b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Aş vrea să am un mers curat
pe calea Ta, Iisuse,
să nu mai pot să mă abat
din tot ce-i sfânt şi-adevărat,
de-ar fi prin lumea de păcat
oricâte piedici puse.

Aş vrea să ţin al Tău Cuvânt
mai înălţat în mine,
să-l vadă toţi de pe pământ
frumos şi limpede, şi sfânt,
ne-acoperit de nori şi vânt
– şi-aşa să-i chem spre Tine.

Aş vrea şi mai aprins să fiu
de flacăra iubirii,
din zori şi până-n ceas târziu,
nimic în mine să nu ştiu
decât pe Tine tot mai viu,
Izvor al nemuririi.

Te ştiam din vremea anilor mei cruzi,
mi-era de Tine teamă
şi încă ţineam seamă
ca, din vina mea, să nu-Ţi văd ochii uzi.

Şi mă rugam, ca mamei în pruncie,
să mă-nsoţeşti pe cale,
să nu mă ia la vale
a veacului satanică furie.

Şi-Ţi mulţumeam în fiecare seară
şi Te slăveam în rugă,
dar vorbele în fugă
cu gura, doar, voiau ceva să-Ţi ceară.

Ci numai când Te-am întâlnit pe Tine
în iarna-ncrâncenată,
Te-am cunoscut în toată
iubirea Ta jertfită pentru mine.

De-atuncea lacrimi ard în rugăciune
când gura mea sărută,
de arşiţă durută,
a tălpii Tale urmă şi minune. | Continuare »

Nemuritoarele comori
de lacrimă
şi piatră
ne-au luminat
din primii zori
străbuna Ţării vatră.

Din Cozia la Voroneţ,
din Putna la Tismana,
comori de-atât de mare
preţ
ni-s leagănul şi hrana.

Ce mari părinţi au ctitorit
aceste-aşezăminte,
cu ce mâini sfinte
le-au zidit
pe cer
şi pe morminte!…

Ei n-au murit,
ci doar s-au dus,
lăsând Masa Tăcerii, | Continuare »

Mi-ntorc napoi din hăuri
al lacrimii ecou,
din picuri calzi să-mi crească
spre slăvi un cântec nou.

Să-i pun fiorul undei
cu luciul ei vibrând
când vine să se-adape
o ciută-adulmecând.

Să-l scald în curăţie,
ca-n focul cel mai greu,
ca-n boarea rugăciunii
să-mi ard arcuşul meu.

Pe-altarul suferinţei,
să-mi freamăt cântul drag,
din fumul jertfei scumpe
să-i fac veşmânt şi steag.

Ca după rugăciunea
şi cântul ce mi-l spun,
să-mi recunoşti iubirea
ce lângă cruce-o pun.

Şi-aici, cântând poemul
ce simt că-mi arde-n piept,
slăvita Înviere,
Iisuse, să-Ţi aştept.

Lidia Hamza

Traian DORZ, LA GOLGOTA

O, Iisuse,
Domnul Slavei şi-Mpăratul nostru mare,
înălţatu-Ţi-ai Tu iarăşi dreapta Ta biruitoare
şi din faţa Ta, cu frică, risipitu-s-au duşmanii,
au fugit în întuneric toate slugile satanii…

Ţi-au fost pus pe cap cununa spinilor şi-a necredinţei,
Te-au fost îmbrăcat în haina mohorâtă-a umilinţei,
Te-au înmormântat şi piatra peste groapa ta o puse,
şi-apoi petreceau vrăjmaşii că Te-au nimicit, Iisuse;
dar le-ai biruit pe toate câte ei Ţi-au pus în cale,
ce putea să stea ’naintea slavei şi puterii Tale?…

Veşnic de-am slăvi, Iisuse,
cu un grai mai sus de fire,
al Tău Nume,
niciodată nu-Ţi vom da-ndeajuns mărire!
Astăzi, când din nou spre Tine ’nălţăm mâinile-amândouă,
cum să-Ţi mulţumim noi, oare,
pentru ce-ai făcut Tu nouă,
că ai luat părutul reazem ce credeam că ne mai ţine,
să-nvăţăm deplin de-acuma să ne rezemăm pe Tine!

Cel ce predica iubirea, ni l-ai arătat că minte,
ca să credem veşnic numai adevărul Tău ’nainte!
Ai îngăduit să trecem prin furtuni şi marea moartă,
să-nţelegem cât de bine-i
când doar Mâna Ta ne poartă! | Continuare »

Iisuse-adânc Ocean de har
cu zări de pace pline,
Iisuse-ntins Ocean de har
în al vieţii noastre-amar,
ce lin coboară pacea iar
când ne-adâncim în Tine!

Tu umpli-al cerului cuprins
şi-a’ lumilor lumine,
Tu umpli-ntregul necuprins,
alini adâncul dor nestins
şi focul inimii aprins
când ne ’nălţăm spre Tine!
*
În Tine mi-am aflat odihna
de-atâta trudă fără glas
şi lupta ce-am trecut prin viaţa
atât de fără de popas.

În Tine-alin – prin mii de valuri
cu care-atât am stat să lupt,
ca o corabie în larguri
cu cârma şi catargul rupt.

Azi, Soare strălucit şi dulce,
când nouă mai curat răsai,
atât de largă fericire,
lumină şi cuprins ne dai! (Traian DORZ, CÂNTĂRI ÎNDEPĂRTATE)

Când simţi-voi moartea Lui
pe moartea mea nălţând o cruce,
când sus, pe-o golgotă, mi-oi duce
şi lanţuri, şi sine, şi patimi şi lut
şi când purta-voi peste tot ce-am avut
pecetea cu semnul de cui;

şi când simţi-voi deplin
că toate căderile mele
au semnul iertării pe ele,
ca semnul iubit, pe maramă rămas,
cu Chipul durerii din groaznicul ceas,
– pecetea cu semnul de spin;

când striga-vor „Mi-e sete“
a’ mele vinovate doruri;
când se vor strânge mii de stoluri
pe stârvul uciselor mele iubiri;
când fi-va pe trupul noii mele firi
a răstignirii pecete; | Continuare »

Traian DORZ
– după II Corinteni 12, 19 –

Mi-ascult învinuirile vrăjmaşe,
cuvântul lor viclean şi-nveninat
şi toată ura gurii lor trufaşe
– şi iată, recunosc, sunt vinovat.

Da, vinovat că nu mai rabd minciuna,
că nu ascund păcatul cel vrăjmaş,
că ţintuiesc la stâlp pe totdeauna
pe iudă, pe tâlhar şi ucigaş!

Sunt vinovat că-l spun pe cel ce minte,
că scot de piept pe-acela ce fura,
că-i rup acoperişul de cuvinte,
că nu-l mai las să facă tot ce-ar vrea. | Continuare »

Traian DORZ, Cântări îndepărtate

Îţi mulţumim, Îţi mulţumim, Iisuse,
Dumnezeiescul Miel Ispăşitor,
căci prin a’ Tale suferinţi nespuse
Tu ne-ai purtat povara tuturor.

Pe veci de veci, Ţi-aducem mulţumire,
sub Crucea Ta mereu îngenunchind
şi preamărim cereasca Ta iubire
ce ne-a răscumpărat, murind.

O, cum Ţi-ai strâns atunci Nemărginirea
ca să încapă-n staulul de oi,
când Ţi-ai înomenit Dumnezeirea
ca să ne îndumnezeieşti pe noi!

Trăind, ne-ai dat prin viaţa Ta divină
a’ dragostei mântuitoare legi,
murind, ne-ai dat prin Jertfa Ta deplină
iertare şi viaţă lumii-ntregi.

Aici şi-n Cer,
acum şi-n veşnicie,
cei credincioşi mereu Îţi vor cânta,
căci tot ce-avem Îţi datorăm doar Ţie,
izvorul lor, pe veci, e-n Jertfa Ta.

Traian Dorz,  Cântări uitate

Maică Pururea Fecioară,
suflet pururi îndurat,
tot poporul ce te-adoră
sfântă mila ta imploră
când ni-e sufletu-ntristat,
ochii blânzi spre noi coboară,
Maică Pururea Fecioară,
suflet pururi îndurat.

Glasul nostru te recheamă,
suflet pururi îndurat,
şi te strigă ca pe-o Mamă
clopote cu glas de-aramă
când ni-e sufletu-ntristat;
a ta milă când o cheamă,
greul să ni-l iei în seamă,
când ni-i plânsu-ndurerat.

Tu, din cerul cel de stele,
de la dreapta lui Hristos,
vezi a noastre zile grele
şi te roagă pentru ele,
căci pământu-i plin de rele;
plângem, Maică, pentru ele
şi spre cerul cel de stele,
vrem un mers mai credincios… | Continuare »