b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Şi iar Te naşti din nou, Iisuse,
şi iarăşi vii, ca alte dăţi,
în lumea urii neapuse,
cărarea păcii s-o arăţi.

Spre-a’ Tale zări de pace pline,
pe-ai urii fii îi vei chema,
dar, vai, îndemnul spre mai bine
aşa de greu îl vor urma…

Din Slava dragostei nespuse,
cobori în lumea Ta să-i iei,
cu drag îi chemi spre ea, Iisuse,
dar ei se sfâşie-ntre ei.

O Doamne, lumea-i astăzi plină
de patimi şi de farisei
şi totuşi mila Ta divină
mai vine şi mai stă-ntre ei.

Mai vii, chiar dacă Sfântu-Ţi Nume
din nou un an Îl vor huli…
…Ce dragoste Te-aduce-n lume,
cu ce putere-o poţi iubi! | Continuare »

Traian Dorz

Suprema cântare Iubirii-de-Sus,
în Fiul Iubirii-ntrupată,
când coruri cereşti, osanând, ne-au adus
sărutul Cerescului Tată.

Suprema cântare Iubirii – umblând
să caute, să ierte, s-ajute,
lumină, viaţă şi dragoste dând
făpturii şi lumii căzute!

Suprema cântare Supremei Iubiri
pe Crucea-mpăcării jertfită,
să meargă în cerul deschisei primiri
c-o nouă iubire-nmiită.

Suprema cântare iubirii-de-jos,
în fiii Iubirii-ntrupată,
să-ntoarcă spre ceruri, divin, prin Hristos,
sărutul Cerescului Tată.

Suprema cântare Iubirii – doar ea,
pe ei, ca pe El ‘i-ncunună,
punând şi pe-a lor frunţi cereşti, şi pe-a Sa
mărirea eternă-mpreună.

O, nu există moarte, priviţi la tot ce-i sus
sau tot ce-i jos şi încă la tot ce parcă nu e,
alt răsărit urmează la orişice apus,
din orişice cădere, e altceva ce suie.

O, nu există moarte, nici morţii n-au murit,
sunt lângă noi, alături, doar dup-un văl subţire
şi-n orice clipă vălul ni-e tot mai desluşit,
şi-n orice-apropiere tot mai împărtăşire.

O, nu există moarte, ce pare că-i nimic
e numai golul nostru de dincoace de vamă,
nu spuneţi că e moarte, toţi morţii vă dezic,
e numai altă viaţă ce după ea ne cheamă.

O, nu există moarte, ce pare e un prag
şi-o punte ce uneşte viaţa, n-o desparte,
dar Dincolo sunt ceruri şi drumuri ce se-atrag
spre capătul ce veşnic şi veşnic li-e departe.

Traian Dorz, Cântările din urmă

Ce zi a fost aceea,
ce taină şi răscruce,
când Ţi-am simţit puternic
a dragostei porunci,
când viaţa mea o altă
cărare-avea s-apuce,
– ce rază strălucită
m-a străbătut atunci!

Slăvit să fii, slăvit,
Tu, Cel care-ai venit
şi minunat m-ai izbăvit
– Iisuse Preaiubit!

Fiinţa mea-ngheţată
şi frântă, şi zdrobită,
fiinţa mea călcată
atât de nemilos
mi-a înviat, Iisuse,
atunci într-o clipită
cum ar pătrunde-o-ntreagă
un fulger luminos!

Ce-a fost atunci, – nici astăzi
eu nu pot înţelege,
c-a fost o Înviere,
un Praznic, un Mister,
de-atunci a mea viaţă
în două părţi s-alege
– că-n iad eram ’nainte,
iar astăzi sunt ca-n cer!

Traian DORZ

Traian Dorz

Ce grea e lupta sfântă s-o duci pân’ la sfârşit,
pe-atât de mulţi, ispita pe drum i-a prăbuşit,
pe-atât de mulţi, vreo cursă cu zâmbet şi cu jind
i-a-nfăşurat cu flăcări
– şi i-am văzut pierind…

O, nu-i uşoară crucea s-o duci cum vrea Iisus,
cât de puţini mai suie,
– şi cât de mulţi s-au dus…
cât de puţini mai luptă,
ce mulţi s-au lepădat
ori duşi de-o rătăcire, ori morţi de vreun păcat.

Câţi am plecat odată pe calea lui Hristos
cu steaguri şi mulţime, pe scurtul drum frumos,
ce nume lăudate, ce promisiuni, – ce lei…
– iar azi, după furtună, ce-a mai rămas din ei?…

Ce scumpă-i mântuirea pe care-o dă Iisus,
dar ce puţini o află, ducând-o până Sus!
A lumii „mântuire“ uşor o poţi avea,
dar nimeni, niciodată n-a mers în cer cu ea!

…O, sufletul meu, ţine-ţi cuvântul ce l-ai spus,
du-ţi scumpa mântuire cum fraţii sfinţi şi-au dus,
cărarea dreaptă ţine-o pe mijlocul ei sfânt.
Hristos te-aşteaptă-n capăt
cu cel mai drag veşmânt…

Traian Dorz,
din volumul «MINUNE ŞI TAINĂ»

Marie, Maică Fericită
a Fiului lui Dumnezeu,
tu ne eşti pilda cea mai naltă
în toate, tuturor, mereu;
în curăţie, în răbdare,
în dragoste şi-n trai sfinţit,
tu, lui Hristos, nedespărţită
şi ţie, El, nedespărţit.

Fii binecuvântată,
o, Maică Preacurată,
tu eşti acuma Sus,
la dreapta lui Iisus;
– aşa să fim mereu
şi noi cu Dumnezeu.

Învaţă-ne pe toţi întruna
cum să-L urmăm şi noi la fel,
cu toţi să dobândim cununa
vieţii veşnice la El!
Şi-ajută-ne cu rugăciunea
şi pilda ta pe toţi, mereu,
ca să putem trăi minunea
de-a fi pe veci cu Dumnezeu.

În ziua-aceea, stând deoparte, Învăţătorul Şi-a luat
pe-nvăţăceii Săi la Sine
şi-o pildă le-a grăit, zicând:

– Era un Om ce-avea odată o rodnică livadă plină
cu fel de fel de pomi de roadă,
la marginea unei păduri.
El Şi-a trimis acolo Fiul ca s-o lucreze,
s-o păzească
şi multă roadă să-I aducă din ea la vreme de cules.

Atuncea, Fiul Îşi alese din lucrătorii buni o seamă
şi El cu ei, lucrând alături, sădeau şi altoiau mereu
cu dragoste-ngrijind livada de pomi
şi tineri, şi bătrâni.

Se bucura adânc Stăpânul
văzând cum cresc mereu şi-n număr
şi-n frumuseţe pomii rodnici
pe-ntinsul scumpei Lui livezi,
mlădiţele din soi sălbatic crescute-n al pădurii-ntins
erau sădite şi-altoite în brazda tinerei grădini
în locul celor fără roadă,
în locul celor ce se uscă
şi-a celor care se dezbină
sau pier îmbătrâniţi şi goi… | Continuare »

Traian DORZ, Cântări Nemuritoare

Până când rămân părinţii
credincioşi, cu suflet tare,
e-o nădejde şi de fiii
cei căzuţi în neascultare;
dar când şi părinţii caută
căile deşertăciunii,
învoind nelegiuirea,
– nu-i nădejde de nici unii.

Preţuiţi pe credincioşii
ce vi-s fraţi, părinţi şi soţi,
cât i-aveţi, mai e-o nădejde,
când nu-s ei, e vai de toţi.

Până soţul bun rămâne
credincios şi-n suferinţă,
e-o nădejde şi de soţul
cel căzut în necredinţă;
dar când soţul bun slăbeşte,
întinându-se-mpreună,
pentru amândoi se pierde
orişice nădejde bună.

Până când mai este unul
credincios într-o cetate,
e-o nădejde că pedeapsa
de la toţi se va abate;
dar când nu mai este nimeni
mâinile spre Cer să-şi ţină,
cine-i mai opreşte focul
şi blestemul să nu-i vină?