b'LOGOS — Comori Nemuritoare

„Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.“ (Evrei 11, 24-25)

Cea dintâi şi cea mai frumoasă dovadă a adevăratei credinţe este, desigur, alegerea şi primirea suferinţei împreună cu Domnul Hristos, împreună cu Evanghelia Sa şi împreună cu poporul Său. Aceste trei părţi ale suferinţei sunt una şi aceeaşi. Hristos nu poate fi despărţit de Evanghelia Sa şi de poporul Său. Nimeni nu poate spune că suferă pentru Hristos, dacă el nu trăieşte smerit curăţia şi sfinţenia Evangheliei. Şi dacă nu este puternic părtaş cu fraţii săi, cu familia sa şi cu poporul său credincios.
Cine are o credinţă adevărată, acela trebuie neapărat să aibă parte într-un fel şi de o suferinţă pentru ea. Să luăm însă bine seama că o suferinţă nu totdeauna poate fi neapărat semnul unei credinţe adevărate. Pot fi suferinţe şi pentru credinţe false. Dar vom cunoaşte uşor o credinţă falsă prin cele trei semne: nu suferă pentru Hristos, nu suferă împreună cu Evanghelia şi nu suferă împreună cu poporul lui Dumnezeu care are dreapta învăţătură şi sfinţenia unei trăiri după pilda Domnului Iisus.
Moise, omul ales şi profetul lui Dumnezeu, ne este dat nouă aici ca o pildă despre atitudinea unui om de credinţă. El avea la curtea lui Faraon tot ce putea visa să aibă un om muritor. Desigur că, fiind crescut acolo, umblând la înalte şcoli, făcând cunoştinţe şi legând prietenii cu cei mai înalţi demnitari ai ţării, el ar fi avut asigurat un viitor dintre cele mai înalte, acolo unde era. Dar sângele adevărat nu se face apă niciodată şi sufletul mare este în stare de fapte mari. Glasul tainic din străfundul conştiinţei lui şi sfânta legătură a sângelui său nu l-au lăsat să tacă şi să se bucure şi el de plăcerile de o clipă ale păcatului, în timp ce fraţii lui, familia lui şi poporul lui sufereau. Numele Dumnezeului său era batjocorit, credinţa lui interzisă, poporul lui asuprit… La ce-i puteau folosi toate plăcerile lumii în care ar fi putut să se desfăteze şi el, fără să-i pese de alţii, cum făceau Core, Datan şi Abiram – şi încă destui alţii? Dar focul din sufletul lui nu l-a lăsat.
Vai, dacă ar fi tăcut şi Moise şi ar fi rămas şi el mai departe nepăsător faţă de Domnul şi faţă de poporul său, în ce nenorocire ar fi rămas, cine ştie până când încă, toţi cei care au cântat fericiţi la izbăvirea lui Dumnezeu din Marea Roşie! Cântarea lui de laudă care se cântă până astăzi şi până în veci şi în ceruri (Exod 15, 1-19; Apoc 15, 3). | Continuare »

„Ioan a mărturisit despre El când a strigat: «El este Acela despre Care ziceam eu: Cel ce vine după mine este înaintea mea, pentru că era înainte de mine.»“ (Ioan cap- 1, vers. 5)

Acela care este cu adevărat un trimis al lui Dumnezeu nu va mai mărturisi niciodată altceva cu atâta râvnă şi stăruinţă ca pe Hristos (1 Cor. 2, 2).
Adevăratul trimis dumnezeiesc nu-L predică, ci Îl mărtu-riseşte pe Hristos.
Mărturisirea este de o mie de ori mai mult decât predica.
Mărturisitorul este o flacără, predicatorul este un funcţionar.
Predicatorul va vorbi pentru un salar sau pentru o laudă…
pentru o pâine mai comodă,
pentru o funcţie mai uşoară,
pentru o satisfacţie a inimii, adeseori stăpânită de trufie şi de fire lumească (bine ascunsă după «râvna» Evangheliei),
dar mărturisitorul va pătimi, va asuda şi se va topi, pentru a-L face cunoscut lumii pe Mântuitorul său preaiubit. Pe Hristos.
Predicatorul vorbeşte în aşa fel încât sufletele să se lege şi să se îndrăgostească de el însuşi. Cuvântul lui Hristos nu este pentru acesta decât un mijloc pentru ajungerea scopului său.
Dar mărturisitorul va face totul ca sufletele să se lege şi să se îndrăgostească de Hristos… El fiind numai un mijloc pentru atingerea scopului lui Hristos, care este mântuirea celor mulţi.
Aceasta este deosebirea dintre cineva care numai predică – şi cineva care mărturiseşte despre Hristos.
Ioan a dovedit că numai mărturisitorul rămâne statornic până la moarte în adevărul de la început.
Predicatorii însă îl pot şi schimba şi părăsi, aşa cum şi fac aproape toţi şi aproape totdeauna. | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pentru nespus de marea înţelepciune şi dragoste cu care a adus la îndeplinire planul Său dumnezeiesc făcut din veşnicie în Sine Însuşi pentru răscumpărarea întregii lumi din stăpânirea diavolului şi pentru mântuirea tuturor oamenilor din osânda păcatului strămoşesc.
Slavă veşnică Marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos, Care, pentru negrăit de marea Lui dragoste pentru noi, Îşi părăseşte slava pe care o are din veşnicie la Tatăl şi cu El şi primeşte să ia chip de rob umilit şi chinuit, pentru a ne răscumpăra astfel, prin preţul acestor ispăşiri nebănuit de grele, pe noi, toţi cei care eram vânduţi robi păcatului şi osândiţi astfel la o robie nemaisfârşită niciodată. Coborându-Se El mai prejos decât noi toţi, Iisus a putut astfel să ne ridice pe noi toţi, începând de la cei ce erau căzuţi mai jos decât toţi şi până la ceilalţi. Plătind prin viaţa Sa, Iisus, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, prin viaţa Sa dumnezeiască fără de păcat şi de-un preţ nespus mai mare decât toate vieţile noastre, ale tuturor oamenilor din toate vremurile la un loc, El a putut astfel să ne răscumpere pe fiecare dintre noi în parte şi pe toţi împreună; fiindcă ceea ce dădea El era nespus mai scump decât tot ceea ce valoram noi toţi laolaltă.
Astfel, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, cum Îl numesc toate Sfintele Scripturi, Iisus Hristos, Îşi începe lucrarea Sa mântuitoare de la ieslea minunată a peşterii din Betleem. Puterea cea veşnică a lui Dumnezeu primea să se smerească până la a se înfăţişa lumii sub chipul cel neputincios şi slab al unui copilaş omenesc. Slava Lui nebănuită şi strălucită din veşnicie cu Tatăl primea să se smerească până la a veni în lumea noastră în locul cel mai din urmă cu putinţă, într-o iesle, pe paie şi în mijlocul unor fiinţe şi lucruri dintre cele mai sărace şi mai josnice cu putinţă. | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Într-o noapte neuitată a venit la noi Iisus,
împlinind făgăduinţa ce prin înger s-a adus,
ca să facă mântuire pentru neamul omenesc,
după cum făgăduise mila Tatălui ceresc,
şi s-arate tot ce Duhul Sfânt grăise prin profeţi,
că Fecioara o să nască pe-Mpăratul Noii Vieţi;
că Mesia o să vină, întrupându-Se-ntre noi,
să ne mântuie din moartea şi osânda cea de-Apoi.

…Trei păstori, în câmp, de strajă împrejurul turmei stând,
au văzut din cer un înger… şi-apoi alţii mulţi cântând.
Şi-auzind că Se născuse Pruncul Sfânt Mântuitor,
plini de-o sfântă bucurie, colindară toţi în cor:

O, ce Veste Minunată
lângă Vifleem s-arată,
cerul strălucea,
îngerul venea
pe-o rază curată.

Minunatele noastre colinde sunt încă una din frumuseţile sufleteşti ale poporului nostru. Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este sărbătoarea bucuriei pentru toate popoarele, după cum a fost profeţit despre El, prin Duhul Sfânt, prin chiar glasul Sfintei Fecioare Maria, Maica Sa, când a zis ea: „…şi îndurarea Lui se va întinde din neam în neam peste cei care se tem de El” (Lc 1). | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

În mijlocul tuturor încâlcitelor cărări înşelătoare pe care diavolul îi poartă pe toţi cei care se lasă înşelaţi de promisiunile lui viclene, numai o singură cale este mântuitoare şi dreaptă: calea cea strâmtă pe care ne-a chemat pe noi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi pe care a mers El întâi, întipărind pe ea urmele paşilor Săi luminoase şi neşterse pe veci.

În mijlocul tuturor ţintelor amăgitoare pe care satana le pune şi le tot mută în faţa tuturor celor care aleargă după fantomele deşertăciunilor lumeşti, una singură este ţinta mântuitoare şi adevărată: viaţa şi fericirea veşnică a adevărului şi a neprihănirii cereşti, spre care ne-a îndreptat Iisus, Domnul nostru preaiubit, şi spre care ţintesc toate cuvintele şi îndemnurile Sale şi ale alor Săi.

În mijlocul tuturor luptelor lumeşti în care oamenii se calcă în picioare şi se nimicesc unii pe alţii, numai una este lupta cea bună, alergarea cea câştigătoare, biruinţa cea încununată: aceea pentru premiul ceresc, pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru slava lui Hristos.
Fericiţi toţi acei pe care harul lui Dumnezeu i-a chemat şi i-a ales pentru a le descoperi aceste adevăruri mântuitoare, cărora le-a deschis ochii să le vadă, mintea să le ştie preţui marea valoare şi inima să le primească. Pentru ca toţi aceştia să-L slăvească neîncetat pe Dumnezeu, pe Domnul iubirii şi al harului, Care S-a îndurat de ei mai mult decât de toţi ceilalţi (…). Şi, drept recunoştinţă, să-L iubească şi să-L asculte şi ei pe Dumnezeu pe măsura aceasta, adică mai mult decât toţi ceilalţi, fiindcă, faţă de toţi ceilalţi, ei au avut de la Dumnezeu un har nespus mai mare. Şi toţi aceştia, aleşi şi chemaţi, răscumpăraţi şi iubiţi, să nu mai renunţe niciodată nici la ţinta, nici la lupta şi nici la slava aceasta arătată şi dăruită lor de Dumnezeu, oricât de plină de spini le-ar fi calea, oricât de plină de răni le-ar fi inima şi oricât de plină de ispite le-ar fi viaţa. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 26-a după Rusalii)

„Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.” (Efeseni 5, 19)

Ce dulce răsună versetul de la sfârşitul acestui apostol, când Sfântul Pavel, sătul să tot mustre, află să le spună acestor fraţi şi un îndemn fericit. După atâtea cuvinte grele, află să le dea un cuvânt bucuros.
De fapt, acest ultim verset era ca un medicament vindecător al atâtor boli de care sufereau aceşti fraţi. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti… Şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

Se poate că şi de acest îndemn era multă nevoie pe vremea aceea în Biserica efesenilor. Unde se răspândesc atâtea slăbi-ciuni, unde se ajunge până la îmbătarea cu vin, acolo nu cântarea duhovnicească răsună, ci mai degrabă cântările lumeşti.
Atunci când firea pământească se încălzeşte cu vinul îmbătător, gura găseşte mai degrabă cântecele lumii, decât cântările Domnului. Fiindcă inima umblă după iubirea lumească şi nu după iubirea lui Hristos.
Cântările duhovniceşti erau încă din bisericile primilor creştini unul din cele trei mijloace de creştere şi întărire duhovnicească a fraţilor şi surorilor care se adunau pentru zidirea şi mângâierea lor sufletească.
Psalmii, cântările de laudă şi cântările duhovniceşti le erau recomandate mereu fraţilor când se adunau împreună. Sfântul Pavel spune acest lucru, întocmai ca aici efesenilor, şi colosenilor (Col 3, 16), şi corintenilor (I Cor 14, 26).
Şi la fel face şi Sfântul Apostol Iacov (Iac 5, 13). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine… (Galateni 2, 20)

Trimisul lui Hristos îşi are atât vrednicia cât şi puterea sa, potrivit cu măsura în care el trăieşte în Hristos şi Hristos trăieşte în el. Lucrul acesta nu este numai o simplă vorbire sau doar o laudă de formă, ci este o realitate zguduitoare, dovedită în toate acele rare vieţi care s-au răstignit de bunăvoie şi total cu Hristos. Printr-o moarte trupească şi printr-o înviere slăvită la fel şi cu nimic mai prejos duhovniceşte decât învierea Lui trupească. Taina şi minunea unei astfel de morţi şi de învieri sunt un lucru atât de obişnuit şi de necesar în viaţa copiilor lui Dumnezeu, încât el trebuie neapărat să se petreacă cu absolut fiecare dintre cei care doresc cu adevărat să facă parte din Oştirea Mielului, din ceata biruitorilor Lui, din familia cerească a lui Dumnezeu.

A fi o făptură nouă înseamnă a fi în Hristos… a trăi în Hristos, a rodi în Hristos, a birui în Hristos (II Cor 5, 17; Gal 6, 15). Identificarea totală a acelui rob al lui Hristos, care a renunţat pentru totdeauna la personalitatea sa, la lumea sa, la eul său, pentru a deveni o părticică din Hristos, este atât de minunată cât taina cununiei fericite când cei doi devin unul, cu un singur nume, cu un singur scop, cu un singur destin. El primeşte deplin peste fiinţa sa întreagă nu numai semnele nevăzute şi duhovniceşti, ci şi semnele văzute ale lui Hristos. | Continuare »

din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 20-a după Rusalii, Traian DORZ

„Dar când Dumnezeu – Care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, îndată n-am întrebat pe nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei care au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc”. (Galateni 1, 15-17)

Când în viaţa unui om al lui Dumnezeu se petrece o minune, sau vine o chemare, sau se descoperă un adevăr, acest lucru se face în aşa fel încât omul cu care se petrece aceasta nu mai are nici o îndoială că Duhul lui Dumnezeu face aceasta cu el.
Tot ceea ce vine de la Dumnezeu, în viaţa cuiva, vine însoţit de o puternică încredinţare a adevărului acestei descoperiri. Revelaţia lui Dumnezeu este însoţită de mărturia unei mari puteri care încredinţează toată fiinţa alesului Său că descoperirea este dumnezeiască. Şi sufletul se umple de puterea nebiruită a siguranţei şi a încrederii neclintite…

Taina naşterii din nou este unică, după cum şi sufletul nostru este unic. Ea, chiar dacă se întâmplă în viaţa mai multora în acelaşi timp, este totuşi unică pentru fiecare suflet. Fiecare din cei cu care se petrece taina aceasta o simte altfel. Şi în fiecare ea lucrează în alt fel, potrivit cu starea fiecăruia, cu chemarea fiecăruia, cu ascultarea fiecăruia.
Cel cu care se petrece taina aceasta simte totdeauna o putere cerească lucrând asupra sa, fără să o poată respinge sau stăpâni, aşa cum nu poţi stăpâni sau împiedeca un vânt puternic, ci trebuie să te laşi dus de el. | Continuare »

„Ucenicii se uitau unii la alţii şi nu înţelegeau despre cine vorbeşte.“ (Ioan 13, 22)

Ce cumplită clipă trebuie să fi fost pentru ucenicii Domnului aceea când Mântuitorul le-a spus la masă: „Unul dintre voi Mă va vinde!“
Ca un trăsnet lovind dintr-o dată şi pe neaşteptate vor fi zdrobit aceste cuvinte toată rămăşiţa de bucurie, de speranţă şi pace pe care o mai aveau în inimile lor.
O aşa părtăşie sfântă se închegase între inimile lor, unii faţă de alţii şi toţi faţă de Domnul, în anii de când erau împreună, încât i-ar fi fost cu neputinţă oricăruia dintre ei să-şi închipuie că vreodată careva ar putea ajunge a se rupe de ceilalţi şi să devină vânzător.
Cei nevinovaţi, auzind aceste cuvinte, au început să se uite unii la alţii înspăimântaţi şi pentru prima dată bănuitori.
Şi fiecare, în gândul său, îl cerceta pe celălalt, bănuindu-l în inima sa… apoi bănuindu-se chiar pe sine.
În clipa aceea se spărgea în ţăndări, ca un vas foarte scump, toată încrederea nemărginită şi armonia unităţii lor.
În inima fiecăruia năvălea acum apa tulbure, neagră şi rece a neîncrederii, năruind şi noroind totul.
Cât de zdrobită trebuie să fi rămas inima din ei când se uitau unii la alţii pentru prima dată cu ochii încruntaţi şi judecători!
O, cum trebuie să le fi răvăşit sufletul lor o mie de gânduri deznădăjduite!
Satana se bucura din plin când vedea că mica şi sfânta lor comunitate credincioasă lui Iisus se destramă atât de cumplit, ca o casă luată de ape…
Şi îi va fi şoptit fiecăruia din cei unsprezece destule îndemnuri ispititoare, sfătuindu-i pe fiecare să se „retragă“ şi să se ducă acasă.
Să-şi vadă de „treaba“ lui. | Continuare »