b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Cum creanga-mbobocită de cais
deschide primăverii porţi de vis,
cum mugurii în soare înfloresc,
din legământ, cântarea să mi-o cresc!

Cum şopotul izvorului în munţi,
cum adierea vântului pe frunţi,
cum fâlfâitul aripei în zbor,
ca-n rugăciune, cântul mi-nfior.

Cum necuprinsul curcubeu pe cer,
cum picurile ploii-n soare pier,
cum frunza-şi soarbe roua de pe ea,
ca-n lacrimi, cântul rugăciunii-aş vrea.

Cum buciumul răsună peste zări
cum turmele se strâng de pe cărări,
ca-n sunete de cântece fierbinţi
îmi nalţ ecoul sfintei juruinţi.

Cum taina se-nfiripă pe Tabor
cum zorile minunii se cobor,
ca-n locul sfânt picioarele-mi descalţ
cântarea rugăciunii să-mi înalţ.

Cum Golgota a Crucii Taină-a dus,
cum Sângele din Jertfa ei a curs,
cum toţi prin ea am fost răscumpăraţi,
genunchi ai mei, în rugăciune staţi!

Lidia Hamza

Traian DORZ

Aici, în pustiul acesta, Hristos
a vrut să mă cheme cu El dimineaţă,
să-I fiu până-n seară alături, voios,
la jug şi cântare – spre rod şi viaţă.

În ceasul chemării nimic n-am avut,
nici graiul, nici plugul, nici harfa, nici spada,
Hristos mi le dete în ceasul cerut,
să-Şi nalţe cântarea, să-Şi are livada…

Azi cântă izvoare din stâncă ţâşnind,
miresme şi grâne-s pe deal şi câmpie
şi-n umbra iubirii mi-e cortul dorind
chemarea să plece, străinii să vie.

Flămânzii iubirii, voi singuri veniţi,
al vostru-i sărutul cu dulce primire,
al vostru-i ospăţul cu tot ce doriţi,
ca-n veci să nu plângeţi decât de iubire.

Străluce-n pustiuri belşug de Hristos,
izvoare şi cântec, şi roade slăvite.
– O, sfânta-mi sudoare cu veşnic folos,
ascunde-te-n umbra iubirii smerite…

Traian DORZ

Să fac şi eu ca Tine, Iisuse, între-ai mei:
iertând, s-acopăr totul, din dragostea de ei!

Să tac şi eu ca Tine când am să fiu pârât,
să pot privi cu milă spre orice grai urât.

Să iert şi eu ca Tine când am să fiu lovit,
nu este ca iertarea răspuns mai potrivit!

Să mor şi eu ca Tine pe crucea mea, senin,
nu-i ca triumful jertfei nimica mai divin.

Atunci şi înviare-aş ca Tine-a treia zi
o slavă negrăită primind când m-aş trezi,

Aş fi, la Arătare, venind la Dreapta Ta,
cununa Ta cea scumpă şi veşnică-aş purta.

În lectura autorului Traian DORZ

O, om!… ce mari răspunderi ai
de tot ce faci pe lume!
De tot ce pui în scris sau grai,
de pilda ce la alţii-o dai,
căci ea mereu spre iad sau rai
pe mulţi o să-i îndrume!

Ce grijă trebuie să pui
în viaţa ta, în toată,
căci gândul care-l scrii sau spui
s-a dus… şi-n veci nu-l mai adui,
dar vei culege roada lui
ori viu, ori mort odată.

Ai spus o vorbă – vorba ta,
mergând din gură-n gură,
va veseli sau va-ntrista,
va curăţi sau va-ntina,
rodind sămânţa pusă-n ea
de dragoste sau ură. | Continuare »

Să nu iubesc nimic, Iisus,
cum Te-am iubit pe Tine,
spre nimeni să nu mai fiu dus
aşa cum sunt spre Tine.

Nimic să n-am, nimic să n-am,
nici casă, nici avut, nici neam,
nici fiu, nici soţ, nimic să n-am,
Iisus, aşa ca Tine.

Să nu-mi pun dragostea-n nimic
aşa precum în Tine,
să nu mai cânt, să nu mai zic
de nimeni ca de Tine.

Să nu regret nimic din tot
ce-aş pierde pentru Tine,
oricând, orice, oricât să pot,
Iisuse, pentru Tine.

Că nimeni, nicăieri, nicicând
nu m-a iubit cât Tine;
trăiesc cântând şi mor cântând,
Iisus, numai cu Tine…

Traian Dorz, Cântarea Învierii

Traian Dorz,  CÂNTĂRILE ROADELOR

Dorinţa după slava lumii şi după laudele ei
şi alergarea după-acestea fac sufletul nefericit.

Căutând să fii mai sus ca alţii,
mai cunoscut,
mai lăudat,
îţi chinui sufletul întruna
şi-al tău,
şi-al altora din jur,
căci lăcomia asta-ţi pierde şi liniştea,
şi mulţumirea;
balaurul acesta-nghite sudoarea ta şi timpul tău…
şi-atunci, din tot ce-aveai nainte,
tu mai nimic nu vei alege.
N-ai nici copii, nici soţ, nici casă,
nici linişte, nici prietenie,
căci le jertfeşti pe toate-acelei dorinţe
ce-ţi înghite tot…

O, dac-ar şti cel care-aleargă
să dobândească slava lumii
că umblă, bietul, după răul şi-amărăciunea vieţii lui!
de-ar şti el ce nefericire e să ajungi prea cunoscut,
cu ce necazuri şi cât zbucium
e lucru-acesta-mpreunat! | Continuare »

O, apostolii-mbuibării,
adormiţi în perne moi,
cât e-ntinsul depărtării
de la voi şi pân’ la noi !
Voi căutaţi a lumii slavă,
noi, răsplata cea de Sus,
voi, a patimii otravă,
noi, paharul lui Iisus.
Voi, cu ranguri, cu avere,
şi cu slavă, şi cu bani,
noi, umili, fără putere,
cei de jos şi cei sărmani.

Voi, vestind a voastră carte,
noi, vestind Cuvântul Sfânt,
voi, de laude-având parte,
noi, de cruci şi de mormânt.

Voi, cinstiţi şi cu renume,
noi, huliţi pentru Hristos,
voi, mereu ’nălţaţi de lume,
noi, mereu trântiţi pe jos.
Voi vă desfătaţi în „bine“,
vă-mbuibaţi între plăceri,
noi, zdrobiţi printre suspine,
ducem sute de poveri. | Continuare »

Traian DORZ

Pentru credinţa ta-n Hristos, vei fi salvat din moarte,
dar pentru necredinţa ta, de Cer te vei desparte.

O, nu mai fi necredincios,
ci crede grabnic şi voios
şi te va mântui Hristos…

Pentru credinţa lor, cei buni vedea-vor Ţara Vie,
dar pentru necredinţa lor, cei răi pier pe vecie.

Pentru credinţa lor, cei drepţi vor moşteni-n lumină,
dar pentru necredinţa lor, pier cei nedrepţi în vină.

Pentru credinţa ta-n Iisus, iertat poţi fi de toate,
dar pentru necredinţă-n veci poţi rămânea-n păcate.

Pentru credinţa ta de azi, poţi fi cu Domnul mâne,
dar pentru necredinţa ta, poţi cu satan rămâne.

Pentru credinţa ta-n Hristos, ai slava cea mai mare,
dar pentru necredinţa ta, gheena-ngrozitoare.

– după Efeseni 2, 10 –

Păziţi credinţa ce-aţi primit
întâi pe totdeauna,
căci Dumnezeu v-a dăruit
aceasta, numai una.

Păstraţi întocmai şi trăiţi
învăţătura dată,
căci doar aşa vă mântuiţi
– de-o ţineţi neschimbată!

Aţi pus odat-un legământ,
şi-acesta-i mărturie,
căci legământul este sfânt
şi stă pe veşnicie.

Într-o Lucrare-aţi fost chemaţi,
cu Domnul s-aveţi parte,
în ea rămâneţi şi luptaţi
statornici pân’ la moarte.

Aşa e pentru viu Hristos,
Biserică, Credinţă
şi Cale, care ne-ndoios
sfârşeşte-n biruinţă. | Continuare »

În veci nu poate fi iertare
pentru păcatul nimănui,
când n-ai căinţă pe măsura
mărimii şi-adâncimii lui.

În veci nu poate fi plătită
o nedreptate pe deplin,
când îndreptarea nu-i întreagă
şi-un strop din preţ e prea puţin.

Acel ce-şi calcă legământul,
nesocotind tot ce-a iubit,
doar c-o egală suferinţă
ar ispăşi desăvârşit.

Pe-acel ce, prima lui credinţă
trădând-o, alteia s-a dat,
doar o căinţă zdrobitoare
l-ar mai putea primi iertat.

Acelui ce nu-şi poate vina
spăla cu plânsul cel amar,
nici Sângele vărsat pe Cruce
nu i-o mai spală, – în zadar!

Căci dacă n-are-o pocăinţă
atâta cât e răul lui,
în veci nu poate fi iertare
pentru păcatul nimănui.

Traian Dorz, Cântări de sus