Antihrist

Părintele Arsenie Boca, din Cărarea ÎmpărăţieiPr-Arsenie-8

El e „acela” care va veni în numele său – nu al lui Dumnezeu – evreu de neam, care va tirăni sub ascultarea sa tot pământul. Căci „acela” va primi să fie împărat peste strălucirea tuturor împărăţiilor pământului (Matei 4, 8-9).

Creştinii – cu numele –, din pricina înmulţirii fărădelegilor, care sting Duhul (I Tesaloniceni 5, 19), aşa se vor slăbi la minte, încât, de frică (Apocalipsa 21, 8), mulţi se vor lepăda (II Tesaloniceni 2, 3) de Hristos şi vor primi toată voia rea şi vor gusta toată răutatea răului „căci credinţa nu este a tuturora” (II Tesaloniceni 3, 2). Viaţa lor slăbănogită de păcat va da îndrăzneală satanei, care va lucra în „acela” tot felul de puteri şi de semne, de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască. De aceea, pentru că iubesc păcatul mei mult decât pe Dumnezeu, Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca să dea crezământ minciunii şi să cadă sub osândă toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit nedreptatea (II Tesaloniceni 2, 9-11).
Iudeii de odinioară, împinşi înăuntru de „acela”, au răstignit pe Domnul, înţepându-i călcâiul (Facere 3, 15), şi nu I-au putut face mai mult nimic; dimpotrivă, Domnul, pogorându-Se prin Cruce la cei din închisoare, a spart veşnicele încuietori şi mare pradă a făcut nesăţiosului iad. De atunci umblă potrivnicul ca un leu turbat, întărâtându-şi uneltele, ca măcar faptele şi învăţătura Mântuitorului să le întunece în necredinţă. Neputând nici aceasta, îşi aprinde ciracii şi pe „acela” al lor, care se repetă în fiecare veac de oameni din zilele Sfinţilor Apostoli (I Ioan 2, 18) până în zilele celui mai desăvârşit Antihrist, din vremea de apoi, când va propovădui Ilie (Maleahi 3, 23), că, doară-doară va putea măcar să stingă pe ucenicii lui Iisus de pa faţa pământului: prigonindu-i, spânzurându-i, ucigându-i răstignindu-i şi în tot felul omorându-i. | Continuare »

gregory-palamas-aghioritisSfântul Grigorie Palama s-a născut în anul 1296, în Constantinopol. Ajunge în Muntele Athos în 1316 şi intră sub ascultarea părintelui Nicodim de la Mănăstirea Vatoped (cinstit pe 11 iulie). După moartea părintelui Nicodim, stă vreme de opt ani sub ascultarea părintelui Nichifor. Pleacă la Lavra Sfântului Atanasie după trecerea la cele veşnice a părintelui Nichifor. Aici va deveni cântăreţ la strană. Peste trei ani ajunge la Schitul Glossia, unde a deprins practica rugăciunii inimii, isihasmul devenind pentru el un mod de viaţă.
Din cauza invaziei turcilor, se retrage împreună cu câţiva fraţi în anul 1326, în Tesalonic. Aici va fi hirotonit preot. Numai sâmbăta şi duminica era în mijlocul oamenilor, celelalte zile din săptămână erau petrecute în rugăciune şi retragere. Mai târziu se va retrage la Bereia, lângă Tesalonic, unde va aduna în jurul său câţiva călugări.
În anul 1347 este numit arhiepiscop al Tesalonicului. A trecut la cele veşnice pe 14 noiembrie 1359. A fost canonizat în anul 1386, în timpul patriarhului Filotei (1354-1355, 1364-1376), cel care a scris viaţa sfântului şi slujbele adresate acestuia. Menţionăm că Sfântul Grigorie Palama este pomenit şi în a doua Duminică din Postul Mare.
Sfântul Grigorie este persoana care a luat apărarea experienţei isihaste, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin lumina necreată sau harul dumnezeiesc.

Lupta împotriva învăţăturii lui Varlaam, călugăr grec venit la Constantinopol din Calabria (Italia).

Varlaam încerca să minimalizeze diferenţele dintre ortodocşi şi catolici cu privire la Filioque. Pentru că învăţătura sa va fi respinsă de Sfântul Grigorie Palama, acesta va aduce acuzaţii nefondate isihaştilor din Sfântul Munte cu privire la rugăciunea minţii şi a experienţei întâlnirii cu Dumnezeu în lumina taborică.

| Continuare »

Sf_arhangheli-Mihail-e-GavriilLa adunarea celor 9 cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii.
Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în cea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor” şi lăudându-se că „voi fi asemenea cu Cel înalt”, a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul („Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând”). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: „Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor”, ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric.
Pentru aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică luarea aminte şi înţelegere şi unire. Acesta dar, marele folositor şi de bine-făcător mântuirii noastre, înmulţind şi întinzând spre mulţi multe faceri de bine mântuirii, s-a arătat la mulţi văzându-se. Că s-a arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei. Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său. Mers-a înaintea taberei fiilor lui Israel, când se izbăveau şi au scăpat de robia şi de chinul egiptenilor. | Continuare »

nasterea-maicii-domnuluiSinaxar 8 Septembrie

Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.
Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.
Deci Preasfânta este nepoată lui Matan şi a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori, şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu.

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, din „Predici la duminici şi sărbători“

„ Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17)

Rusalii_22Slăvite sunt, iubiţilor, darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească.
De aceea să ne bucurăm toţi, să mărim şi să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie şi de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele şi se schimbă unele cu altele, aşa si în biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, si de asemenea trece de la una la alta.

Aşa cu puţin mai înainte noi am serbat ziua morţii lui Hristos, apoi Invierea Sa, după aceea Inălţarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, şi am ajuns la împlinirea făgăduinţei date de Hristos. Adică că Hristos a zis: „când mă voi duce, voi trimie vouă alt mângâietor, şi nu vă voi lăsa sărmani (Ioan 16, 7, 14, 16, 18).

Cunoaşteţi îngrijirea cea mare a Domnului?
Vedeţi negrăita Lui bunăvoinţă către oameni?
Înainte cu câteva zile S-a înălţat la cer, a luat în stăpânire tronul împărătesc, şi a şezut de-a drepta Tatălui; iar astăzi ne dă El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, şi cu aceasta dă omenirii nenumărate bunuri cereşti. Sau spune-mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfăptuieşte spre fericirea noastră? Prin el ne-am mântuit noi de robia păcatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am făcut fii a lui Dumnezeu şi ne-am transformat în oameni cu totul noi; încă putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea şi înfricoşată a păcatelor. | Continuare »

sf-maria-egipteanca-bis-din-betania-casa-mariei-si-marteiScrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului

Taina împărătească a o păzi bine este, iară lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi şi a le vesti, datorie sfântă este. Drept aceea şi eu, zice Sfântul Sofronie, temându-mă a ascunde în tăcere cele dumnezeieşti, aducându-mi aminte de soarta cea înfricoşată a slugii cei leneşe, carele luând dela Domnul talantul, l-a îngropat în pământ, şi pre cel dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrându-l, nu voi tăcea povestirea aceasta sfântă carea a ajuns până la mine; nimenea însă să nu fie necredincios celor ce voi scrie, pre care eu singur le-am auzit, nici să socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de asemenea lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi celor sfinte. Iară de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, şi de lucrul acesta minunându-se, nu vor voi cu lesnire să crează, milostiv le fie Domnul şi acelora: De vreme ce ei, neputinţa firii omeneşti cugetând-o, socotesc că sânt cu neputinţă cele ce pentru oameni preaslăvite se grăiesc. Să începem dară povestirea de lucrul acesta preaminunat, carele s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din Monastirile Palestinei a fost un bătrân Ieromonah cu numele Zosima [Cuviosul Zosima, prãznuit la 4 aprilie, a trãit în veacul al V-lea. Nu ştim cine a fost ereticul Zosima.], carele atât era de îmbunătăţit şi atât de vestit întru fapta bună, cât mulţi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori alergau la dânsul ca să auză cuvânt din gura lui. Acesta a petrecut în Monastirea unde trăia, cincizeci şi trei de ani, şi toate nevoinţele pusniceştei vieţi le-a trecut, şi toată pravila cea dată dela cei desăvârşit monahi o a păzit, şi toate acestea făcându-le, niciodinioară n’a fost nebăgător de seamă de învăţăturile Dumnezeeştilor cuvinte, ci şi culcându-se, şi sculându-se, şi în mâini având lucrul, şi hrană gustând, un lucru avea netăcut şi necontenit: de a cânta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din Dumnezeeştile cuvinte. | Continuare »

Din «Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov»,  Ed. Schimbarea la Faţă, Traducere: Arhim. Paulin Lecca

PSf-Serafim-de-Sarov-20ropria sa moarte se apropia. Stareţul fusese înştiinţat. Se simţea îmbătrânit. Mulţimile, care în număr mereu crescând inundau Sihăstria şi îl urmăreau în pădure, îl oboseau. Apăsătoare era, de asemenea, atmosfera de duşmănie din partea egumenului Nifon şi a majorităţii călugărilor, faţă de lucrarea sa preferată – obştea de la Diveevo.
Dar mai rău ca orice îl apăsa purtarea nesinceră şi linguşitoare a celui care s-a adeverit mai apoi inamicul numărul unu al iubitei sale ctitorii.
Mic-burghezul din oraşul Tambov, Ivan Tihonovici Tverdoseev (în trad. – Gat-tare), frate începător la Sarov înzestrat cu darul picturii, dotat cu o voce frumoasă, nu era lipsit nici de calităţi, nici de farmec. Lumea îi zicea „pictorul“. Oare Stareţul se înşelase de data aceasta? Îl făcuse pe tânăr confidentul său? Amintirile pe care acesta din urmă le-a publicat mai târziu ne îndreptăţesc să credem că nu.
Inteligent şi ambiţios, el a hotărât să-şi facă o carieră prezentându-se, după moartea Stareţului ca ucenicul său preferat şi succesorul său la Diveevo. Când mergeam la Sarov, scrie în depoziţiile lui Mihail Manturov, raportate în „Letopiseţul mănăstirii Serafimo-Diveesvki“, „n-am remarcat nimic rău în Ivan Tihonovici. Deşi nu-mi era simpatic, intram totuşi la el, când mă invita la un ceai. Într-o zi, Părintele m-a întrebat de unde veneam. Am băut un ceai la pictorul din Tambov, i-am răspuns. «Of, bucuria mea, să nu te mai duci niciodată acolo. Va fi în dauna ta. Căci Ivan nu te invită cu inimă curată, ci ca să te spioneze». După aceasta mi-am întrerupt vizitele. Era nemaipomenit, cum Părintele ştia totul dinainte şi cum ne păzea de tot răul”.

Părintele Serafim le prevenea, de asemenea, pe surori:
– Bucuria mea, îi spunea el maicii Eudoxia, eu v-am născut duhovniceşte şi nu vă voi părăsi.
Ivan Tihonovici pretinde că după moartea mea să vă dau lui. Nu, eu nu vă voi da! Inima lui şi inimile celor ce-i vor urma, vor fi reci faţă de voi. El zice: «Tu eşti bătrân, Părinte, dă-mi fiicele tale!», dar el le cere cu o inimă rece. Tu să-i zici, maică, în numele meu, că voi nu sunteţi opera lui”.

Ceea ce la timpul potrivit s-a făcut.
„O inimă rece”, repeta Stareţul cu nelinişte. Ivan Tihonov va avea o inimă rece.
Pentru că această frică a marelui Stareţ în faţa răcelii falşilor ucenici? Pentru că diavolul este rece, el, care este tatăl minciunii. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 16 Noiembrie

Acest dumnezeiesc apostol, şezând la vamă, a auzit pe Domnul zicându-i: „Urmează Mie”. Şi el în ceasul acela a lăsat toate şi a urmat Domnului, făcând găzduire Domnului în casa sa mare, precum spune el însuşi în Evanghelia sa. Iar de atunci şi în urmă a fost împreună înnumărat cu ceilalţi apostoli. După ce a primit puterea Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii, şi s-a înţelepţit cu cele dumnezeieşti, atunci a scris Evanghelia sa pe limba evreiască; după opt ani de la înălţarea lui Hristos, a trimis Evanghelia la evreii cei nou luminaţi. Şi după ce a învăţat pe parţi şi pe mideni şi le-a aşezat lor biserici, şi multe minuni a făcut, în urmă şi-a luat sfârşitul prin foc prin cei necredincioşi. Iar când era încă în viaţă, acest dumnezeiesc apostol, ceilalţi împreună ucenici şi apostoli înconjurau fiecare locul şi cetatea, ce-i cădea la sorţi, propovăduind Evanghelia lui Hristos. Iar acesta la parţi aflându-se, s-a suit singur într-un munte şi a zăbovit acolo, având o singură haină şi fără de acoperământ. După ce a trecut câtva vreme, i s-a arătat lui Dumnezeu ca un prunc, Cel ce a zidit din pământ pe om, şi, întinzându-Şi dreapta Sa, a dat apostolului un toiag şi i-a zis: „Ia aceasta şi, pogorându-te din munte şi mergând la cetatea Mirmina, sădeşte toiagul acesta înaintea uşii bisericii de acolo, unde făcând rădăcini şi înălţându-se din mâna Mea cea dreaptă, se va face copac mult-roditor; şi din vârful crengilor sale se va pogorî mursa de miere, iar din rădăcina sa va ieşi izvor de apă, cu care spălându-se oamenii cetăţii, cei cu mintea de fiară, şi din mursa copacului împărtăşindu-se, li se vor îndulci simţirile şi vor înceta a mai face fărădelegi. | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Sfântul-Ioan-de-Kronstadt…Crucea este în Hristos, iar Hristos este pe Cruce; Crucea este imaginea lui Hristos răstignit, Fiul lui Dumnezeu; şi de aceea semnul Crucii, chiar şi umbra ei, sunt extrem de înfricoşătoare demonilor, ca semnul lui Hristos Însuşi, ca însăşi umbra Celui Răstignit.
…Noi experimentăm de asemenea efectul nebiruitei şi divinei puteri a Crucii glorioase şi dătătoare de viaţă; prin această putere noi izgonim din inima noastră patimile rele: descurajarea, trândăvia, teama şi alte curse ale diavolului. Crucea este prietena noastră şi binefăcătoarea noastră. Spun aceasta cu toată sinceritatea, eu cred cu tărie în adevărul şi puterea a ceea ce spun.
…O, Doamne, mare este iubirea Ta! Te-ai dat morţii din iubire pentru mine.
Contemplu Crucea şi mă uimeşte iubirea Ta pentru mine şi pentru lume. Căci Crucea este semnul văzut al iubirii Tale pentru noi. „Mai mare dragoste decât aceasta ca să-şi pună cineva viaţa pentru prietenii săi, nimeni nu are” (In 15, 13).
Tainele Tale dătătoare de viaţă, o, Doamne, sunt ca o pecete constantă şi minunată a dragostei Tale faţă de noi, păcătoşii; căci Trupul Tău dumnezeiesc se frânge pentru mine, pentru noi toţi; căci Sângele Tău se varsă pentru mine, pentru noi toţi. Doamne, măresc minunile Tale pe care le fac Sfintele Tale Taine în credincioşii pe care i-am împărtăşit; măresc aceste vindecări nenumărate ale căror martor am fost; măresc efectele lor mântuitoare asupra mea însumi. Măresc mila Ta faţă de mine, manifestată în ele şi prin ele şi puterea Ta care lucrează prin ele. Doamne, în schimbul unei asemenea iubiri, dă-mi să pot să Te iubesc din toată inima mea, să iubesc aproapele ca pe mine însumi, dă-mi să pot iubi chiar şi pe vrăjmaşii mei, şi nu numai pe cei ce mă iubesc!

sf._calinic_de_la_cernicaSfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787, în Bucureşti, aproape de biserica Sfântul Visarion. Din Sfântul Botez a primit numele de Constantin.

Părinţii săi se numeau Antonie şi Floarea şi erau foarte evlavioşi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost în tinereţe preot de mir; apoi, intrând în viaţa monahală, s-a călugărit cu numele de Acachie. De asemenea, şi mama Sfântului Calinic, fericita Floarea, după ce şi-a crescut copiii, s-a retras în Mănăstirea Pasărea, primind marele şi îngerescul chip, cu numele de schimonahia Filoteia.

Tânărul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit de mic o educaţie religioasă aleasă, învăţând carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau în acea vreme pe lângă biserici.

În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie, 1808, a fost tuns în schima monahală cu numele de Calinic. La 3 decembrie, 1808, a fost hirotonit ierodiacon. La 13 februarie, 1813, a fost hirotonit ieromonah, iar la 20 septembrie, 1815, a fost hirotesit duhovnic de însuşi mitropolitul Ţării Româneşti, Nectarie. Tot atunci primeşte şi ascultarea de eclesiarh al Mănăstirii Cernica. În vara anului 1812 a călătorit în Moldova după ajutoare, împreună cu duhovnicul său, ieroschimonahul Pimen, iar în anul 1817 a călătorit la Sfântul Munte.

La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic este ales stareţ în Mănăstirea Cernica. Nu avea atunci decât 31 de ani. Pentru sfinţenia vieţii lui şi buna chivernisire a mănăstirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit şi conduce Mănăstirea Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă obşte monahală.
La 14 septembrie, 1850, este ales episcop pentru Eparhia Râmnicului – Noului Severin, pe care o păstoreşte timp de 17 ani. La 24 mai, 1867, se retrage din scaun la mănăstirea de metanie, iar la 11 aprilie, 1868, se mută la cereştile lăcaşuri.
Canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica s-a făcut la 21 octombrie, 1955, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei, Cuvânt la Duminica a IV-a din Post (a Sfântului Ioan Scărarul)

Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.
Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul nostru, astfel: Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6). Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică – şi iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.
Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10).
Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos.Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29). Sfântul Apostol Iacov dă mărturie: Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. l, 26). | Continuare »

Sfantul-Grigorie-Teologul(25 ianuarie) – Sursa: paginiortodoxe

Patria Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numeşte şi Nazianz. Părinţii lui erau de bun neam şi cinstiţi, tatăl său avea acelaşi nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredinţă, fiind născut de părinţi necredincioşi, din tată elin şi din maică evreică, şi amândurora le urma în parte, atât cu rătăcirea elinească, cât şi cu necredinţa iudeilor, precum este credinţa cea rea a ipsistarilor.

Iar maica Sfântului Grigorie, fericita Nona, era creştină drept-credincioasă, născută din părinţi creştini, crescută din scutece întru dreapta credinţă şi în frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii; ea era bine învăţată, iar prin judecăţile lui Dumnezeu a fost însoţită cu bărbat necredincios, ca să-l aducă şi pe acela la sfânta credinţă şi să se sfinţească bărbatul necredincios, după cuvântul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a făcut.
Fericita Nona, sfătuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu înţelepţite şi cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a dus la creştinătate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a făcut bărbatului ei o vedenie în vis ca aceasta: i se părea cântând cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le avea în gura sa, decât numai le auzea cândva de la soţia sa, care adeseori se ruga; el nici nu ştia cum să se roage şi nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se cântau de dânsul în vis, erau acestea: Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa Domnului vom merge. Cu cântarea aceea a simţit în inimă o mare plăcere; apoi, deşteptându-se, se veselea şi a spus soţiei sale. Iar ea înţelegând că singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfânta Biserică, a început mai cu dinadinsul a-l învăţa credinţa creştină şi a-l povăţui la calea mântuirii.
Într-acea vreme, s-a întâmplat că Sfântul Leontie, episcopul Cezareei Capadociei, care mergea la sfântul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfânta Nona pe bărbatul ei. Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mâinile arhiereului. Iar după primirea Sfântului Botez, a început viaţa cea curată şi plăcută lui Dumnezeu, precum se cade creştinului celui adevărat şi desăvârşit. | Continuare »

Părintele Sofian Boghiu (1912-2002), predică la duminica dinaintea Naşterii Domnului

Prăznuim astăzi Duminica dinaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos – numită şi Duminica Sfinţilor Strămoşi. Pentru aceea s-a şi citit astăzi – de la începutul Evangheliei Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei – despre spiţa neamului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre spiţa neamului Domnului a mai scris, în capitolul al treilea al Evangheliei sale, Sfântul Evanghelist Luca.
Niciun istoric din lume, scriind despre neamul vreunui om mare, nu a mers atât de mult în trecut, printre strămoşi, căutând pe cel dintâi dintre strămoşi, aşa cum au procedat cei doi evanghelişti, Matei şi Luca, atunci când au scris despre neamul lui Iisus Hristos, despre sfântul lui neam, despre care Proorocul Isaia zice: „Iar neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 3, 8).

„O scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre”
Sfântul Evanghelist Matei începe spiţa neamului sau genealogia lui Iisus Hristos de la Avraam şi o urcă până la Iisus Hristos. Iar Luca, începând de la Iisus Hristos, suie neamul Mântuitorului până la Dumnezeu. Citind aceste înşirări de neamuri ale Mântuitorului, ni se pare că vedem o scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre, o scară asemănătoare cu scara aceea din Sfânta Scriptură pe care a văzut-o în vis Patriarhul Iacob, şi pe care îngerii lui Dumnezeu se suiau la cer şi se coborau la pământ.
Ni se pare că vedem un arbore uriaş, aşa cum este adesea zugrăvit pe zidurile exterioare ale bisericilor, şi care este cunoscut ca „arborele lui Iesei”.
Precum ştim, două sunt naşterile lui lisus Hristos: una dumnezeiască, din Tată fără de mamă, mai înainte de veci, iar alta ca om, omenească, din mamă fără de tată – din Sfânta Fecioară Maria. Despre naşterea cea dumnezeiască scrie Sfântul Evanghelist Luca, zicând despre lisus Hristos că este fiul lui Enoh, al lui Set, al lui Adam, al lui Dumnezeu. | Continuare »

Sf-Ier-DosofteiViaţa slăvitului şi întru tot lăudatului ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624 la Suceava în familia Barilă. Părinţii săi Leontie şi Misira, binecredincioşi creştini, români de neam, aveau rudenii în Transilvania şi în ţinutul Liovului. La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica sărbătoreşte pe sfântul martir din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
Tânărul Dimitrie Barilă a învăţat carte de la cei mai renumiţi dascăli din Moldova şi la şcoala Frăţiei Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov. Dăruit de Dumnezeu cu o inteligenţă deosebită şi-a agonisit încă din anii copilăriei şi ai tinereţii multă ştiinţă de carte. A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi şi învăţăturile dumnezeieştilor Părinţi ai Bisericii şi a deprins cu mult drag meşteşugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învăţase a vorbi şi a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă şi ucraineană.
Pe lângă învăţătura adunată cu migală de la mulţi dascăli, la şcoala mănăstirii Probota a deprins şi învăţătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia şi nevoinţele ascetice. A primit îngerescul chip în această sfântă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei. Iubitor de înţelepciune şi vrednic împlinitor al nevoinţelor călugăreşti, Cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste şi rugăciune, devenind părinte duhovnicesc şi începător al obştii de la Probota. Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barila şi al Misirei”.
Timp de mai mulţi ani învăţatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoinţă şi în cunoaşterea Sfintei Scripturi. A dezvoltat mult şcoala mănăstirii Probota şi a crescut mulţi ucenici luminaţi, aducând în obştea sa o adevărată înnoire duhovnicească.
Datorită prestigiului său de cărturar şi virtuţilor care-i luminau chipul şi faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească. În anul 1658 este episcop de Huşi, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman, iar în 1671 este ales mitropolit al Moldovei. Blând şi smerit, înaltul ierarh uimea pe toţi prin înţelepciune şi bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Şi era neam de mazâl. Prea învăţat, multe limbi ştia: elineşte, sloveneşte, şi altă adâncă carte şi-nvăţătură. Deplin călugăr şi cucernic, şi blând ca un miel. În ţara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”. | Continuare »

Sfântul Mina era de neam egiptean şi creştin de mic copil. Ajungând la vârsta cerută pentru militărie s-a făcut ostaş şi a fost trimis să-şi facă slujba în Asia Mică, în provincia Frigiei. Oraşul în care slujea era păgân şi dedat unei grosolane închinări de idoli, din care cauză nu se putea împăca cu viaţa de aici şi mai ales cu camarazii, care se închinau la idoli. În acest timp, domnea peste marele şi întinsul imperiu al romanilor, Diocliţian (284 – 305), om ridicat de jos, dar bun militar şi înzestrat cu bune însuşiri de împărat. Imperiul lui întinzându-se de la Oceanul Atlantic şi până la India, având sub stăpânirea sa atât de multe neamuri şi atâta întindere de pământ, înconjurat de pretutindeni de popoare vrăjmaşe, a ajuns însuşi la convingerea că este prea greu să guverneze singur. De aceia în anul 285 a împărţit coroana cu camaradul său de arme Maximian Hercule, iar peste câtva timp şi-a mai luat încă două ajutoare: pe Constanţiu Clor şi Maximian Galeriu. Deci Diocliţian cu Galeriu, care I-a devenit ginere, domneau peste Imperiul de Răsărit iar Maximian cu Constanţiu Clor domneau peste Imperiul de Apus. Timp de douăzeci de ani, Diocliţian s-a ocupat să dea ţării sale o bună şi puternică organizare. Deşi numărul creştinilor se tot mărea şi viaţa lor curată şi frumoasă strălucea pretutindeni, el n-a dat atenţie la aceasta. | Continuare »

Pentru mai multe detalii, accesaţi site-ul Mănăstirea Afteia

Cuviosul Sofronie se tragea din familia Popovici de la Cioara Sebesului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în calugarie numele de Sofronie. A sihastrit multa vreme în Tara Româneasca, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara. unde râvna sa pustniceasca l-a mânat sa-si faca un mic schit în mijlocul codrului si sa tina acolo câtiva tineri la învatatura. Dar diavolul, care pururea cauta sa strice cele bune, l-a izgonit prin oameni rai din schitul sau, si l-a silit sa plece în straine locuri.
Dupa ce strabatu o mare parte din tinutul Sebesului si al Albei, îndemnând, cu multa râvna duhovniceasca, pe credinciosi sa nu se departeze de credinta dreptmaritoare, a suferit grea prigoana din partea papistasilor, care l-au aruncat în temnita grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scapat pe Petru din lanturi, l-a slobozit si pe cuviosul Sau Sofronie. Doua luni a stat cuviosul în tinutul Zarandului si apoi s-a îndreptat spre Muntii Apuseni, ca sa faca din crestele lor cetate nebiruita dreptei credinte.
Neputându-l abate de la calea cea dreapta, papistasii l-au prins din nou si l-au aruncat în temnita din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbavit iarasi din temnita. De acum, credinciosii n-au mai vrut sa-l paraseasca, ci, ca pe Domnul Hristos odinioara, îl însoteau pururea câte 12 barbati tematori de Dumnezeu, ca niste apostoli înflacarati.

În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a tinut „Marele sobor” din cetatea Balgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de mestesug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vladica pe seama drept-credinciosilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul si a înmuiat inima stapânitorilor care au îngaduit ca românii sa aiba vladica dupa rânduiala Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-si împlinit lucrul sau, a plecat la sfânta mânastire a Argesului, unde s-a savârsit în pace, mutându-se în locasurile ceresti.

Sursa: doxologia.ro

Când Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propovăduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicând: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat“ (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultând învăţătura lor şi văzând semnele şi minunile care se făceau de dânşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu, aducând pe popoare la calea cea mântuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: „Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încât o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut… Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăzneală în Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor“ (Fapte 14,1,3).

În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, având optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tânăr din cei mai dintâi ai cetăţii, anume Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzând minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereastră, şi, ascultând, lua aminte cele grăite de dânşii. Şi a căzut sămânţa cuvântului lui Dumnezeu pe pământ bun şi, cu lucrarea Sfântului Duh, s-a înrădăcinat adânc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dânsul cu tot sufletul. | Continuare »

SF.-IERARH-GRIGORIE-DE-NISSASursa: paginiortodoxe

Acest Grigorie era frate după trup cu Sfântul Vasile cel Mare şi a străbătut din tinereţe toată învăţătura cărţii desăvârşit; el a fost retor slăvit şi filosof ales, ca şi Vasile, fratele lui. Apoi s-a căsătorit cu fericita Teozva, pe care Sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), a cinstit-o mai pe urmă cu multe laude, numind-o podoaba Bisericii, înfrumuseţarea lui Hristos, cu adevărat soţie sfântă a celui sfinţit şi vrednică de tainele cele mari. Pentru că bărbatul ei fiind hirotonit prezbiter, soţia sa vieţuia cu sfinţenie în curăţenie şi cu mintea întreagă, slujind bolnavilor, îngrijind de cei săraci şi strălucind cu bunătăţile.
Apoi s-a învrednicit de slujba diaconiei; pentru că a sfinţit-o diaconiţă şi de aceea cuvântătorul de Dumnezeu zice că este vrednică de mari taine. Apoi, plăcând Domnului, a răposat şi s-a numărat în cetele sfinţilor.

Bărbatul ei, Sfântul Grigorie, a fost ridicat la rânduiala episcopiei, în ostrovul Nissei şi păstorea bine Biserica lui Hristos. Împărăţind în acea vreme Valens (364-378), arienii se întăriseră, având ajutor pe împăratul cel orbit cu acelaşi eres, care a izgonit pe Sfântul Grigorie de Nissa de pe scaunul său; atunci a umblat sfântul din loc în loc, opt ani, până la moartea împăratului, străbătând cetăţile şi ţările şi întărind pe cei dreptcredincioşi.

În vremea împărăţiei marelui Teodosie (379-395), fiind al doilea sobor a toată lumea în Constantinopol (381), contra lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh, se afla acolo şi Sfântul Grigorie cu Sfinţii Părinţi, ca ajutător al dreptei credinţe, înfruntând şi ruşinând pe potrivnici cu puterea adevărului celui arătat din dumnezeiasca Scriptură şi, şezând pe scaunul său mulţi ani, a ajuns la adânci bătrâneţe, apoi a adormit întru Domnul, lăsând după sine multe scrieri folositoare Sfintei Biserici. El era cu chipul cel trupesc asemenea fratelui său Vasile, însă cărunt şi puţin mai vesel.

Proloagele Sfinţilor şi a Sfintelor  – 29 decembrie

Irod, văzând că s-a batjocorit de magi, s-a mâniat foarte. Dar asupra cui s-a mâniat? Pe de o parte asupra magilor care l-au batjocorit, iar pe de alta asupra Împăratului iudeilor cel de curând născut. S-a mâniat asupra magilor, că nu s-au întors la dânsul spre a-i vesti despre Prunc, iar asupra lui Hristos s-a mâniat, temându-se ca să nu-i ia împărăţia. Căci Irod socotea că Hristos voieşte să împărăţească cu împărăţie pământească, neştiind că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta. Ce a făcut ticălosul Irod? Neputând nici magilor să le răsplătească pentru că se duseseră, nici pe Hristos să-L ucidă, pentru că nu-L afla, a vărsat mânia sa asupra nevinovaţilor prunci. Ca o fiară cumplită, când se răneşte de cineva şi nu ia seama asupra aceluia care a rănit-o, ci ori ce-i iese înaintea ochilor, aceea răneşte şi rupe ca pe însuşi acela ce ar fi rănit-o. Aşa şi Irod, fiind rănit cu mânia şi neaflând pe aceia prin care s-a rănit, răpea şi omora pe pruncii care cu nimic nu-l mâhniseră. Trimiţând ostaşi înarmaţi ca spre război, a ucis pe toţi pruncii ce erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de la doi ani şi mai jos, după vremea care i se adeverise de la magi.

Prunci se omorau în multe chipuri. Pe unii îi tăiau cu sabia, pe alţii îi ucideau de piatră şi de zid, pe alţii îi trânteau la pământ şi îi călcau în picioare, pe alţii îi sugrumau cu mâinile, iar pe alţii îi rupeau şi-i despicau; pe unii îi însuliţau şi pe alţii îi tăiau în două. Mamele plângeau cu amar, până la cer strigau, smulgându-şi părul, rupându-şi hainele şi trupurile, încât s-au împlinit cele zise de proorocul Ieremia: Glas în Rama s-a auzit, plângere, tânguire şi ţipet mult. Rahila plângându-şi pe fiii săi şi nu putea să se mângâie, căci nu mai erau. Rama era o cetate mică, care se numea aşa fiindcă stătea la un loc înalt ce era în hotarele lui Veniamin. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 30 Noiembrie

Acesta era din oraşul Betsaida, fecior al unui oarecare Iona evreul, fratele lui Petru, cel dintâi dintre ucenicii lui Hristos. Acesta a fost mai întâi ucenic al lui Ioan înaintemergătorul şi Botezătorul. Apoi dacă a auzit pe dascălul său arătând cu degetul şi zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii”, lăsându-l pe el a urmat după Hristos. Şi zicând lui Petru: „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, l-a atras spre dragostea lui Hristos. Se află şi altele multe în Sfânta Scriptură despre dânsul. Acestuia, după ce a urmat lui Hristos, când a fost după înălţarea Lui de au luat sorţi apostolul, şi au mers care într-o ţară, care într-alta, atunci acestui întâi-chemat i-a căzut soarta şi a luat Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontidei şi Calcedonul, Bizanţul, Tracia, Macedonia şi părţile cele ce ajung până la fluviul Dunărea, Tesalia, Grecia şi părţile Ahaiei, asemenea şi Aminsos, Trapezunta, Iraclia şi Amastris. Însă acestea le-a umblat nu aşa degrabă, cum le trecem cu cuvântul, ci în fiecare ţară răbdând multe împotrivă şi multe lucruri cu nevoi, le-a biruit pe toate cu îndemnul şi cu ajutorul lui Hristos. Dintre care cetăţi aducând una la mijloc, voi lăsa pe celelalte celor ce le ştiu. Căci mergând acesta la Sinope şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, a suferit multe necazuri şi torturi de la cei ce locuiau acolo, pentru că acei sălbatici oameni l-au trântit jos şi, apucându-l de mâini şi de picioare, l-au tras grăpiş, şi cu dinţii l-au scuturat, şi l-au bătut cu lemne şi cu pietre, şi l-au lepădat departe de cetate, dar el iarăşi s-a arătat cu totul întreg şi sănătos de răni, cu harul Învăţătorului şi Mântuitorului său. | Continuare »

Vieţile Sfinţilor  – 16 noiembrie

Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pămînt cu asemănare omenească să mîntuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecînd prin Capernaum, a văzut un om şezînd la vamă care se chema Matei şi a zis către dînsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsînd toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii lui, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui. Deci s-a întîmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezînd împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănîncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii?

Iar Domnul, auzind cuvintele lor, a zis către dînşii: Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Din acea vreme Sfîntul Matei s-a făcut ucenic şi următor al lui Hristos şi s-a învrednicit a fi cinstit între cei doisprezece apostoli.
Acest sfînt era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, iar de către ceilalţi evanghelişti se numea Levi al lui Alfeu. Pentru aceea, vrînd să acopere viaţa lui de vameş pentru cinstea apostoliei, l-au numit cu nume puţin cunoscut, adică Levi a lui Alfeu. | Continuare »

Vieţile Sfinţilor  – 18 octombrie

Sfântul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.
În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânţa cuvântului mântuirii, care, crescând şi în inima lui Luca, fiind un pământ bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decât din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicând: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, câte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfântă, gătind calea Lui şi încredinţând popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 23 Septembrie

Această dumnezeiască zămislire a binevestit-o dumnezeiescul Arhistrateg Gavriil către proorocul şi sfinţitul Zaharia, zicându-i: „Ascultată a fost rugăciunea ta”. Aşa că din această s-a cunoscut mai înainte dumnezeiască şi feciorească naştere a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, adică pentru minunea şi a bătrâneţilor şi a sterpiciunii Elisabetei.

Când Domnul şi Dumnezeul nostru, unic Fiu şi Cuvânt al Tatălui, se pregătea să se pogoare din înaltul Cerului pentru a fi zămislit în chip feciorelnic în sânul Preacuratei Sfinte Maica Domnului, voi să întărească şi să vestească această Minune între Minuni printr-una care să îi semene fără a fi precum el. De asemenea, pentru că întru toate Sfântul Ioan Botezătorul să fie înaintemergătorul lui Hristos, cu şase luni înainte ca Arhanghelul Gavriil să se arate Maicii Domnului, acesta din urmă se arătă Marelui Prooroc Zaharia, în momentul în care intra în templul Domnului ca să tămâieze şi să se roage pentru popor. Văzându-l, Zaharia fu cuprins de spaimă, dar Îngerul îl linişti spunându-i : „Nu-ţi fie teamă, Zaharia, rugile tale au fost ascultate, şi femeia ta Elisabeta îţi va dărui un fiu pe care îl vei numi Ioan. Vei avea multă bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci el va fi mare în faţa Domnului, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Luca 1, 13-15). | Continuare »

Nicolae Steinhardt

DOUĂ EVLAVII CE NU SE CUVINE A FI PĂRĂSITE: CINSTIREA CRUCII SI A MAICII DOMNULUI

Cât despre Maica Domnului, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi!
Pe intercesoarea noastră, pe blândeţea însăşi, pe aceea pe care cu bună, modestă şi moderată dreptate catolicii o clasifică: o clemens, o pia dulcis virgo Maria! Care cu puterea nevinovăţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate! continuare(sursa)

Sursa: Sinaxar 22 Iulie

Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! „( Luca 11, 27). | Continuare »