b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ

Simon Petru, care avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu.

Printre puţinele locuri din Sfânta Scriptură, care ne este foarte greu să le înţelegem, este şi acest loc.
Ne întrebăm: de ce oare Sfinţii Apostoli a trebuit să aibă şi două săbii la ei? (Luca 22, 38).
Să se apere de rău-făcătorii care erau atât de mulţi prin acele locuri pe toate drumurile, oare?
Dar cine le putea face lor vreun rău, dacă erau cu Iisus?
Apoi, chiar dacă i-ar fi atacat cineva, ce-ar fi făcut ei în clipa aceea mai degrabă?
Ar fi ascultat de cuvântul Domnului care le spusese: Dacă-ţi ia cineva haina, lasă-i şi cămaşa; şi dacă-ţi răpeşte cineva ale tale, nu i le lua înapoi; să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău (Matei 5, 39-40)
sau s-ar fi apărat, cum le spunea glasul instinctului pus în firea omenească, lovind?
Nu ştim…

În acest moment, iată că aşa au făcut. N-au ascultat cuvântul Domnului, care îi oprea să întoarcă cuiva rău cu rău.
Acum, iată, Sfântul Petru răspunde, în primul moment, la sabie cu sabia.
Ce greu învăţăm noi că Adevărul n-are nevoie de săbii ca să se impună. Cuvântul are o putere mai mare decât orice armă. Şi este mai ascuţit decât orice sabie (Evrei 4, 12).
Că dragostea este neînvinsă şi că nimic pe lume n-o poate nimici (Rom. 8, 37-39).
De aceea, în ce priveşte Adevărul şi Credinţa, ucenicii Domnului n-au avut, nici nu vor avea nici voie, nici nevoie, niciodată, de nici un fel de arme lumeşti de lovire sau de apărare.
Numai de Cuvântul şi de dragostea lui Hristos.
Prin astea a biruit poporul lui Dumnezeu şi Biserica Sa.
Şi numai prin acestea vor birui şi mai departe, până la sfârşit.
Căci Hristos n-a venit să piardă nici sufletele, nici trupurile oamenilor, prin nici un fel de violenţă şi de constrângere, ci a venit să le mântuiască prin Dragoste şi prin Adevăr, în lumină şi în pace (Luca 9, 56). | Continuare »

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ

A zis lucrul acesta ca să se împlinească vorba pe care o spusese:„N-am pierdut pe nici unul din aceia pe care Mi i-ai dat“.

O, ce mare preţ are fiecare vorbă pe care o spunem noi!
Noi nici nu ne putem gândi ce mare însemnătate are fiecare cuvânt pe care îl rostim, fiindcă ne-am obişnuit să vorbim atât de mult şi atât de multe, încât noi înşine nu mai dăm, de cele mai multe ori, nici o însemnătate cuvintelor noastre.
De aceea promitem repede şi promitem mult, cât nu putem împlini. Şi uităm tot aşa de repede chiar şi ce am promis.
Ne legăm prin făgăduinţe şi găsim uşor dezvinovăţiri când suntem întrebaţi.
Facem adeseori juruinţe grele şi nu le respectăm întocmai. Sau poate chiar deloc…

Oricine are de dat telegrame, ştie câtă grijă se cere pentru a spune tot ce ai de spus, în cuvintele cele mai puţine şi mai potrivite.
Un proverb din Israel spune aşa:
Dacă-n douăzeci de vorbe ai ceva să ne spui nouă
şi poţi spune-n două vorbe, află-le pe-acestea două.
Asta trebuie să ne înveţe şi pe noi câtă grijă trebuie să avem când spunem fiecare vorbă, fiindcă fiecare este un legământ de un fel, pentru care va trebui să plătim, pentru care va trebui să dăm seamă.
Iar după ce am spus-o, şi mai multă grijă trebuie să avem, spre a împlini ceea ce am spus. Fiindcă fiecare cuvânt este greu în faţa lui Dumnezeu. Noi vom vedea aceasta numai în Ziua Judecăţii.

Domnul Iisus, dându-Se pe Sine celor ce veniseră să-i prindă pe toţi, a căutat să-Şi ia asupra Lui toată răspunderea, numai să-i scape pe ucenicii Săi, după cum promisese în rugăciunea Sa lui Dumnezeu.
Domnul Iisus, nici în cele mai grele clipe, nu uită ce a promis, ci doreşte să-Şi ţină vorba dată.
Nici în faţa morţii nu Se leapădă de ceea ce a vorbit. | Continuare »

Hristos – Răscumpărătorul nostru (Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan – Capitolul 18)
În lecrura autorului Traian DORZ

Iisus a răspuns: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă“.

Desigur că gloata înarmată cu care venise Iuda era numeroasă.
Sfântul Matei spune că era o gloată mare (Matei 26, 47).
Sfântul Marcu spune că era o mulţime de oameni (Marcu 14, 43).
Aceştia trebuie să-i fi înconjurat dintr-o dată pe Domnul şi pe ucenicii Săi cu strigăte, cu urlete, cu tot felul de zgomote, spre a îngrozi şi a slăbi pe cei urmăriţi.
Venind pe furiş, când au ajuns lângă Domnul şi lângă ai Săi, trebuie să-i fi înconjurat dintr-o dată cu strigăte: Drepţi! Mâinile sus! Predaţi-vă! Nici o mişcare!…
Şi lângă fiecare se vor fi repezit doi sau trei, sărindu-le în spate, prinzându-i de mâini sau de gât, după cum este obiceiul când se întâmplă astfel de lucruri cu făcătorii de fărădelege.
Când li se spune că vinovatul căutat este atât de periculos, când ordinele primite sunt atât de drastice şi când slujbaşii sunt atât de înrăiţi, cum să se petreacă lucrurile altfel?

Ucenicii Domnului, oameni nevinovaţi, cu suflete sincere şi simple, oameni neumblaţi prin astfel de stări şi ne¬cunoscători ai acestor metode, trebuie să se fi înspăimântat de ei, dintr-o dată, ca de năvala neaşteptată a unei haite de lupi turbaţi.
În astfel de împrejurări, nimeni nu-şi poate închipui prin ce stări trece un suflet nevinovat şi neobişnuit cu ele şi cu ei.
Dacă ucenicii Domnului ar fi fost nişte oameni care să mai fi avut de-a face cu slujbaşii legii pentru vreo călcare de lege,
ar fi fost oarecum mai obişnuiţi cu astea şi n-ar fi fost atât de nepregătiţi cum au fost. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS– TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON

Proverbe 6, 16:

Dumnezeu, Care este iubire, urăşte totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este chemare, respinge totuşi un singur lucru: păcatul. El, Care este iertare, condamnă totuşi un singur lucru: păcatul.

Până când păcatul nu şi-a întipărit chipul lui scârbos peste fiinţa omului, ce minunat era omul! Omul, aşa cum a ieşit din mâinile minunate ale lui Dumnezeu!
Ce minunaţi sunt ochii copiilor…, cuvintele copiilor…, mâinile şi picioarele lor!…
Ce plină de farmec le este toată fiinţa. Şi ce nevinovate le sunt toate faptele.
Dar îndată ce păcatul ajunge ca să-şi pună chipul lui urât şi înfăţişarea lui peste minunatele mădulare ale copilului şi ale omului, chipul frumuseţii şi al luminii dispare de peste el – şi totul se scufundă din ce în ce tot mai mult în urâţenie şi întuneric.
Cât este de dureros să vezi rezultatul acestui proces de descompunere morală! Această împutrezire şi moarte, în care se pierde omul, minunata operă a lui Dumnezeu, când alunecă în păcat.
Când, cu voia lui şi împotriva voii lui Dumnezeu, cu ştiinţa lui şi împotriva înştiinţărilor lui Dumnezeu, cu iubirea lui şi împotriva dragostei lui Dumnezeu, omul alunecă şi se adânceşte în fărădelege şi în păcat. O, ce urâţenie vine peste chipul lui, frumos până atunci!

Un singur lucru urăşte lumina: întunericul. Un singur lucru urăşte adevărul: minciuna. Un singur lucru urăşte sfinţenia: păcatul. Aceste două, fiecare dintre ele, nu pot locui împreună, deodată, în aceeaşi inimă. Că ori lumina nimiceşte întune-ricul, ori întunericul alungă lumina. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 16-a după Rusalii.

„Ci în toate privinţele arătăm că suntem nişte vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, prin multă răbdare în necazuri, în nevoi, în strâmtorări“ (II Cor. 6, 4).

Sfântul Apostol începe să arate cu acest verset nouă feluri de încercări prin care trebuie să se verifice vrednicia unui slujitor încercat al lui Dumnezeu. Şi, după răbdarea sa, arătată prin toate acestea, se va dovedi dacă într-adevăr el este un astfel de slujitor, sau nu este.
Şi dovada o va face multa lui răbdare în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe, în răscoale, în osteneli, în vegheri şi în posturi.

Necazurile, nevoile şi strâmtorările sunt cele trei încercări ce vin adeseori de la Dumnezeu, pentru verificarea răbdării noastre.
Bătăile, temniţele şi răscoalele sunt cele trei încercări ce vin de la oameni.
Iar ostenelile, vegherile şi posturile sunt cele trei încercări ce vin de la noi. Pe care noi ni le impunem, pentru biruinţa noastră în celelalte dinaintea lor.

Fiecare dintre aceste grupe de câte trei încercări are acelaşi scop:
să ne încerce multa noastră răbdare;
să ne-o adeverească şi să ne-o pregătească pentru răsplătire, aşa cum a fost răsplătită şi răbdarea Domnului nostru Iisus,
şi cât mai vrednici să ne facă de slujba sfântă în care suntem.
În lumina acestui întreit examen trebuie să ne cercetăm şi noi: în ce măsură suntem vrednici slujitori ai lui Dumnezeu.
Sau, în lipsa lor, să ne recunoaştem nevrednicia pentru ca să ştim cum trebuie să fim, spre a nu ne amăgi şi înşela pe noi înşine în privinţa asta.

Toate aceste nouă feluri de încercări, care vin în viaţa noastră ca nişte examene grele pe care trebuie să le înfruntăm şi să le biruim trecându-le cu bine, sunt de neapărată trebuinţă pentru oţelirea noastră, pentru curăţarea şi înarmarea în vederea marii lupte pe care trebuie s-o dăm zilnic cu păcatul din noi şi din alţii. Cu răul văzut şi nevăzut. Şi cu vrăjmaşii trupeşti şi duhovniceşti. Pentru mântuirea noastră şi a altora, pentru slava şi slujba lui Hristos. Şi pentru grăbirea venirii domniei lui Hristos în locul lui Satan, asupra moştenirii răscumpărate de El cu Sângele Lui.

Traian Dorz, HRISTOS– TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON

Proverbe 5, 21:

«Căile omului sunt lămurite înaintea ochilor Domnului, El vede toate cărările lui»…

Noi nu suntem singuri niciodată!
Când nu suntem înaintea părinţilor sau a învăţătorilor, sau a maiştrilor – suntem totuşi înaintea altora. Nişte ochi atenţi se uită totdeauna după noi. Când suntem pe stradă, se uită după noi ochii străzii. Nici nu ne dăm seama de unde şi cum se uită după noi nişte ochi cercetători. Când suntem acasă – la fel.
Chiar când nu suntem între oameni, suntem totdeauna printre lucruri. Dar şi lucrurile au ochi!
Pomii, gardurile, ferestrele, pământul – toate au ochi şi toate ne văd. Pe toate se imprimă imaginea faptelor noastre şi undele cuvintelor noastre, din trecerea noastră printre ele. Noi nu ne dăm seama totdeauna de acest adevăr, dar aceasta totdeauna se petrece.

Chiar acum, gazetele au adus ştirea unei noi şi uimitoare descoperiri: un învăţat din străinătate a descoperit o mică maşinărie, denumită cap simţitor. Acest cap, când este plimbat pe deasupra unui tablou, pictat cine ştie când, poate să redea zgomotele făcute în faţa tabloului când s-au întins culorile peste pânza sa…
Dacă pictorul a cântat în timpul lucrului la tablou, atunci cântarea lui se culege de pe suprafaţa tabloului şi se redă, ca şi cum ar fi fost înregistrată pe o bandă de magnetofon.
Şi descoperirea este încă numai la început! | Continuare »