Vieţile Sfinţilor  – 18 octombrie

Sfântul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.
În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânţa cuvântului mântuirii, care, crescând şi în inima lui Luca, fiind un pământ bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decât din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicând: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, câte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfântă, gătind calea Lui şi încredinţând popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 23 Septembrie

Această dumnezeiască zămislire a binevestit-o dumnezeiescul Arhistrateg Gavriil către proorocul şi sfinţitul Zaharia, zicându-i: „Ascultată a fost rugăciunea ta”. Aşa că din această s-a cunoscut mai înainte dumnezeiască şi feciorească naştere a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, adică pentru minunea şi a bătrâneţilor şi a sterpiciunii Elisabetei.

Când Domnul şi Dumnezeul nostru, unic Fiu şi Cuvânt al Tatălui, se pregătea să se pogoare din înaltul Cerului pentru a fi zămislit în chip feciorelnic în sânul Preacuratei Sfinte Maica Domnului, voi să întărească şi să vestească această Minune între Minuni printr-una care să îi semene fără a fi precum el. De asemenea, pentru că întru toate Sfântul Ioan Botezătorul să fie înaintemergătorul lui Hristos, cu şase luni înainte ca Arhanghelul Gavriil să se arate Maicii Domnului, acesta din urmă se arătă Marelui Prooroc Zaharia, în momentul în care intra în templul Domnului ca să tămâieze şi să se roage pentru popor. Văzându-l, Zaharia fu cuprins de spaimă, dar Îngerul îl linişti spunându-i : „Nu-ţi fie teamă, Zaharia, rugile tale au fost ascultate, şi femeia ta Elisabeta îţi va dărui un fiu pe care îl vei numi Ioan. Vei avea multă bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci el va fi mare în faţa Domnului, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Luca 1, 13-15). | Continuare »

Nicolae Steinhardt

DOUĂ EVLAVII CE NU SE CUVINE A FI PĂRĂSITE: CINSTIREA CRUCII SI A MAICII DOMNULUI

Cât despre Maica Domnului, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi!
Pe intercesoarea noastră, pe blândeţea însăşi, pe aceea pe care cu bună, modestă şi moderată dreptate catolicii o clasifică: o clemens, o pia dulcis virgo Maria! Care cu puterea nevinovăţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate! continuare(sursa)

Sursa: Sinaxar 22 Iulie

Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! „( Luca 11, 27). | Continuare »

Sinaxar 1 Iulie

Aceşti sfinţi au trăit în marea cetate a Romei în zilele împăratului Carin, şi erau fraţi, iar cu meşteşugul doctori, vindecând nu numai oameni, ci şi dobitoace. Ei cereau ca plată de la cei ce se lecuiau doar credinţa şi mărturisirea în Hristos, şi nimic altceva. Fiind ei pârâţi la împăratul, că fac vindecările cu meşteşug fermecătoresc, şi nevrând să se lepede de Hristos, ci mai vârtos încă şi pe împăratul Carin l-au mântuit din păgânătate, fiind tămăduit de dânşii. Căci acesta, spăimântându-i cu grele chinuri, i s-au desfăcut grumajii de i s-a întors obrazul la spate. Şi pentru aceasta cei ce se aflaseră acolo au crezut în Hristos, pe Care şi împăratul cu toţi ai casei lui L-a mărturisit. Atunci împăratul a liberat pe sfinţi, trimiţându-i cu cinste la locul lor. După aceea dascălul lor, cel ce i-a învăţat meşteşugul doctoriei, pizmuindu-i şi luându-i, s-a suit cu dânşii într-un munte făcându-se a merge ca să culeagă ierburi de leacuri. Şi acolo sculându-se i-a ucis cu pietre.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât pe 20 iunie 1992, ca Duminica a doua după Rusalii să fie numită „Duminica Sfinţilor Români”. În anul 1950, Sfântul Sinod a decis înscrierea în rândul sfinţilor a unor vrednici trăitori, mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe, recunoscând şi confirmând cinstirea pe care poporul dreptcredincios o aducea acestor sfinţi, de mult timp. În anii 1955-1956 s-a proclamat prin Tomos sinodal canonizarea acestora. Ţinând seamă că poporul a continuat să cinstească şi pe alţi aleşi ai lui Dumnezeu, o comisie sinodală şi-a îndreptat cercetările şi către aceştia, propunându-i Sfântului Sinod ca sfinţi.

Rugăciune către sfinţii români:

Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună. | Continuare »

Sfântul Serafim de Sarov

„Era joi“, scrie Motovilov. „Ziua era posomorâtă. Stratul de zăpadă măsura 20 de centimetri; fulgi uscaţi şi tari cădeau abundent din cer, atunci când Sfântul Serafim şi-a început conversaţia cu mine, pe un câmp din apropierea chiliei sale, de cealaltă parte a râului Sarovului, la poalele dealului ce se coboară spre mal. Mi-a spus să şed pe buturuga unui copac pe care tocmai îl tăiase şi s-a aşezat înainte-mi.“

„Domnul mi-a arătat“ spuse marele Stareţ (bătrân), „că în copilărie aţi avut o puternică dorinţă de a cunoaşte scopul vieţii creştine, şi că aţi întrebat, mereu, multe persoane duhovniceşti despre acesta“.

Trebuie să recunosc că de la vârsta de 12 ani acest gând m-a măcinat continuu. De fapt, am întrebat mulţi preoţi despre el, dar răspunsurile lor nu m-au satisfăcut. Acest lucru nu avea de unde să fie ştiut de bătrân.

„Dar nimeni“, continua Sfântul Serafim, „nu v-a dat un răspuns potrivit. Vi s-a spus: “Mergi la biserică, roagă-te lui Dumnezeu, păzeşte poruncile Domnului, fă fapte bune – acesta este scopul vieţii creştine”. Unii au fost chiar indignaţi de faptul că vă măcină o asemenea curiozitate profană şi v-au spus: “Nu cerceta lucruri care te depăşesc”. Dar nu v-au explicat aşa cum ar fi trebuit. Acum umilul Serafim vă vă explică care este cu adevărat acest scop.
Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte practici creştine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine. Deşi este adevărat că ele slujesc ca mijloace indispensabile în atingerea acestui ţel, adevăratul scop al vieţii creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Cât despre rugăciune, post, priveghere, pomeni şi toate faptele bune săvârşite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobândi Duhul Sfânt. Ţineţi minte vorbele mele, numai faptele bune săvârşite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplată în viaţa viitoare, nici harul Domnului în viaţa aceasta. | Continuare »

Sinaxar 1 Mai

Acesta din pântecele mamei sale s-a sfinţit, şi era sfânt Domnului şi prooroc, trăgându-se din Anatot. După ce a fost robit Ierusalimul de către Nabucodonosor, împăratul Babilonului, el s-a coborât la Dafne în Egipt şi acolo proorocind a fost ucis cu pietre de poporul lui Israel. Şi murind a fost îngropat în locul de înmormântare a lui Faraon, pentru că egiptenii l-au mărit, văzând folosul de la el. Fiindcă prin rugăciunea lui fuseseră omorâte aspidele, care prăpădeau pe egipteni; de asemenea fuseseră omorâte şi fiarele ce se aflau prin ape, pe care egiptenii le numesc efot, iar elinii crocodili. Pentru aceasta creştinii din acele părţi, până astăzi, rugându-se merg în locul unde este mormântul proorocului, şi luând ţărână se tămăduiesc de muşcările aspidelor. Se spune că Alexandru Macedon stând deasupra mormântului proorocului, şi aflând cele despre el, i-a mutat moaştele în Alexandria.

Deci a zis Ieremia către preoţii Egiptului, că va să se facă un semn, adică au să se cutremure idolii Egiptului, şi vor cădea la pământ din pricina Mântuitorului prunc ce se va naşte în iesle din Fecioară. Şi pentru aceea până astăzi, ei au în loc de Dumnezeu o fecioară lehuză, şi punând un prunc în iesle, i se închină. Despre aceasta fiind întrebaţi de regele Ptolomeu, i-au spus că taina aceasta se trage de la strămoşi, şi a fost transmisă părinţilor lor de un cuvios prooroc, şi că aşteaptă sfârşitul tainei. Şi spun despre proorocul acesta că mai înainte de prădarea Templului a luat chivotul legii şi cele ce erau în el, şi a pus de le-a îngropat sub o stâncă de piatră, şi a zis către cei ce erau acolo: „S-a dus Domnul din Sinai la cer. Şi iarăşi va să vină în Sinai cu putere, şi va fi vouă semnul venirii Sale, când se vor închina toate neamurile la lemn”. Şi a zis că nimeni în afară de Aaron preotul, nu va putea scoate chivotul acesta şi că nimeni nu va deschide tablele care sunt în el, nici dintre preoţi, nici dintre prooroci, în afară de Moise alesul lui Dumnezeu. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei

Iată, soarele s-a întunecat. Pământul s-a înfiorat şi s-a cutremurat. S-a sfâşiat de sus şi până jos catapeteasma templului, care despărţea Sfânta Sfintelor, fiindcă Domnul însuşi ne-a deschis nouă intrarea în Sfânta Sfintelor – în cer, la Tronul Tatălui Său.

Epitaf

Cutremuratu-s-a iadul, că s-au surpat puterea şi stăpânirea lui. Despicatu-s-au stâncile şi s-au deschis mormintele cele săpate în ele, şi trupurile sfinţilor adormiţi s-au sculat, şi au ieşit din morminte, şi s-au arătat multora în Ierusalim, binevestind tuturor: „Săvârşitu-s-a”.
Ce s-a săvârşit? S-a săvârşit lucrarea mântuirii neamului omenesc de stăpânirea diavolului, sau împlinit vechile prorocii ale Vechiului Legământ. El a luat asupră-Şi durerile noastre… (Is. 53, 4-9).

Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a dat suspinul cel din urmă pe Crucea de pe Golgota o dată cu acel cuvânt ce a cutremurat întreaga lume: „Săvârşitu-s-a!” A căzut pe piept capul încununat cu cunună de spini, împurpurat cu Sânge. Au venit cei de aproape ai Lui, a venit Maica Lui, au venit mironosiţele, a venit Iosif cel din Arimateea şi în adâncă jale, plini de lacrimi, au luat de pe Cruce Preacuratul Trup al învăţătorului lor şi au făcut deasupra lui plângere cu amar.
| Continuare »

Sfântul Teofan Zăvorâtul

Acum e proslăvită Sfânta Maria Egipteanca, dintre marile păcătoase o mare dreaptă.
Aşadar, bucuraţi-vă, păcătoşilor! Vă e deschisă nu numai uşa pocăinţei, ci şi cămara slavei! Uitaţi-vă ce era Maria şi ce a ajuns, şi însufleţiţi-vă spre a alerga cu bărbăţie pe calea ei.
Domnul a chemat-o, ea s-a sculat şi a mers – şi mergând, nu s-a mai întors să privească înapoi. Şi pe noi toţi ne cheamă acum Domnul – şi cine n-a răspuns la această milostivă chemare a Lui? Aproape toţi s-au pregătit pentru primirea sfintelor Taine, s-au spovedit şi s-au împărtăşit, adică au răspuns chemării şi s-au sculat. Deci, să mergem acum neabătut şi pe calea pe care a mers Maria, ca să ajungem şi acolo unde a ajuns ea în cele din urmă.

Sfânta Maria, pocăindu-se, a lăsat tot şi, trecând Iordanul, petrecând acolo în pustie vieţuire cumplit de aspră, s-a curăţit de patimi şi s-a mântuit. Iată pilda! Pregătiţi-vă să-i urmaţi.
Poate că nimeni dintre noi nu a făgăduit să facă chiar la fel; dar toţi suntem datori să facem tocmai la fel, dacă este să ţinem seama nu de înfăţişarea dinafară a faptelor sfintei, ci de duhul şi de puterea lor.
Depărtându-se în pustie, sfânta Maria s-a rupt de înşelările lumii şi prin aceasta a înlăturat toate ispitele din partea lor. După aceasta, păcatul putea să o atragă doar prin trup. Dar nici trupul n-avea odihnă în pustie. Postul, culcarea pe jos, arşita şi gerul îl istoveau. Şi iată două mijloace puternice prin care sfânta a ţinut piept în luptă şi a învins păcatul: depărtarea de lume şi istovirea trupului. | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur, din Cuvânt la Duminica după Botezul Domnului

… Ce minuni a săvârşit Ioan Botezătorul de a câştigat atâtea cetăţi? Cum că el n-a săvârşit nici o minune, ne spune Evanghelistul Ioan în cuvintele: „Şi mulţi veneau la El şi ziceau: Ioan nu a făcut nici o minune, dar toate câte a zis Ioan pentru Acesta au fost adevărate” (Ioan 10, 41).
Şi prin ce, oare, Ilie se făcuse vrednic de mirare? Negreşit, prin îndrăzneala lui înaintea împăratului; negreşit, prin râvna lui pentru Dumnezeu; negreşit, prin sărăcia lui, prin cojocul lui, prin peştera lui, căci el, după aceea, a făcut minuni.
Şi pentru care minune s-a uimit diavolul de Iov? Acesta n-a arătat nici o minune, ci o viaţă strălucită de fapta bună şi o răbdare mai tare decât oţelul.
Ce morţi au înviat, oare, Avraam, Isaac şi Iacob? Ce leproşi au curăţit? Ba încă minunile par a vătăma, dacă nu sunt unite cu privegherea şi cu smerenia.
Şi când Hristos a dat povăţuiri ucenicilor Săi, nu le-a zis: „Faceţi minuni, ca să le vadă oamenii”, ci le-a zis: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă ei faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Încă şi lui Petru, El nu i-a zis: „De Mă iubeşti, fă minuni”, ci: „Paşte oile Mele” (Ioan 21, 15). Şi pentru ce, Hristos, cu deosebire, îl alese pe dânsul, pe Iacov şi pe Ioan? Poate pentru minunile lor? O, nu! Toţi Apostolii curăţau leproşi, înviau morţi, şi toţi dobândiseră de la Dânsul aceeaşi putere. Aşadar, pentru ce aceşti trei erau deosebiţi? Pentru iscusinţa sufletului lor. | Continuare »

Se povesteşte despre acest sfînt Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, cum că pe vremea cînd era prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos vieţuia într-acea vreme cu oamenii pe pămînt şi învăţa pe popoare despre împărăţia lui Dumnezeu, atunci şi părinţii acestui prunc, stînd acolo aproape în popor şi ascultînd cuvintele cele dumnezeieşti din gura Mîntuitorului şi avînd cu dînşii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dînşii şi, chemînd la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc şi, cuprinzîndu-l, l-a luat pe mîini zicînd: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru împărăţia cerurilor şi cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primeşte.
Pentru aceasta s-a numit Sfîntul Ignatie, purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mîinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu şi pentru aceasta că şi el purta pe Dumnezeu în inima şi în gura sa, fiind vas ales asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor şi împăraţilor.
Sfîntul Ignatie a fost mai întîi ucenic al Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, împreună cu Policarp, episcopul Smirnei. După aceasta cu sfatul tuturor Sfinţilor Apostoli s-a aşezat episcop al Antiohiei, unde a început a se spune mai întîi numele de creştin. Luînd el ocîrmuirea Bisericii, cu multe osteneli şi sudori semăna propovăduirea bunei-credinţe, arătînd întru totul rîvnă apostolească.
Acest sfînt ierarh a aşezat în biserică să se cînte dumnezeieştile cîntări în două cete, asemănîndu-le cetelor îngereşti. Fiind el întru vedenie şi învrednicindu-se de vederea dumnezeieştii descoperiri, a văzut cetele îngereşti cîntînd astfel. Adică atunci cînd cînta o ceată, cealaltă tăcea, iar cînd cînta cealaltă, cea dintîi asculta. După ce săvîrşea aceea cîntarea sa, începea cealaltă şi aşa neîncetat preamăreau pe Preasfînta Treime. Văzînd aceasta Sfîntul Ignatie întru descoperire, a pus orînduiala aceasta, mai întîi în Biserica Antiohiei şi de acolo au luat toate Bisericile acea orînduială frumoasă. Acest arhiereu era purtător de Dumnezeu, bun îndreptător al orînduielilor bisericeşti şi desăvîrşit slujitor al Tainelor lui Hristos; iar mai pe urmă s-a sfîrşit ca mucenic, fiind dat spre mîncarea fiarelor, despre care ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte. | Continuare »

Sursa: sfantulnicolae

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă – singuri ei fiind rădăcină sfîntă – şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte „biruitor de popor”; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi – pentru că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte – avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. | Continuare »

O, preabunule parinte Nicolae, pastorul si invatatorul celor ce alearga cu credinta catre a ta folosire si cu fierbinte rugaciune te cheama pe tine, sarguieste degrab a le ajuta; izbaveste turma lui Hristos de lupii cei ce o rapesc pe ea, si toate partile crestinesti le ocroteste si le pazeste prin sfintele tale rugaciuni de galcevile lumesti, de cutremur, de venirea altor neamuri, de robie si de razboiul cel dintre noim, de foamete, de potop, de sabie, de boala si de moarte grabnica; si precum ai miluit pe cei trei barbati care sedeau in temnita si i-ai izbavit pe ei de mania imparatului si de taierea sabiei, asa ne miluieste si pe noi cei ce cu mintea, cu cuvintul si cu lucrul suntem intru intunericul pacatelor si ne izbaveste de mania lui Dumnezeu si de chinul cel vesnic ca, prin solirea ta, cu ajutorul, cu mila si cu harul lui Hristos, Dumnezeu sa ne dea viata lina si fara de pacat, ca sa vietuim in veacul acesta, si de partea starii de-a stanga sa ne izbaveasca, si in partea de-a dreapta, impreuna cu toti sfintii, sa ne invredniceasca. Amin.

Din minunile Sfântului Nicolae:

S-a născut în anul 1296 în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus devenind turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani, s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la Vatoped. Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele călugăriţe.

După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul. Aici a slujit la trapeză şi apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia, nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii, începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf. Macarie al Egiptului.
Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog a dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte „isihasm” (de la grecescul „hesychia” care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc isihaşti. | Continuare »

Sinaxar 13 Noiembrie

Acest mare şi vestit luminator dascăl al lumii a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi; tatăl lui era Secund Stratilatul şi maică-sa Antuza. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească, făcându-se ucenic lui Libanie şi Andragatie, sofiştilor din Antiohia, iar după aceea al celor ce se aflau în Atena. Şi deprinzând toată înţelepciunea elinească şi creştineştile Scripturi, la a căror săvârşire a cunoştinţei ajungând şi împodobindu-şi viaţa cu curăţie a fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. Deci întâmplându-se a părăsi viaţa aceasta Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, cu votul episcopilor şi cu porunca împăratului Arcadie, şi a fost făcut patriarh al Constantinopolului, primind canoniceşte hirotonia. Deci mai mult a sporit întru nevoinţa tâlcuirii dumnezeieştilor Scripturi şi la dăscălia întrebărilor, prin care pe mulţi a atras la cunoştinţa dumnezeiască şi la pocăinţă. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre această faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia, care striga cerând ce era al ei. Iar sfântul sfătuia pe împărăteasă să nu ţină lucrul străin în silă. Şi nevrând să-i asculte cuvintele, sfântul o mustra, şi cu pilda Izabelei o vădea. | Continuare »

Cuviosul SlLUAN ATHONITUL, fragment din «Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei»

Când povăţuitori buni nu sunt, trebuie să ne predăm voii lui Dumnezeu întru smerenie şi atunci Domnul ne va înţelepţi prin harul Său, căci e cu neputinţă de spus în cuvânt cât de mult ne iubeşte Domnul şi mintea nu poate înţelege aceasta; numai prin Duhul Sfânt e cunoscută iubirea lui Dumnezeu, de minte ea nu este cunoscută.
Unii discută în contradictoriu despre credinţă şi discuţiile [controversele] lor sunt fără sfârşit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, şi atunci Domnul ne va lumina fără discuţii şi îndată ne va lumina.
Mulţi au studiat toate credinţele [religiile], dar adevărata credinţă nu au cunoscut-o astfel, aşa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-l lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubeşte El pe om.
Oamenii mândri cred că înţeleg totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă aceasta.
Dar noi îl cunoaştem pe Domnul: El ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi sufletul îl cunoaşte, şi de atunci se bucură, se veseleşte şi se odihneşte, şi în aceasta stă viaţa noastră sfântă.

Domnul a zis: ,Acolo unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu şi va vedea slava Mea”[In 12, 26]. Dar oamenii nu înţeleg Scriptura; ea este ca pecetluită. Dar când Duhul Sfânt ne învaţă, totul va fi înţeles şi sufletul se va simţi ca în cer, căci acelaşi Duh Sfânt este şi în cer, şi pe pământ, şi în Sfânta Scriptură, şi în sufletele care iubesc pe Dumnezeu. Dar fără Duhul Sfânt oamenii rătăcesc şi, deşi învaţă neîncetat, nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu şi n-au cunoscut odihna în El. | Continuare »

Sinaxar 14 Septembrie

Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii dintre istorici, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia. Iar alţii zic că la apa Dunării, împotriva sciţilor.
Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, şi litere romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi ziceau: „Întru aceasta vei birui”. Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit.
Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea, a înviat; iar celelalte doua cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toata suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine, s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra amvonului Cinstita Cruce, si văzând-o poporul, a început a striga: „Doamne, miluieşte!” Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.

Preamărite şi preaminunate proorocule al lui Dumuezeu, Ilie, care ai luminat pe pământ cu viaţa ta îngerească, cu râvna ta fierbinte către Dumnezeu Atotţiitorul, cu semnele şi cu minunile tale, şi cu marea lui Dumnezeu bunavoinţă faţă de tine, fiind ridicat la cer cu trupul într-un car de foc; învrednicindu-te a vorbi cu Dumnezeu pe Muntele Taborului, în timpul Schimbării Lui la faţa, acum sălăşluind în locaşurile raiului şi stând în faţa tronului Împaratului Ceresc, auzi-ne pe noi păcătoşii şi nevrednicii, care în ceasul acesta stăm în faţa sfintei tale icoane, şi cu umilinţă alergăm către mijlocirea ta. Roaga-te pentru noi lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, să ne dea noua duhul pocăinţei, al izbăvirii de păcate şi cu atotputernica Sa bunavoinţă să ne ajute să ne depărtăm din calea păcatului, îndrumandu-ne spre tot lucrul bun; ca să ne întarească în lupta împotriva poftelor şi a patimilor noastre, sădind în inimile noastre duhul smereniei, al blândeţii, duhul iubirii de aproapele nostru, al bunătăţii, al răbdării, al înţelepciunii, al râvnei pentru cuvantul lui Dumnezeu şi al izbăvirii aproapelui. Nimiceşte prin rugăciunile tale, proorocule, năravurile cele rele ale lumii, ce întinează neamul creştinesc prin necinstirea credinţei dreptslăvitoare, faţă de rânduielile Sfintei Biserici, a poruncilor Domnului, prin necinstirea părinţilor şi a stăpanitorilor ce ne stăpânesc, aruncând astfel lumea în bezna necinstei, a desfrâului şi a pierzaniei.
Depărtează de la noi, preamărite proorocule, prin mijlocirea ta către Domnul, dreapta mânie a lui Dumnezeu; apără oraşele, satele şi ţara noastră de secetă, de foamete, de furtuni năpraznice, de cutremur, de boli şi răni aducătoare de moarte, de neînţelegeri între fraţi, de năvălirea asupra noastră a altor neamuri şi de războiul cel dintre noi. Prin rugăciunile tale, preamarite, întăreşte poporul nostru binecredincios şi ajută-l în toate faptele lui bune. Mijloceşte, proorocule al lui Dumnezeu, păstoriţilor noştri râvna fierbinte catre Dumnezeu, purtare de grijă pentru mântuirea sufletească a păstoriţilor, înţelepciune în purtare şi învăţătura, cucernicie şi tărie în ispite; judecătorilor dăruieşte-le nepărtinire şi lepadare de pofta câştigurilor, dreptate şi milă faţă de cei obijduiţi; tuturor cârmuitorilor purtare de grijă faţă de supuşi, milă şi dreaptă judecată, iar dreptcredincioşilor supunere şi ascultare faţă de cârmuitori, cum şi îndeplinirea cu sârguinţă a tuturor îndatoririlor lor; ca astfel, în pace şi cucernicie, să petrecem veacul acesta. Să ne învrednicim de împărtaşirea bunătăţilor celor veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine cinste şi închinaciune, împreună cu Tatăl cel fără de început şi cu Preasfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

ACATISTUL SFANTULUI PROOROC ILIE

Pomenirea suirii la cer a Sfântului Maritului Prooroc Ilie Tesviteanul (sinaxar 20 iulie)

Traian Dorz, din Dreptarul învăţăturii sănătoase

Ce spune Sfânta Scriptură
„Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei ce vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor” (Daniel 12, 3).
„Atunci va veni Domnul Dumnezeul meu şi toţi sfinţii împreună cu El” (Zaharia 14, 5).
„Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43).
„Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea” (Marcu 6, 20).
„Iar tu, pruncule, Prooroc al Celui Prea Înalt te vei chema, că vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui” (Luca 1, 76).
„Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? (I Cor. 6, 2).
„Taina cea din veci ascunsă neamurilor, iar acum descoperită sfinţilor Săi” (Col. 1, 26).
„Vă mai rugăm, fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc; şi pentru lucrarea lor să-i socotiţi pe ei vrednici de dragoste prisositoare” (I Tes. 5, 12-13).
„Când va veni să Se preamărească întru sfinţii Săi şi să fie privit cu uimire de către toţi cei ce au crezut” (II Tes. 1, 10).
„Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evrei 10, 14).
„Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu, priviţi cu luare-aminte cum şi‑au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7). | Continuare »

Sfinţii naţionali sunt sfinţii al căror cult s-a născut pe teritoriul unei Biserici naţionale autocefale. Existenţa acestora demonstrează şi specificitatea etnică a unei Biserici Ortodoxe locale, care a fost prezentă în organizarea Bisericilor Ortodoxe de la început şi până în zilele noastre.

La 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât „ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie „Duminica Sfinţilor Români”, care va fi aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor.” (Act sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind canonizarea unor sfinţi români, 20 iunie, 1992). | Continuare »

Sfântul Ioan Gură de Aur, din „Cuvântări la Praznice Împărăteşti”Cuvânt la dumineca Tuturor Sfinţilor

N-au trecut şapte zile de când am prăznuit sfinţita sărbătoare a Rusaliilor si iarăşi a venit la noi cor de mucenici, dar ‘mai bine spus tabără şi oaste de mucenici aşezată în ordine de bătaie, întru nimic mai mică decât tabăra îngerilor pe care a văzut-o patriarhul Iacov, ci deopotrivă egală cu ea.
In adevăr mucenicii şi îngerii se deosebesc unii de alţii numai prin nume, dar sânt uniţi prin fapte; îngerii locuiesc cerul, dar şi mucenicii; neîmbătrâniţi si nemuritori sânt îngerii, dar şi pe aceasta o vor dobândi-o şi mucenicii. Poate îmi vei spune: îngerii au avut, parte de o fire netrupească! Şi ce-i cu asta?
Chiar dacă mucenicii sânt îmbrăcaţi în trup, totuşi acesta-i nemuritor; dar, mai vârtos, chiar înainte de nemurire, moartea lui Hristos împodobeşte trupurile lor mai bine decât nemurirea.
Nu este atât de strălucitor cerul împodobit fiind cu mulţimea stelelor, pe cât sânt de împodobite trupurile mucenicilor cu mulţimea ranelor. Astfel pentru că au murit, pentru aceasta au luat mai mult; au luat premii chiar mai înainte de nemurire, fiind încununaţi prin moarte.
„Micsoratu-l-ai cu putin decat ingerii cu slava si cu cinste l-ai incununat” spune David despre firea obştească a oamenilor. Dar după ce a venit Hristos, după ce a osândit moartea prin moarte, a restituit acest „puţin”. Eu, însă, nu afirm aceasta pe temeiul celor de mai sus, ci afirm că chiar acest defect al morţii a ajuns un avantaj, căci dacă n’ar fi fost muritori, n’ar fi ajuns mucenici.
Prin urmare, dacă n’ar fi fost moarte n’ar fi, fost coroană; dacă n’ar fi fost moarte, n’ar fi fost mucenicie; dacă n’ar fi fost moarte , Pavel n’ar fi putut sa zică: ”în fiecare zi mor; mărturie de asta îmi este lauda voastră, pe care o am în Hristos Iisus”.
Dacă n’ar fi fost moarte şi stricăciune, n’ar fi putut Pavel să zică.: „Mă bucur în suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile suferinţelor lui Hristos”.
Sa nu ne întristăm deci, că am fost făcuţi muritori, ci să mulţumim că prin moarte ne-a fost deschis stadiul muceniciei, prin stricăciune am primit pricina premiilor, prin ele avem prilejul luptelor. | Continuare »

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, CUVÂNT LA SFÂNTUL PRAZNIC AL CINCIZECIMII (fragment)

…„Vă este de folos să Mă duc. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi…” (Ioan 16, 7). De nu Mă voi duce şi voi împăca pe Tatăl, nu vă voi trimite vouă pe Mângâietorul. Aţi văzut prin câte dovezi v-am arătat că lipsa Duhului Sfânt dintru oameni este semn al mâniei lui Dumnezeu.
„Cuvântul era scump şi nu era vedenie aievea”, „Că nu este domn, nici prooroc în vremea aceasta”, „Căci încă nu era Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese proslăvit” şi „Vă este de folos ca să Mă duc, căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni. la voi…”. Iată deci că semn al mâniei lui Dumnezeu este lipsa Duhului Sfânt. Iar când vei vedea Duh Sfânt trimiţându-se din destul, cu nimic să nu te îndoieşti pentru împăcare.

Şi unde este, vei zice, Duhul Sfânt acum ? Că atunci se făceau semne, morţii se sculau şi leproşii se curăţeau. Dar acum de unde vom arăta că este la noi Duhul Sfânt ? Nu vă temeţi. Că vă voi dovedi că şi acum este Duh Sfânt întru noi. Cum şi în ce chip? De nu ar fi Duh Sfânt întru noi, cum aceştia care în această noapte s-au luminat (sau botezat), s-au izbăvit de păcate? Că nu este cu putinţă a ne izbăvi de păcate fără de lucrarea Duhului. Şi ascultaţi pe Pavel zicând: ,,Căci şi noi eram altădată fără de minte, neascultători, amăgiţi slujind poftelor şi multor feluri de desfătări… Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-a arătat, El ne-a mântuit nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui milă, prin baia naşterii celei de-a două şi prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit. 3, 3, 4 – 5) altă parte zice : „Nu vă înşelaţi nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici preadesfrânaţii, nici malahienii, nici sodomiştii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.
Ai văzut toate chipurile răutăţii ? „Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat…”. Cum ? Ascultă. „Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor. 6, 9 – 10, 11). Ai văzut că Duhul Sfânt a şters toată răutatea aceea.

Unde sunt acum cei ce hulesc stăpânirea Duhului? Că de nu iartă păcatele în zadar se dă la botez. Iar de iartă păcatele, în zadar se huleşte de eretici. Şi fiindcă nu era Duh Sfânt, nu puteam chema pe Domnul Iisus, că „nimeni nu poate să zică Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (Idem 12, 3). Şi de nu ar fi fost Duh Sfânt, noi credincioşii nu ne-am fi putut ruga lui Dumnezeu, nici am fi putut zice: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri”.
Deci precum nu putem numi Domn pe Iisus fără de cuvânt, tot aşa nici Tată nu putem numi pe Dumnezeu; Dar de unde este arătat ? De la acelaşi apostol, căci zice: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte !” (Gal. 4, 6). De aceea când chemi pe Tatăl, cugetă că Duhul atingând sufletul tău, te-a învrednicit de chemarea aceea. | Continuare »

Traian DORZ, din Scumpele noastre surori, cap 14

Dar oricât de grea este uneori viaţa împreună, adesea viaţa în singurătate este cu mult mai grea.
Trebuie o mare putere de credinţă, de voinţă, de înfrâ­nare şi de rugăciune, ca o fiinţă femeiască să-şi poată duce în curăţie deplină viaţa de singurătate.
Căci crucea singurătăţii este una dintre cele mai grele cruci. Mai ales pentru sufletul care s-a pomenit dintr-o dată cu ea.
Oricum ar fi însă, sora, o dată rămasă fără soţ, e bine să rămână, dacă poate, aşa, până la moarte (I Corinteni 7, 34).
În astfel de stări, se pot găsi iarăşi trei feluri de surori:

1. Sora necăsătorită

Sfătuită şi de alţii sau îndemnată numai de Cuvântul şi Duhul Sfânt din inima ei, tânăra noastră soră s-a hotărât Domnului să rămână totdeauna fecioară, din dragostea pentru Hristos, Mirele ei Sfânt…
Alegând această spinoasă şi binecuvântată cale, ea şi-a luat pe umeri o cruce, împrejurul căreia numai Mâna Domnului împleteşte o cunună de flori… Dar flori din cele mai aspre, din cele mai aspre locuri…
O cunună atât de tainică, încât florile abia se văd. Însă mireasma lor se răspândeşte atât de binefă­cătoare şi atât de departe printre spinii pământului (II Corinteni 2, 15-16).

Mănăstirile sfinţeniei şi ale rugăciunii, spitalele durerilor şi ale deznădejdii, azilele neputinţelor şi ale amărăciunilor, orfelinatele jalelor şi ale tragediilor, căsuţele şi cărările sufletelor nevoiaşe, slabe, părăsite şi zdrobite…
Iată locurile şi familiile acelor suflete feciorelnice, care şi-au ales calea singurătăţii lor pentru fericirea de a putea sluji altora, în numele şi în dragostea lui Dumnezeu. | Continuare »

Sinaxar 12 Martie

S-a născut în anul 949 în Galteea (Paflagonia) şi a studiat în Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură şi pentru o scurtă perioada tânărul a ocupat o poziţie înalta la curtea imperială. La vârsta de 14 ani l-a întâlnit pe renumitul părinte Simeon Piosul la mănăstirea Studion, care avea să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulţi ani, pregătindu-se pentru viaţa monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit 27 de ani a intrat în mănăstire.

Sf. Simeon Piosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf. Marcu Ascetul (prăznuit în 5 martie) pe lângă alţi scriitori spirituali. El a citit acele cărţi cu atenţie şi punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei puncte din cartea Sf. Marcu „Despre legea duhovnicească” (vezi Vol. I din Filocalie). În primul rând, trebuie să-ţi asculţi conştiinţa şi să faci ce-ţi spune ea, dacă doreşti să-ţi vindeci sufletul. În al doilea rând, numai prin îndeplinirea poruncilor poţi atrage asupra ta harul Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă numai trupeşte fără cunoştinţa spirituală este ca şi orbul care a strigat, „Fiul lui David, ai milă de mine (Luca 18:38). Când orbul şi-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9:38). | Continuare »