu, ne umple de evlavie şi spirit filial, şi ne dau curaj înaintea lui Dumnezeu. Iată, cu siguranţă, de ce ne angajăm la post şi pocăinţă. Efortul conştiincios aşteaptă o inestimabilă recompensă. Dar sunt oare mulţi printre noi care-L iubesc pe Dumnezeu cu o dragoste adevărat filială? Sunt oare mulţi care îndrăznesc, într-o lepădare de sine totală şi cu încredere, să cheme pe Tatăl nostru Cel din cer, zicând „Tatăl nostru”? Nu cumva, dimpotrivă, acest apel filial a încetat să răsune în inimile noastre moleşite de vanităţile acestei lumi, de ataşamentul faţă de lucrurile şi plăcerile sale? Tatăl nostru Cel din ceruri nu este oare departe de inimile noastre? Nu cumva, mai curând ca pe un Dumnezeu iritat ni-L reprezentăm noi pe Dumnezeu, noi care L-am părăsit plecând într-o ţară îndepărtată? Da, pentru păcatele noastre, toţi am merita mânia Sa dreaptă şi pedeapsa, dar El Se arată răbdător şi îngăduitor faţă de noi, El Care nu vrea să ne taie ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim să-L îmblânzim prin căinţă şi lacrimi. Să intrăm în noi înşine; să ne examinăm inima cu toată dreptatea şi, văzând ce mulţime de păcate o face inaccesibilă harului divin, vom recunoaşte că suntem morţi spiritual.

Newer Posts »