Sfântul Mina era de neam egiptean şi creştin de mic copil. Ajungând la vârsta cerută pentru militărie s-a făcut ostaş şi a fost trimis să-şi facă slujba în Asia Mică, în provincia Frigiei. Oraşul în care slujea era păgân şi dedat unei grosolane închinări de idoli, din care cauză nu se putea împăca cu viaţa de aici şi mai ales cu camarazii, care se închinau la idoli. În acest timp, domnea peste marele şi întinsul imperiu al romanilor, Diocliţian (284 – 305), om ridicat de jos, dar bun militar şi înzestrat cu bune însuşiri de împărat. Imperiul lui întinzându-se de la Oceanul Atlantic şi până la India, având sub stăpânirea sa atât de multe neamuri şi atâta întindere de pământ, înconjurat de pretutindeni de popoare vrăjmaşe, a ajuns însuşi la convingerea că este prea greu să guverneze singur. De aceia în anul 285 a împărţit coroana cu camaradul său de arme Maximian Hercule, iar peste câtva timp şi-a mai luat încă două ajutoare: pe Constanţiu Clor şi Maximian Galeriu. Deci Diocliţian cu Galeriu, care I-a devenit ginere, domneau peste Imperiul de Răsărit iar Maximian cu Constanţiu Clor domneau peste Imperiul de Apus. Timp de douăzeci de ani, Diocliţian s-a ocupat să dea ţării sale o bună şi puternică organizare. Deşi numărul creştinilor se tot mărea şi viaţa lor curată şi frumoasă strălucea pretutindeni, el n-a dat atenţie la aceasta. | Continuare »
Pentru mai multe detalii, accesaţi site-ul Mănăstirea Afteia
Cuviosul Sofronie se tragea din familia Popovici de la Cioara Sebesului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în calugarie numele de Sofronie. A sihastrit multa vreme în Tara Româneasca, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara. unde râvna sa pustniceasca l-a mânat sa-si faca un mic schit în mijlocul codrului si sa tina acolo câtiva tineri la învatatura. Dar diavolul, care pururea cauta sa strice cele bune, l-a izgonit prin oameni rai din schitul sau, si l-a silit sa plece în straine locuri.
Dupa ce strabatu o mare parte din tinutul Sebesului si al Albei, îndemnând, cu multa râvna duhovniceasca, pe credinciosi sa nu se departeze de credinta dreptmaritoare, a suferit grea prigoana din partea papistasilor, care l-au aruncat în temnita grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scapat pe Petru din lanturi, l-a slobozit si pe cuviosul Sau Sofronie. Doua luni a stat cuviosul în tinutul Zarandului si apoi s-a îndreptat spre Muntii Apuseni, ca sa faca din crestele lor cetate nebiruita dreptei credinte.
Neputându-l abate de la calea cea dreapta, papistasii l-au prins din nou si l-au aruncat în temnita din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbavit iarasi din temnita. De acum, credinciosii n-au mai vrut sa-l paraseasca, ci, ca pe Domnul Hristos odinioara, îl însoteau pururea câte 12 barbati tematori de Dumnezeu, ca niste apostoli înflacarati.
În ziua a patrusprezecea a lunii februarie din anul 1761, cuviosul Sofronie a tinut „Marele sobor” din cetatea Balgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de mestesug, dar pline de dulce mângâiere, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vladica pe seama drept-credinciosilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul si a înmuiat inima stapânitorilor care au îngaduit ca românii sa aiba vladica dupa rânduiala Bisericii Ortodoxe de Rasarit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-si împlinit lucrul sau, a plecat la sfânta mânastire a Argesului, unde s-a savârsit în pace, mutându-se în locasurile ceresti.
Sursa: doxologia.ro
Când Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava propovăduiau bunăvestirea lumii, au mers şi în Iconia, şi petreceau la Onisifor, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicând: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat“ (2 Timotei 1,16). Atunci mulţi, ascultând învăţătura lor şi văzând semnele şi minunile care se făceau de dânşii, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos. În casa lui Onisifor găzduind, adeseori intrau în sinagogă, şi, precum în casă aşa şi în sinagogă, grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu, aducând pe popoare la calea cea mântuitoare şi la credinţa în Iisus Hristos. De acest lucru se scrie în Faptele Apostolilor: „Şi în Iconia au intrat ei (adică Pavel şi Varnava), ca de obicei, în sinagoga iudeilor, şi astfel au vorbit, încât o mare mulţime de iudei şi de elini au crezut… Deci multă vreme au stat acolo, grăind cu îndrăzneală în Domnul, Care dă mărturie pentru cuvântul harului Său, făcând semne şi minuni prin mâinile lor“ (Fapte 14,1,3).
În acea vreme, era acolo o fecioară frumoasă, având optsprezece ani, anume Tecla, fiică a maicii anume Teoclia, de neam mare şi slăvit, fiind logodită cu un tânăr din cei mai dintâi ai cetăţii, anume Famir, bogat şi frumos. Acesta, văzând minunile ce se făceau de Apostoli, şedea cu alţii la vorba lor în casa lui Onisifor, la fereastră, şi, ascultând, lua aminte cele grăite de dânşii. Şi a căzut sămânţa cuvântului lui Dumnezeu pe pământ bun şi, cu lucrarea Sfântului Duh, s-a înrădăcinat adânc în inima ei şi a răsărit. Pentru că a crezut în Fiul lui Dumnezeu şi l-a iubit pe El şi s-a lipit de Dânsul cu tot sufletul. | Continuare »
Sursa: paginiortodoxe
Acest Grigorie era frate după trup cu Sfântul Vasile cel Mare şi a străbătut din tinereţe toată învăţătura cărţii desăvârşit; el a fost retor slăvit şi filosof ales, ca şi Vasile, fratele lui. Apoi s-a căsătorit cu fericita Teozva, pe care Sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu (Teologul), a cinstit-o mai pe urmă cu multe laude, numind-o podoaba Bisericii, înfrumuseţarea lui Hristos, cu adevărat soţie sfântă a celui sfinţit şi vrednică de tainele cele mari. Pentru că bărbatul ei fiind hirotonit prezbiter, soţia sa vieţuia cu sfinţenie în curăţenie şi cu mintea întreagă, slujind bolnavilor, îngrijind de cei săraci şi strălucind cu bunătăţile.
Apoi s-a învrednicit de slujba diaconiei; pentru că a sfinţit-o diaconiţă şi de aceea cuvântătorul de Dumnezeu zice că este vrednică de mari taine. Apoi, plăcând Domnului, a răposat şi s-a numărat în cetele sfinţilor.
Bărbatul ei, Sfântul Grigorie, a fost ridicat la rânduiala episcopiei, în ostrovul Nissei şi păstorea bine Biserica lui Hristos. Împărăţind în acea vreme Valens (364-378), arienii se întăriseră, având ajutor pe împăratul cel orbit cu acelaşi eres, care a izgonit pe Sfântul Grigorie de Nissa de pe scaunul său; atunci a umblat sfântul din loc în loc, opt ani, până la moartea împăratului, străbătând cetăţile şi ţările şi întărind pe cei dreptcredincioşi.
În vremea împărăţiei marelui Teodosie (379-395), fiind al doilea sobor a toată lumea în Constantinopol (381), contra lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh, se afla acolo şi Sfântul Grigorie cu Sfinţii Părinţi, ca ajutător al dreptei credinţe, înfruntând şi ruşinând pe potrivnici cu puterea adevărului celui arătat din dumnezeiasca Scriptură şi, şezând pe scaunul său mulţi ani, a ajuns la adânci bătrâneţe, apoi a adormit întru Domnul, lăsând după sine multe scrieri folositoare Sfintei Biserici. El era cu chipul cel trupesc asemenea fratelui său Vasile, însă cărunt şi puţin mai vesel.
Vieţile Sfinţilor – 16 noiembrie
Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pămînt cu asemănare omenească să mîntuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecînd prin Capernaum, a văzut un om şezînd la vamă care se chema Matei şi a zis către dînsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsînd toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii lui, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui. Deci s-a întîmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezînd împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănîncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii?
Iar Domnul, auzind cuvintele lor, a zis către dînşii: Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Din acea vreme Sfîntul Matei s-a făcut ucenic şi următor al lui Hristos şi s-a învrednicit a fi cinstit între cei doisprezece apostoli.
Acest sfînt era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, iar de către ceilalţi evanghelişti se numea Levi al lui Alfeu. Pentru aceea, vrînd să acopere viaţa lui de vameş pentru cinstea apostoliei, l-au numit cu nume puţin cunoscut, adică Levi a lui Alfeu. | Continuare »
Vieţile Sfinţilor – 18 octombrie
Sfântul evanghelist Luca era de neam din Antiohia Siriei şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcându-se doctor iscusit. Apoi a fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzându-se desăvârşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.
În acea vreme Domnul nostru Iisus Hristos, petrecând pe pământ cu oamenii, semăna sămânţa cuvântului mântuirii, care, crescând şi în inima lui Luca, fiind un pământ bun şi răsărind, a adus rod însutit; căci Luca, auzind învăţătura înţelepciunii din gura lui Dumnezeu, mai multă ştiinţă a scos de acolo decât din şcolile elineşti şi egiptene, pentru că a învăţat a cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, a crede în El şi a învăţa şi pe alţii credinţa. El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicând: „A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, câte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul”. Fiind şi Luca din aceeaşi ceată apostolească, umbla înaintea feţii Domnului, prin propovăduirea cea sfântă, gătind calea Lui şi încredinţând popoarele că Mesia, Care era aşteptat, a venit în lume. | Continuare »
Sursa: Sinaxar 23 Septembrie
Această dumnezeiască zămislire a binevestit-o dumnezeiescul Arhistrateg Gavriil către proorocul şi sfinţitul Zaharia, zicându-i: „Ascultată a fost rugăciunea ta”. Aşa că din această s-a cunoscut mai înainte dumnezeiască şi feciorească naştere a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, adică pentru minunea şi a bătrâneţilor şi a sterpiciunii Elisabetei.
Când Domnul şi Dumnezeul nostru, unic Fiu şi Cuvânt al Tatălui, se pregătea să se pogoare din înaltul Cerului pentru a fi zămislit în chip feciorelnic în sânul Preacuratei Sfinte Maica Domnului, voi să întărească şi să vestească această Minune între Minuni printr-una care să îi semene fără a fi precum el. De asemenea, pentru că întru toate Sfântul Ioan Botezătorul să fie înaintemergătorul lui Hristos, cu şase luni înainte ca Arhanghelul Gavriil să se arate Maicii Domnului, acesta din urmă se arătă Marelui Prooroc Zaharia, în momentul în care intra în templul Domnului ca să tămâieze şi să se roage pentru popor. Văzându-l, Zaharia fu cuprins de spaimă, dar Îngerul îl linişti spunându-i : „Nu-ţi fie teamă, Zaharia, rugile tale au fost ascultate, şi femeia ta Elisabeta îţi va dărui un fiu pe care îl vei numi Ioan. Vei avea multă bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci el va fi mare în faţa Domnului, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Luca 1, 13-15). | Continuare »
DOUĂ EVLAVII CE NU SE CUVINE A FI PĂRĂSITE: CINSTIREA CRUCII SI A MAICII DOMNULUI
Cât despre Maica Domnului, a o da la o parte este curată aberaţie şi ciudăţenie cum mai greu de priceput nu poate fi!
Pe intercesoarea noastră, pe blândeţea însăşi, pe aceea pe care cu bună, modestă şi moderată dreptate catolicii o clasifică: o clemens, o pia dulcis virgo Maria! Care cu puterea nevinovăţiei, supuşeniei, curajului şi blândeţii ei înfruntă legile cauzalităţii şi simpla dreptate absolută şi mecanică a universului acestuia împlătoşat în stricta-i dreptate! continuare – (sursa)
Sursa: Sinaxar 22 Iulie
Magdala (ou Magada ou Dalmanuta), mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.
Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli. : Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza ; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.
Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat ! „( Luca 11, 27). | Continuare »
Aceşti sfinţi au trăit în marea cetate a Romei în zilele împăratului Carin, şi erau fraţi, iar cu meşteşugul doctori, vindecând nu numai oameni, ci şi dobitoace. Ei cereau ca plată de la cei ce se lecuiau doar credinţa şi mărturisirea în Hristos, şi nimic altceva. Fiind ei pârâţi la împăratul, că fac vindecările cu meşteşug fermecătoresc, şi nevrând să se lepede de Hristos, ci mai vârtos încă şi pe împăratul Carin l-au mântuit din păgânătate, fiind tămăduit de dânşii. Căci acesta, spăimântându-i cu grele chinuri, i s-au desfăcut grumajii de i s-a întors obrazul la spate. Şi pentru aceasta cei ce se aflaseră acolo au crezut în Hristos, pe Care şi împăratul cu toţi ai casei lui L-a mărturisit. Atunci împăratul a liberat pe sfinţi, trimiţându-i cu cinste la locul lor. După aceea dascălul lor, cel ce i-a învăţat meşteşugul doctoriei, pizmuindu-i şi luându-i, s-a suit cu dânşii într-un munte făcându-se a merge ca să culeagă ierburi de leacuri. Şi acolo sculându-se i-a ucis cu pietre.
