b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian DORZ, CÂNTĂRILE ROADELOR

– Iată Eu cu voi sunt! – a spus Domnul nostru
– Şi eu sunt cu Tine! – dac-aş spune eu.
Căci Tu poţi, Iisuse, ca să fii cu noi,
iar noi să fim totuşi nişte lepădaţi!

Voi puteţi să credeţi în Cuvântul Meu,
ne-a zis El. – Şi veşnic ştim că vom putea.
Dar, Iisuse Doamne, şi mai mare bine
ar fi când Tu Însuţi poţi să crezi în noi!
Căci sunt mulţi din cei ce spun că cred în Tine,
iar Tu totuşi nu poţi crede-n ei nimic.

Vă puteţi oriunde bizui pe Mine,
ne-ai grăit, Iisuse – iar noi am văzut!
Dar Tu fă-ne, Doamne, să fim noi în stare
să Te poţi Tu-n totul bizui pe noi,
pe statornicia, pe cuvântul nostru
şi pe legământul care Ţi l-am pus!

Toţi ai Tăi în Tine reazem pot să-şi afle,
dar pe câţi Tu oare Te poţi rezema?

de Traian Dorz

Tu mi-ai umplut singurătatea când cel mai părăsit eram,
când după cea mai scumpă moarte zdrobit şi-nsângerat plângeam.

Ce gol mi-era atunci în suflet şi ce pustiu întins şi mut,
nu-mi auzeam decât urâtul şi plânsul şiroind tăcut.

Pe crucile golgotei mele murise tot ce-aveam frumos,
catapeteasma sfâşiată plângea de sus şi până jos.

Murise dragostea mea toată c-o moarte ce pe veci părea
şi cea mai rece dintre lespezi o prăbuşisem peste ea.

Şi-acolo, numai cu durerea şi golul meu pustiu şi mut,
zăceam cu deznădejdea numai şi plânsul şiroind tăcut.

Atunci, în fulgeru-nvierii, mormântul s-a făcut un steag
şi de pe lespedea durerii m-a-mbrăţişat un înger drag.

O, Iisuse, Domnul Slavei şi-Mpăratul nostru mare,
înălţatu-Ţi-ai Tu iarăşi dreapta Ta biruitoare
şi din faţa Ta, cu frică, risipitu-s-au duşmanii,
au fugit în întuneric toate slugile satanii…

Ţi-au fost pus pe cap cununa spinilor şi-a necredinţei,
Te-au fost îmbrăcat în haina mohorâtă-a umilinţei,
Te-au înmormântat şi piatra peste groapa ta o puse,
şi-apoi petreceau vrăjmaşii că Te-au nimicit, Iisuse;
dar le-ai biruit pe toate câte ei Ţi-au pus în cale,
ce putea să stea ’naintea slavei şi puterii Tale?…

Veşnic de-am slăvi, Iisuse,
cu un grai mai sus de fire,
al Tău Nume,
niciodată nu-Ţi vom da-ndeajuns mărire!
Astăzi, când din nou spre Tine ’nălţăm mâinile-amândouă,
cum să-Ţi mulţumim noi, oare,
pentru ce-ai făcut Tu nouă,
că ai luat părutul reazem ce credeam că ne mai ţine,
să-nvăţăm deplin de-acuma să ne rezemăm pe Tine! | Continuare »

Traian DORZ

Dac-aş fi crezut, Iisuse,
că Tu vii aşa curând,
cum m-aş fi luptat cu somnul
să mă afli aşteptând!
Cum m-aş fi luptat cu lenea
să fiu voia Ta lucrând
– o, de-aş fi ştiut, Iisuse,
că Tu vii aşa curând!

O, de-aş fi crezut, Iisuse,
cu adevărat că vii,
cum Ţi-aş fi ieşit nainte,
ca la Sfintele Florii,
cum aş fi-mbrăcat veşmântul
sfintei Tale cununii
– o, de-aş fi crezut, Iisuse,
cu adevărat că vii!

O, de-aş şti măcar acuma
cum mă vrei Tu de curat,
de-aş putea de-acuma crede
că Tu vii ne-ntârziat,
să mă pot măcar de-acuma
pregăti cu-adevărat,
ca să nu m-alungi, Iisuse,
osândit şi lepădat!

Te slăvim, Preamărit Dumnezeu,
Împărat, şi Stăpân, şi-Arhiereu,
Te slăvim, Scump Iisus, Om deplin,
Fiu Iubit, Miel Junghiat, Rob Divin.
Osana, fii slăvit, osana,
ne-nchinăm şi cântăm slava Ta,
Cel ce vii să ne fii Împărat,
căci murind şi-nviind, ne-ai salvat.

Ţi-aducem ca un mir preţios
sfântul dor iubitor şi duios,
sărutând paşii Tăi preasfinţiţi,
Te primim şi slujim fericiţi.
Osana, Te slăvim, Scump Iisus,
c-ai venit Preamărit şi Supus,
Dumnezeu, Arhiereu şi-Mpărat,
fii în veci preamărit şi-nchinat.

Ne-nchinăm şi cântăm Osana;
Crucea Ta, Jertfa Ta, Slava Ta,
credincioşi şi voioşi să nălţăm,
şi trăind, şi murind să-Ţi urmăm.
Osana, lăudăm, Osana,
Ziua Ta, Faţa Ta, Slava Ta,
Fericit, Strălucit şi-nchinat,
Dumnezeu, Arhiereu şi-Mpărat.

Traian Dorz –Cântări Nemuritoare vol. 7

Traian DORZ

Cine-i oare cel mai mare
pentru Dumnezeu oricând?
– Cel ce poate fi asemeni
cu-n copil curat şi blând.

Cine-i mai văzut ’naintea
Domnului în orice loc?
– Cel ce, dacă face-un bine,
nu se laudă deloc.

Cine-i cel mai pus în frunte
de cinstirea lui Hristos?
– Cel ce ştie totdeauna
sta pe locul cel mai jos.

Cine-i cel mai fără vină
pentru Domnul cel Curat?
– Cel care numai pe sine
se socoate vinovat. | Continuare »

Traian DORZ, CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE

Eu nu ştiu cum Te-ai îndurat
de m-ai ales şi m-ai chemat,
căci eu nimic n-am făptuit
să fiu iertat şi miluit!
…Ce oare să-Ţi fi arătat,
că n-am avut decât păcat?
…Cum, oare, Tu la un tâlhar
i-ai dăruit atâta har?
…Cum oare-atât Te-ai aplecat
şi din adânc m-ai ridicat?

…O Doamne, ştiu: Tu m-ai primit
şi mai ales căci m-ai iubit!
…Pe tot întinsul viitor
doresc să-Ţi fiu ascultător,
recunoştinţă arătând
iubirii Tale orişicând.
Căci, Doamne, tot ce Tu mi-ai dat
e numai har nemeritat!

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR

Cel temător de Dumnezeu spunea la fiii odată:
– Voi, fiii mei, să vă-mbrăcaţi cu haina cea curată,
căci ea-i mai caldă,
mai de preţ,
mai bună şi frumoasă
şi numai astfel veţi intra în ceruri ca acasă!…

Cea mai curată haină e, să ştiţi: Neprihănirea,
frumoasă: Bunătatea,
iar cea caldă e Iubirea,
cea mai de preţ e orişicând, oriunde, Ascultarea,
ea celorlalte tuturor le-nfrumseţează starea.

Acestea-s haine sfinte,
iar acei ce le îmbracă
lui Dumnezeu şi alor Săi de-a pururi au să placă,
căci seamănă cu cei de Sus
şi slobodă intrare
afla-vor ei în Cerul Sfânt, la Marea Sărbătoare.

Dar neascultarea orişicând dezbracă pe oricine
şi-l lasă gol ca primul om, în frică şi ruşine,
îl scoate-afară din Eden,
de har îl depărtează,
căci fără haina ei în Cer nu-i nimenea să şază. | Continuare »

Traian Dorz, Cântări de drum

Ispito, tu eşti umbra seninului curat
şi vraja blestemată ce-atrage spre păcat,
şi şarpele ce-mbie cu fructul otrăvit,
şi pofta ce momeşte spre tot ce e oprit,
şi norul ce se lasă întunecat pe vis,
şi floarea-mbietoare spre margini de abis,
şi viermele ce roade a păcii rădăcini,
şi vântul rău ce stinge a inimii lumini,
şi sol satanic care pândeşte uneltind,
şi cursă care-atrage spre flacără zâmbind,
şi-ntunecarea minţii în clipa cea mai grea…

– Aşază-Te-ntre mine, Iisuse, – şi-ntre ea!

Traian DORZ

Înţeleptul înfrânării a grăit odată-aşa:
– Nu tu vrei,
ci este-n tine un păcat. Acela vrea!
Dar tu nu eşti numai trupul
sau nu trup în primul rând,
ci în primul rând eşti suflet
– nu uita ce-ţi spun, nicicând:
Sufletul mereu să-ţi ţină trupul strâns în frâul său
ca acesta să nu-l tragă în prăpastie şi-n rău,
să nu-l ducă la păcate de-unde nu mai e salvat
sau şi dacă e
rămâne cu o rană necurmat…

Un păcat făcut de suflet, sufleteşte-i şi plătit,
cel făcut unit cu trupul, de-amândouă-i ispăşit,
de-amândouă împreună,
ori în moarte,
ori aici,
căci nimica nu se pierde nici din mari
şi nici din mici! | Continuare »