b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, HRISTOS– TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON

Proverbe 4, 27:
«Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga. Şi fereşte-te de rău!»

Orice drum are două margini.
Orice grupare are două extreme.
Orice învăţătură poate avea cel puţin două interpretări. Ca o pasăre – două aripi.
Chiar şi drumul cel mai drept, chiar şi gruparea cea mai unită, chiar şi învăţătura cea mai clară, pot avea dreaptă şi stângă.
Dar Dumnezeu, Care este Unul, Care este Dragostea şi Care este Adevărul – nu vrea niciodată extreme. Urăşte extremele şi porunceşte să nu le urmăm niciodată.
Cărarea pe care mergi – porunceşte Cuvântul Său Sfânt – să fie netedă.
Toate căile tale să fie hotărâte.
Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga.
Şi fereşte-te de rău! (Prov. 4, 27).
Să nu vă abateţi de la cele ce le-a poruncit Dumnezeul vostru, nici la dreapta, nici la stânga (Deut. 5, 32; 17, 20; 28, 14).
Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga, ca să izbuteşti în tot ce vei face (Iosua 1, 7).
Fără să vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga (Iosua 23, 6).
Ce minunat este, chiar şi în faţa oamenilor, un mers sta-tornic, fără ocolişuri, fără cotituri, fără abateri!
Urmele drepte, adânci şi frumoase ale unui astfel de om, cu un astfel de mers, sunt cea mai puternică predică. Cea mai clară dovadă. Cea mai convingătoare chemare.
Nici un om nu poate avea o valoare mai mare decât acela care, prin felul lui de viaţă, a mers mereu pe mijlocul drumului cinstei. Prin mijlocul oamenilor vrednici. Prin mijlocul învăţăturii sănătoase. | Continuare »

„El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină,
pentru ca toţi să creadă prin el.“ (Ioan 1, 7)

Ioan Botezătorul n-a fost numai un propovăduitor al voii lui Dumnezeu, ci a fost un martor! Un martor al lui Dumnezeu înaintea oamenilor, adeverind dreptatea şi bunătatea Lui.
În Ziua Judecăţii el va fi martorul lui Dumnezeu împotriva oamenilor care n-au primit această mărturie trimisă prin el.
La fel au fost şi vor fi sfinţii apostoli, martori ai Martorului Celui Credincios şi Adevărat, adică ai lui Iisus Hristos (Apoc. 3, 14). Şi la fel au fost şi vor fi până la sfârşitul veacurilor toţi cei trimişi de Dumnezeu la oameni pentru a le mărturisi voia Lui, pentru a le aduce aminte de poruncile Sale, pentru a le întoarce inimile spre El.
Ei au primit solia cea grea a mărturiei lui Hristos, a mărturiei Luminii, a mărturiei că Iisus Hristos este Dumnezeu Adevărat, exteriorizat din Dumnezeu, nu creat, de o Fiinţă cu Tatăl, Unul şi Una cu El…
Că prin El s-au făcut toate, că pentru noi, oamenii, şi a noastră mântuire S-a pogorât din cer, întrupându-Se de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi, ca om, S-a răstignit pentru mântuirea noastră, a oame-nilor, pătimind şi fiind îngropat, dar a treia zi a înviat, după cum era profeţit în Sfintele Scripturi despre El.
Şi după ce S-a arătat la ai Săi, încredinţându-i de Învierea Sa, i-a trimis să fie martori despre toate cele ce au văzut şi auzit (Luca 24, 48; F. Ap. 1, 8), până la marginile pământului.
Până la marginile geografice şi limitele istorice ale lumii.
Că apoi S-a înălţat la dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi şi pregăteşte locul fericit Bisericii Sale şi fiecăruia din noi, care credem şi trăim în El.
Că va veni din nou să judece viii şi morţii şi va aduce îm-părăţia fără de sfârşit a Adevărului, a Iubirii şi a Slavei lui Dumnezeu.

O Doamne Iisuse, fă-ne, Te rugăm, şi pe noi toţi cei care credem în Tine, adevăraţi martori ai Dumnezeirii Tale, ai Adevărului Tău, ai vieţii şi veşniciei Tale, ca să ne învrednicim cu adevărat de slava Ta în fericita împărăţie a Adevărului şi Iubirii veşnice. Amin.

Traian Dorz, Hristos – Dumnezeul nostru 

Traian Dorz,
HRISTOS – TEZAURUL ÎMPĂRATULUI SOLOMON

 Proverbe 2, 1:

«Dacă» este o condiţie. «Dacă» este o poartă. Dacă vei primi, ai. Dacă vei păstra, vei avea. Dacă nu primeşti, nu ai. Dacă nu păstrezi, în zadar ai primit. Ba eşti încă mai nenorocit în ziua trebuinţei, fiindcă ştii că ai primit. Şi că ai fi putut să ai. Dar n-ai păstrat! Mulţi au primit un nume bun, prin naşterea din nişte părinţi vrednici.
Dar, dacă ei înşişi nu şi-au mai păstrat acest bun nume, necontinuând trăirea unei aşa vieţi vrednice cum au avut părinţii lor, în zadar!
Numele bun al părinţilor lor i-a însoţit pe fii până când a început să le fie cunoscut propriul lor nume. După aceea, numele lor a căpătat valoarea trăirii lor. Şi va rămâne apoi numele lor şi în amintirea lui Dumnezeu, şi în cea a oamenilor, cu valoarea vieţii şi a faptelor pe care le-au trăit ei.
Mulţi au primit o avere bună, prin moştenirea de la nişte înaintaşi harnici şi cumpătaţi.
Dar dacă ei n-au ştiut apoi să păstreze prin muncă şi cumpătare această avuţie, ci, prin lene şi risipă, şi-au pierdut-o – în zadar! Cât de mare şi de frumoasă să le fi fost moştenirea, fiii netrebnici şi risipitori o pierd curând şi rămân în zdrenţe. Pentru că n-au ştiut să păstreze darul dragostei părinteşti, merită, pe urmă, tot dispreţul şi ruşinea.

Sufleteşte, noi am primit atât de mult!
Cum ne-am purtat însă faţă de tot ce am primit şi primim mereu?
Am primit un nume sfânt: de fii ai Luminii (1 Tes. 5, 5).
Am primit o moştenire sfântă: moştenirea lui Hristos (Rom. 8, 17).
Am primit o cetăţenie şi o Patrie sfântă: cea din ceruri (Evrei 11, 16).
Am primit o veste mântuitoare: Evanghelia lui Dumnezeu (1 Tes. 2, 13).
Am primit o chemare slăvită: de a fi împreună-lucrători cu Dumnezeu (1 Cor. 3, 9).
Am primit dreptarul învăţăturii sănătoase (2 Tim. 1, 13). | Continuare »

Traian DORZ,
din «Cântarea, ca meditaţie»

Ce puternic strigă tăcerea tuturor măreţelor lucrări ale lui Dumnezeu şi ce cutremurător mărturisesc ele toate despre existenţa şi slava Sa, toate lucrările Sale minunate! „Când privesc spre ceruri, spune psalmistul sfânt, cerurile spun slava Lui şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Sale. O zi spune alteia acest lucru şi o noapte dă de ştire alteia despre El. Toate acestea, fără vorbe al căror sunet să fie auzit. Dar răsunetul lor străbate tot pământul şi glasul lor merge până la marginile lumii” (Ps 19).
O, cât de limpede văd acest lucru cei curaţi cu inima, care au ochii deschişi de harul lui Dumnezeu! Cât de uimiţi îl aud cei cărora smerenia şi ascultarea de Dumnezeu le-a deschis urechile să audă! Cât de fericiţi îl înţeleg acei cărora lumina adevărului le-a deschis mintea, ca să-L cunoască pe Dumnezeu! Şi cât de puternic îl mărturisesc toţi aceştia cărora El le-a deschis graiul şi le-a aprins inima cu încredinţarea neclintită şi cu datoria vestirii acestor minuni!
Cerurile spun, pământurile vestesc, vânturile, apele, tunetele, norii, roua stelelor, tăcerea lunii, cântecul soarelui, mireasma holdelor, zumzetul câmpiilor, măreţia munţilor, înţelepciunea ciclurilor, armonia echilibrului, dreptatea neprevăzutului, mersul istoriei, necunoscutul viitorului, încredinţarea aşteptării, toate, toate, toate, toate-acestea ne şoptesc, ne strigă, vuiesc de pretutindeni asurzitor şi tăcut, orbitor şi acoperit, de pretutindeni (…) [despre] măreţul, veşnicul, prezentul, dreptul, minunatul şi iubitorul nostru Dumnezeu şi Tată, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, al tuturor celor văzuţi şi nevăzuţi, din orice timp, din orice loc şi de orice fel. | Continuare »

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

Cântarea aceasta este una dintre cele mai dintâi şi mai cunoscute dintre toate cântările frăţietăţii noastre scumpe. Ea a fost izvorâtă din inima şi din viaţa celui mai dintâi dintre noi, care a fost părintele nostru în Hristos, cel care ne-a născut pe noi din Cuvântul şi din Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la o viaţă nouă. Acest cântec preadulce, el l-a învăţat atunci când cuibul său pământesc a fost spart, iar el a trebuit să plece singur, singurel prin lume şi ţară, spre a învăţa că nu-i alt reazem mai puternic şi că nu-i alt sân mai dulce la care să te poţi adăposti în necazurile vieţii acesteia şi în trecerea prin moarte, decât braţul puternic şi sânul cel dulce al Bunului şi Scumpului nostru Mântuitor Iisus Hristos.
Suferinţa şi singurătatea au fost cele două mijloace prin care preaiubitul şi dulcele Iisus l-a ţinut mereu lângă El pe acest vas scump şi chinuit şi l-a apropiat tot mai lângă El şi mai lângă El pe părintele nostru sufletesc. [Şi astfel], luptând şi lucrând pentru Împărăţia lui Dumnezeu nespus mai mult decât toţi ceilalţi sănătoşi din generaţia lui, El a făcut să renască şi să crească în Biserica noastră şi în ţara noastră această sfântă şi puternică Lucrare vie a lui Hristos, în care suntem şi noi.
Să cântăm cu drag şi cu sfinţenie această cutremurătoare cântare, care este o istorie, o predică, o chemare, un îndemn, un adevăr sfânt şi scump, şi care, ori de câte ori medităm la ea, ne readuce în sufletele noastre atmosfera dulce şi caldă a primei iubiri în care L-am cunoscut noi pe Domnul şi-n care ne-am cunoscut între noi. Şi ne readuce sufleteşte la vatra caldă a dragostei dintâi şi pe calea cea scumpă şi strâmtă pe care au mers toţi marii oameni ai lui Dumnezeu, trecuţi prin şcoala suferinţelor şi a singurătăţii dincolo, din care au ieşit biruitori şi sfinţi, trecând direct în ceata celor ce cântă în vecii vecilor îmbrăcaţi în inul strălucitor al slavei, pe marea de cristal, în Ierusalimul cel ceresc. | Continuare »

Traian DORZ,
din «Cântarea, ca meditaţie»

Într-adevăr, zilele s-au scurtat – după cuvântul spus de gura sfântă a Mântuitorului nostru iubit Iisus. Acum este luni şi, parcă n-au trecut bine zilele, şi iarăşi e duminică.
Ce grabnic trece timpul! Abia începe luna, până când te pomeneşti că-i sfârşitul ei. Parcă numai ieri era ianuarie şi, iată, acum este iarăşi decembrie.
Ce grabnic trece timpul! Nu te obişnuieşti bine să scrii numărul numelui unui an şi iarăşi trebuie să-ncepi cu altul.
Într-adevăr, ce grabnic trece timpul! Ca ieri eram copii, iar astăzi, uite, suntem atât de bătrâni, încât parcă numai noi, doi sau trei, am mai rămas din toată mulţimea celor cu care copilărisem cândva împreună.
Ce grabnic trece timpul scurtei noastre vieţi! Şi cât de lung ne părea, în zorii zilei noastre, la început, când ne aveam timpul înainte! Iar acum, când ni-l avem în urmă, iată, parcă viaţa n-a fost, într-adevăr, decât un vis.
Atunci, dragul meu frate, draga mea soră, nu stai tu oare să te gândeşti nici acum ce faci cu sufletul tău cel scump şi cu mântuirea ta cea veşnică? Acum, când poţi să ţi le câştigi sau poţi să ţi le pierzi pe vecii vecilor. La ce folos ai avea lumea întreagă, cum spune Mântuitorul, dacă-ţi vei pierde sufletul tău? Sau ce vei da atunci în schimb pentru sufletul tău cel scump, când nu vei mai avea nimic ce să dai şi nici posibilitatea să-l mai mântuieşti niciodată? Nu vezi câţi se duc de lângă tine şi pe lângă tine şi lasă într-o clipă ceea ce părea că au pe veşnicie aici? Nu vezi cum pierd oamenii într-o clipită ceea ce au strâns cu preţul sufletului şi mântuirii lor, o viaţă întreagă, alergând, nedreptăţind, jertfind totul? | Continuare »

Traian Dorz, din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 25-a după Rusalii

„Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. (Efeseni 4, 4)

După cum într-un trup sănătos sângele este acela care întreţine energia şi viaţa în toate mădularele, tot aşa, în Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Hristos, nădejdea vie şi puternică în prezenţa şi în făgăduinţele Lui sfinte este ceea ce însufleţeşte şi păstrează totul.
În suferinţele atât de grele şi îndelungate, ce ar mai fi putut întări pe credincioşii Domnului Iisus, spre a putea suporta toate cumplitele încercări la care erau supuşi, dacă n-ar fi fost această singură nădejde a vieţii şi răsplătirii viitoare prin care ei au biruit totul?
Ca o nădejde dulce şi negrăit de scumpă pentru toţi martirii Evangheliei de-a lungul mileniilor de suferinţă erau dulcile cuvinte: „…căci suferinţele de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare…“.
Cu aceste dumnezeieşti făgăduinţe în inimă, ei, cei de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin peşteri, prin crăpăturile munţilor, fiind chinuiţi, munciţi, tăiaţi, spânzuraţi, arşi, fără a cârti şi fără a se lepăda, ci au suferit totul pentru dragostea lui Hristos în neclintita şi singura nădejde, dar de nezdruncinat niciodată, a răsplătirii şi încununării Lui veşnice. | Continuare »

Traian DORZ,
din «Cântarea, ca meditaţie»

Cred numai în Iubirea Ta. Cred numai în Cuvântul Tău. Cred numai în bunătatea Ta, Domnul şi Dumnezeul meu. Tu singur eşti neschimbat şi credincios până la sfârşit.
Cuvintele noastre pot fi oricât de slabe. Dar, dacă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu pune putere în ele, atunci, oricât de slabe ar fi, cuvintele noastre vor sătura sufletele care le ascultă, vor înflăcăra inimile care le primesc şi-i vor îndestula pe cei care flămânzesc şi însetoşează după neprihănire.
Dar fie cuvintele noastre oricât de meşteşugit alcătuite, fie vorbirea noastră oricât de îngâmfată, de pre¬tenţioasă, de ţipătoare, dacă harul Tău, Doamne Dum¬nezeul nostru, n-o umple cu revărsarea lui, dacă focul Tău cel ceresc n-o-nfierbântă cu flăcările lui, dacă iubirea Ta, Dulce Iisus, n-o umple cu mierea Ta, totul este în zadar. Strigătele noastre vor fi în pustiu, adică fără nici un ecou în suflete. Gesturile şi oratoria noastră îi vor obosi şi-i vor îndepărta pe ascultătorii Tăi, iar sufletele lor se vor întoarce dinspre noi cu un gust amar şi acru, şi dureros. | Continuare »

Traian DORZ,
din «Cântarea, ca meditaţie»

Printre darurile Duhului Sfânt împărţite de harul Său cel ceresc copiilor Lui şi adunărilor Sale, unul dintre cele mai minunate şi frumoase daruri este şi darul cântării.
Am mai spus despre acest minunat dar în cuvântul de la început. Dar acum am vrea să spunem că acest dar este ascuns în foarte multe suflete şi el rămâne adeseori în foarte mulţi ascuns şi nelucrător pentru totdeauna, ca talantul celui îngropat în pământ, fiindcă ori cel ce l-a primit nu-şi dă seama de valoarea lui şi nu-l ia în seamă, ori împrejurările vieţii celui ce are acest dar sunt potrivnice şi străine de darul acesta. Astfel că el rămâne nefolosit pentru totdeauna, lucru care este de o pagubă nemaiînlocuită niciodată.
Prin aceste meditaţii şi sfaturi, am dori din tot sufletul nostru să trezim aceste daruri în cei care le au, dar nu ştiu – adică darul cântării, darul poeziei, darul melodiei. Pentru ca toţi cei care poate că le au de la Domnul şi de la Duhul Sfânt şi încă nu-şi dau seama de ele să le pună în lucru, spre a câştiga pentru Domnul cu ele multe binecuvântări şi multe bucurii pentru ei şi pentru alţii.
Lucrarea minunată a Oastei Domnului, încă de la începutul ei şi până astăzi, n-a încetat a căuta şi a trezi darul poeziei şi al melodiilor în cât mai multe suflete. | Continuare »