b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian DORZ, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 22-a după Rusalii

„Toţi cei ce umblă după plăcerea oamenilor vă silesc să primiţi tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru Crucea lui Hristos.“ (Galateni 6, 12)

Ce taină adâncă este suferinţa în viaţa aceasta şi cât de împărţite sunt gândurile şi atitudinile oamenilor faţă de ea!
Pentru cei mulţi-mulţi care trăiesc numai pentru viaţa pământească, umblând numai pentru lucrurile trupului, suferinţa este totdeauna ceva rău, ceva cumplit, ceva respingător.
Pentru cea mai mare parte dintre oameni suferinţa apare ca un vrăjmaş împotriva căruia trebuie să lupţi cu toată puterea şi de care trebuie să fugi cât poţi, căutând să scapi de el cu orice preţ.
Cât de greu ne putem noi împăca cu suferinţa noastră! Şi cât de puţini sunt cei care se pot obişnui cu ea, cum era obişnuit Hristos!
Despre Domnul Iisus este scris că El era… „Omul Durerii şi obişnuit cu suferinţa…“.
„El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… Era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă nouă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.
Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura, ca un miel pe care îl duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund…“ (Is 53).
Iar despre noi ce s-ar putea spune decât că niciodată nu ne-am putut obişnui cu suferinţa. Cu orice ne putem obişnui, dar cu suferinţa nicidecum. Numai dacă un dinte ne doare, sau ne doare puţin capul, îndată alergăm la calmante, la medic, la orice, numai să nu suferim.
Iar Domnul nici în chinurile cele amare ale Crucii n-a vrut să ia fierea şi oţetul, acel îngrozitor calmant pe care I-l îmbia cumplita bunăvoinţă omenească. | Continuare »

Traian DORZ, din meditaţii la Apostolul din Duminica a 23-a după Rusalii

Dar Dumnezeu, Care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, 5. măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). (Efeseni 2, 4-5)

Moartea nu este o nimicire a existenţei, ci o întunecare a ei. Nu este lipsa vieţii, ci lipsa lui Dumnezeu din această viaţă. Nu este o încetare a fiinţei, ci prăbuşirea ei într-o stare şi într-un loc de veşnică nefericire.
Sfânta Scriptură vorbeşte de două feluri de morţi: moartea dinaintea auzirii despre Hristos; şi moartea de după această auzire.
Moartea dinainte e starea de păcat în care zac toţi oamenii şi în care zăceau înainte de auzirea Evangheliei, înainte de venirea lui Hristos în viaţa lor.
Această stare de moarte are o nădejde, are o făgăduinţă, are o înviere în clipa când sufletul aude vestea harului şi o primeşte. Clipa când priveşte la Crucea Golgotei, la Jertfa Domnului Iisus prin care au venit învierea şi viaţa mântuitoare pentru toţi cei aflaţi într-o astfel de stare.
Oricine priveşte şi primeşte această mântuire trece prin ea de la moarte la viaţă, din întuneric la lumină, din pierzare la slavă, de sub puterea lui satan, sub stăpânirea lui Dumnezeu. | Continuare »

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.“ (Ioan 3, 16)

S-a mai spus că nu există un mai strălucit loc ca acest verset de aur în toată Scriptura Sfântă.
Într-adevăr, cuvântul acesta cuprinde tot Adevărul lui Dumnezeu, toată Descoperirea Sa şi toată Taina mântuirii noastre. Tot conţinutul Sfintelor Scripturi este cuprins în acest singur verset strălucit! Tot ce s-a putut spune şi arăta în orice fel pentru cunoaşterea şi pătrunderea lui Dumnezeu Cel Adevărat, oricât de frumos, şi oricât de mult, şi oricât de puternic, se va cuprinde totdeauna în aceste cuvinte. Fără a le ajunge şi fără a le depăşi niciodată!

O veacuri dinainte şi veacuri din urmă, priviţi la clipa aceea în care s-a împlinit cutremurător şi înfricoşat de măreţ, Evenimentul care v-a luminat şi v-a uimit! În el s-a realizat mai mult decât tot ce-aţi nădăjduit şi ce aţi crezut voi. O oameni ai tuturor veacurilor, priviţi la Omul-Dumnezeu, mai măreţ decât voi toţi împreună. Şi Care Se dă în locul vostru al tuturor împreună! Fiindcă preţuieşte nespus mai mult ca voi toţi. O miliarde de păcătoşi, mântuiţi sau pierduţi, din ceruri şi până în iad, de la Început şi până la Sfârşit, de Dincoace şi de Dincolo de Hristos, – priviţi la Jertfa Aceasta mai înaltă decât toţi munţii tuturor păcatelor voastre!
Căci El le-a acoperit pe toate şi pe totdeauna cu strălucirea Sa.

O Univers nemărginit, priveşte la locul unde Acela prin Care ai fost creat îţi spală faţa murdărită de păcatul omului şi de păcatul lui satana, curăţindu-te cu Unicul Sânge în stare să te spele: Sângele Lui! Păcatul săvârşit de creatură îl ispăşeşte Creatorul.
Numai mărimea Jertfei dată de Hristos poate arăta mărimea nelegiuirii făptuită de oameni. Ca şi mărimea dragostei Tatălui Ceresc, Dragoste care singură a putut să întreacă nelegiuirea atât de mare pe care o răscumpăra.

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea! Lumea aceasta în care eram şi tu şi eu robi vânduţi ai păcatului (Rom. 7, 14). Lumea aceasta în care eram cuprinşi şi tu şi eu sub stăpânirea legii păcatului şi a morţii. Lipsiţi de slava lui Dumnezeu, osândiţi la pierzare veşnică, drept urmare a păcatului în care trăiam (Rom. 6, 23).
Toate fărădelegile noastre erau atât de mari încât trebuiau să fie ispăşite ori de noi toţi oamenii cu o pierzare veşnică, ori de Dumnezeu cu o Jertfă nemărginită! | Continuare »

„A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan.“ (Ioan 1, 6)

Orice neam de oameni şi orice epocă din viaţa omenirii şi-au avut oamenii mari, oamenii trimişi de Dumnezeu, care să le aducă soliile alese, să le aducă binefacerile mari şi să le arate căile adevărate.
Dar, în împrejurări cu totul deosebite, Dumnezeu a trimis omeni­rii oameni unici, cu solii unice.
Ioan Botezătorul a fost trimis cu o solie unică.

Vorbind într-un fel deosebit decât toţi ceilalţi înaintaşi ai săi prooroci, Ioan Botezătorul a produs în poporul în care urma să Se arate Hristos o mişcare unică. Pregătind astfel calea şi arătarea Domnului Iisus Hristos într-o atmosferă pre-gătită şi gata să-I audă Evanghelia Sa.
De aceea şi numărul celor care L-au urmat de la început pe Mântuitorul şi interesul cu care Îl ascultau era atât de mare.

Trimis cu singura misiune să pregătească inimile oame-nilor pentru aşteptarea şi ascultarea soliei lui Hristos, Ioan şi-a făcut cu prisosinţă datoria, murind ca un slujitor vrednic, după împlinirea frumoasă a frumoasei sale însărcinări.
Binecuvântat să fie solul sfânt care L-a arătat prima dată oamenilor pe Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii!
Dintre toţi cei care s-au născut din femeie, nimeni n-a fost mai mare decât el (Mat. 11, 11).

De atunci şi până în veac, oricine Îl arată puternic prin cuvinte şi fapte pe Iisus Hristos, ca pe Mielul care ridică păcatul lumii, este un om al lui Dumnezeu.
Cât de puţin a fost în vremea sa preţuit şi înţeles Ioan! Acest mare sol şi trimis al lui Dumnezeu!
Cât de puţini au fost înţeleşi şi preţuiţi toţi marii trimişi ai lui Dumnezeu în neamul şi în vremea lor, până astăzi, de către oamenii cei la care duceau ei solia lor aleasă şi mare!

Marii trimişi ai lui Dumnezeu, fiecare la vremea lui, s-au „bucurat“ mereu tot de o astfel de primire de la cea mai mare parte a poporului lor!
Isaia, Ieremia, Pavel, Ioan Gură de Aur sau părintele Iosif  — şi toţi cei ca ei — au avut mereu şi vor avea mereu pe pământ o asemenea primire şi o asemenea răsplată!
Toţi marii binefăcători ai omenirii, tot lungul şir de trimişi ai Domnului au fost răsplătiţi la fel şi au avut aceeaşi soartă printre fiii oamenilor!

Vestind Adevărul Veşnic într-o formă nouă, potrivit vremii noi pe care o trăiau oamenii, aceşti trimişi ai Domnului nu vor fi niciodată nici înţeleşi şi nici primiţi de semenii lor, care trăiesc mereu privind spre trecut. Cărora le place mereu ceea ce este vechi, ceea ce este călduţ, adică ceea ce este comod. | Continuare »

Traian Dorz, Meditaţie la 1 Corinteni cap. 15, vers 4

| Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
din Meditaţii la Apostolul din Duminica a VI-a  Postului Mare (a Floriilor)

„Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.“ (Filipeni 4, 7)

În felul acesta ajungi la pacea cu toţi semenii tăi. Vei putea să priveşti totdeauna liniştit în ochii fiecărui om pe care îl întâlneşti, fiindcă îi vei avea prieteni pe toţi.
Te vei putea ruga liniştit pentru fiecare, lângă fiecare şi cu fiecare frate ori soră, vecin ori coleg, cunoscut ori necunoscut, fiindcă neavând nici un duşman, nu vei fi împiedicat de nimic faţă de nimeni.
Neavând nimic ascuns faţă de nimeni, vei putea să-i vorbeşti deschis fiecăruia. Şi să primeşti cu bunăvoinţă în casa ta pe oricine. Având pacea cu toţi, vei avea pacea din partea tuturor. Bineînţeles că vor mai fi şi unii cu care nu vei putea avea pacea deplină niciodată. Dar aceasta nu va mai depinde de tine, ci de ei. Însă asta nu-ţi va nimici pacea ta însăţi care va fi întristată, dar nu tulburată de nimic.

Asta este pacea cu oamenii şi pacea omenească.Dar pacea lui Dumnezeu este altceva. Pacea aceasta se statorniceşte între sufletul tău şi Dumnezeul tău. Între sufletul meu şi Dumnezeul meu.
Şi pacea aceasta depinde de starea până la care am ajuns noi, fiecare, în relaţiile noastre cu El.
Pacea cu Dumnezeu. Aceasta este prima stare la care ajungem în clipa naşterii din nou, când Sângele Sfânt al lui Hristos ne spală de păcatele trecutului şi ne aduce la picioarele Harului Ceresc pentru înfierea Tatălui. Această pace durează atâta vreme cât între noi şi Dumnezeu nu intervine un nou păcat care ne strică această pace. Dacă intervin atunci numai lacrimile şi căinţa din partea noastră, pe măsura păcatului făcut şi alergarea la Sângele curăţitor al Domnului Iisus, atunci pacea noastră cu Dumnezeu se poate iarăşi reface… după cum este scris: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire (I In 1, 9).
Aşa a fost starea Sfântului Apostol Petru în seara Patimilor Domnului. Dar el s-a trezit îndată alergând la pocăinţă şi la plânsul amar. Din cauza asta el a fost mântuit.

Pacea lângă Dumnezeu. Aceasta este o a doua stare şi durează atâta vreme până când intervine o încercare mai grea şi mai deosebită, o furtună mai tare care ne smulg de lângă Dumnezeu şi ne aruncă în nu ştiu ce valuri sau noroaie în care ne putem îneca şi îngropa. | Continuare »

„«Daţi piatra la o parte!» a zis Iisus. Marta, sora mortului, I-a zis: «Doamne, miroase greu, căci este mort de patru zile.»“(Ioan 11, 39)

Inima împietrită este cea mai mare şi cea mai vrăjmaşă piedică în calea oricărei învieri şi în calea oricărei mântuiri.
Dacă nu poţi să mergi la fratele tău sau la vecinul tău, dacă nu-l poţi iubi şi ierta, dacă nu poţi face nici un bine cuiva – atunci, vinovată este numai inima ta, care s-a împietrit faţă de acela căruia îi eşti dator toate acestea!
Poate că, faţă de toţi ceilalţi, inima ta este moale, caldă, simţitoare, dar în partea dinspre acela căruia nu-i mai poţi face bine, inima ta ţi s-a împietrit! Atunci, dă piatra la o parte!

Dacă nu poţi asculta Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu, cu o inimă primitoare, smerită şi înfrânată, dacă nu poţi simţi dragoste fierbinte de Hristos şi dacă nu poţi urma cu temere sfântă toate îndemnurile Duhului Sfânt, atunci asta este din pricina împietririi inimii tale (Rom. 2, 5)… Atunci cutremură-te şi începe să plângi, până ţi se va da piatra la o parte.

Ia seama, cât se mai zice «astăzi», despietreşte-ţi inima şi primeşte-L pe Domnul Iisus Hristos acum!
Şi primeşte cu ascultare sfatul şi chemarea fraţilor!
Deschide-ţi inima ta astăzi, până când nu este prea târziu şi până când nu te vor îngropa neascultarea şi păcatul în vreo peşteră în care vei pieri pe vecii vecilor! (Evrei 3, 13).
Dacă nu poţi primi sfaturile frăţeşti, lacrimile lor şi îndemnurile, mustrările mântuitoare şi chemările stăruitoare la îndreptare – atunci asta este un semn rău de împietrire a inimii.
Dacă respingi tot ce-ţi vine de la Domnul prin fraţii tăi, spre a te face ca să părăseşti păcatul în care trăieşti şi să părăseşti calea rătăcirii pe care înaintezi – atunci, vai ţie şi inimii tale, dacă nu dai piatra asta la o parte!
Dacă la toate îndemnurile bune tu poţi rămâne nepăsă-tor şi nemişcat – de vină este numai inima ta mândră şi neascultătoare, robită şi orbită de împietrirea rătăcirii.
O, ce viitor grozav o aşteaptă pe o astfel de inimă împietrită! Căci, adesea, cu o astfel de piatră, omul trufaş nu mai vine niciodată la Hristos, fiindcă nu vrea să se mai pocăiască. | Continuare »