Între nişte credincioşi s-a stârnit odată o lungă stare de vorbă despre cel mai greu şi mai fioros lucru din lume – şi anume păcatul. Cu groază vorbeau între ei despre acest înveninat bold al morţii şi unealtă a diavolului, cu care de la început şarpele-diavol şi moartea i-au otrăvit pe oameni, au uneltit contra Creatorului Înţelept, au căutat să transforme în rău tot ce Domnul Dumnezeu a căutat şi a făcut să fie bun, frumos şi fericit.
– Şi acum spuneţi, zise unul, care este cel mai greu şi mai vinovat păcat dintre toate păcatele? Desigur că toate sunt grele, dar trebuie să fie unul cel mai greu.
– Este hula împotriva Duhului Sfânt, răspunse altul. Cu toţii ştim Cuvântul Mântuitorului care spune: Dar hula împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertată niciodată.
– De ce hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată niciodată?
– Pentru că omul, prin aceasta, a făcut cele trei stări ale păcatului împotriva Duhului Sfânt, după cum este scris: întâi întristarea Duhului (Ef 4, 30); apoi stingerea Duhului (I Tes 5, 19); şi apoi batjocorirea Duhului (Evr 10, 29). Aceste trei stări ale păcatului vin, de obicei, una după alta, agravând tot mai greu boala sufletului care păcătuieşte astfel, până ce ajunge la pierderea totală.
– Şi, din starea aceasta de pierdere, nu mai poate fi apoi nici o salvare?
– Nu!
– De ce? Doar scrie Biblia că Dumnezeu este nespus de bun şi de milostiv.
– Pentru că lucrarea Duhului Sfânt este cea din urmă care împlineşte Taina Mântuirii. Lucrarea cea dintâi a fost lucrarea lui Dumnezeu-Tatăl, Care a pregătit planul mântuirii, Care a înştiinţat despre această mântuire, Care a trimis în lume pe Fiul Său, pentru a o aduce. Lucrarea cea de a doua a făcut-o Dumnezeu-Fiul – Domnul nostru Iisus Hristos – Care a adus mântuirea pentru toţi, prin Jertfa Crucii Sale. Iar lucrarea cea din urmă a făcut-o şi o face Dumnezeu-Duhul Sfânt, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, Care, prin pogorârea Sa în lume, a întemeiat Biserica cea Vie – Trupul lui Hristos. El face naşterea din nou, prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin Hristos. Această naştere din nou este înfierea din Dumnezeu. | Continuare »
Preot Iosif TRIFA, din POVESTIRI RELIGIOASE
Lupul se duse odată la leu, regele animalelor, şi-l rugă să-l pună primar peste oi. În acelaşi timp, trimise şi pe vulpe ca să pună o vorbă bună pe lângă leoaică.
– Nu se poate, lupule, răspunse leul, să fac acest lucru numai pe răspunderea mea. Voi aduna la sfat fiarele pădurii, să aud şi părerea lor.
Şi fură adunate la sfat toate animalele sălbatice. Nimeni nu vorbi de rău pe lup şi toate votară pentru el, şi-l aleseră primar la oi. Numai oile n-au fost întrebate. Leul uitase să le cheme şi pe ele la alegere…
Toate sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu lăsate nouă în Sfânta Sa Evanghelie sunt întru totul adevărate şi întocmai aşa cum sunt scrise. Sfintele buze ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a venit de la Tatăl Ceresc, ne-au vestit numai adevărul şi în gura Lui n-a aflat nimeni niciodată minciună.
De aceea oricine aude sau citeşte Sfânta Evanghelie trebuie să creadă din tot sufletul lui tot ce este cuprins în ea.
Oricine se îndoieşte de vreunul din aceste cuvinte seamănă cu necredincioşii.
Iar necredincioşia este un mare păcat.
Dar dacă noi avem un cuget curat şi dacă din inimă dorim să cunoaştem adevărul, Domnul Iisus nu ne lasă în necredinţă, ci ne ajută să ajungem să vedem că tot ce a spus El este întocmai aşa.
Aşa s-a petrecut şi cu Sfântul Apostol Toma, care, la Învierea Domnului, n-a putut crede că Hristos a înviat, chiar dacă toţi ceilalţi îi spuseseră că ei L-au văzut pe Domnul.
– „De nu-mi voi pune mâna mea în rănile Lui şi degetul meu în coasta Sa cea străpunsă, nu voi crede – zicea Toma.”
Iar Domnul nostru Iisus Hristos, Care, fiind Dumnezeu, auzea şi cunoştea totul, a auzit şi a văzut necredinţa Sfântului Toma. Domnul a cunoscut că inima lui era sinceră şi de aceea n-a vrut să-l lase în necredinţă. Ci, în prima duminică după Sfânta Înviere, Domnul Iisus li S-a arătat din nou Sfinţilor Apostoli, când era între ei şi Toma. | Continuare »
TRAIAN DORZ, Ţara Minunată
Oricât de mult s-ar scrie sau s-ar vorbi despre adevărata prietenie, nu se va putea spune niciodată nici îndeajuns de mult, nici îndeajuns de frumos despre ea.
S-au spus nenumărate adevăruri, s-au scris nenumărate cântări, s-au vărsat nenumărate lacrimi, s-au adus atâtea cutremurătoare jertfe şi atâtea divine mărturii despre adevărata prietenie, dar ea cere mereu şi mai mult, şi mai frumos, şi mai dulce, pentru că ceea ce dă ea este mereu de neînlocuit.
Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu spune că adevăratul prieten iubeşte oricând, iar în nenorocire ajunge frate, arătând prin acestea cât de minunată comoară este un suflet de aur care poate să fie aşa… Sufletul care poate da şi poate primi acest har. Adevăratul Prieten al fiecăruia dintre noi poate fi numai Domnul nostru Iisus. Noi, oricare, nu putem fi nişte astfel de adevăraţi prieteni decât pentru unul dintre apropiaţii noştri sau poate, arar, pentru doi-trei. Nespus de mulţi dintre oameni nu sunt niciodată în stare de un astfel de har ceresc. Sau nu sunt în stare pe totdeauna de el. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, singurul, poate să-i iubească pe toţi, având totuşi un fel deosebit de a-l iubi pe fiecare. | Continuare »
Traian Dorz, CIREŞUL ÎNFLORIT
Când auzi despre ceva nou şi bun, nu întreba mai întâi pe cel care-ţi spune: „De unde ştii asta?”
Ci mai întâi gândeşte-te dacă ceea ce auzi este folositor şi adevărat sau nu. Şi numai după aceea vezi cine ţi-l spune. Un adevăr folositor şi bun nu poate să fi ieşit la început decât dintr-o gură binecuvântată, chiar dacă el a ajuns apoi până la tine şi dintr-o gură mai nevrednică.
Adevărul curat este ca şi aurul curat. El are valoarea lui în sine însuşi şi îşi păstrează veşnic această valoare, chiar dacă îl primeşti dintr-o gură murdară. De aceea, să nu mă întrebaţi nici voi pe mine de unde ştiu aceste povestiri pe care vi le spun. Şi dacă vedeţi că ele conţin nişte adevăruri frumoase, preţuiţi-le şi strângeţi-le în sufletul vostru, căci ele vă vor fi de cel mai mare ajutor, poate chiar în cea mai grea zi din viaţa voastră. Ele sunt frumoase şi adevărate, fiecare prin el însuşi. Aceste adevăruri tocmai pentru aceasta vă sunt şi spuse. Dacă le veţi asculta şi le veţi împlini, ele vă vor ajuta şi vă vor ferici. Dacă le veţi nesocoti şi le veţi călca, ele vă vor osândi şi pe pământ, şi sub el.
Pe când poporul lui Israel era încă în robia egiptenilor, iar faraonul de atunci se purta tot mai aspru şi mai crud faţă de poporul acesta ajuns rob sub stăpânirea lui, între cei asupriţi erau şi mulţi oameni ticăloşi şi vânzători de fraţii lor. Pentru ca ei să mănânce o pâine mai bună şi să aibă un loc mai comod şi mai uşor, aceşti oameni se dăduseră de partea asupritorului, devenind iscoade şi pârâtori ai fraţilor lor. | Continuare »
De la un vestit filozof grec, Aristotel, a rămas o snoavă despre un măgar care, slobozit fiind din grajd între două grămezi de nutreţ, nu se putea hotărî din care să mănânce. Şi atât a tot dibuit între cele două grămezi, până ce a pierit de foame.
Un scriitor englez, Buridan, a prelucrat pe larg într-o carte întreagă această snoavă, zugrăvind prin ea chipul şi tipul oamenilor nehotărâţi. De aici a rămas numele de „măgarul lui Buridan“, de câte ori e vorba despre oameni nehotărâţi.
Acum, fireşte, istorioara lui Aristotel a fost făcută – ca orice snoavă – din închipuire. Căci oricât de nepriceput ar fi un dobitoc, tot nu moare de foame între două grămezi de nutreţ, ci se repede pe dată la una din ele.
Însă, vai, această snoavă se petrece aievea, când e vorba de viaţa noastră cea sufletească!
„Aşa zice Domnul: iată, Eu pun în faţa voastră calea vieţii şi calea morţii, moartea şi viaţa, binecuvântarea şi blestemul; alegeţi!“ (Ieremia 21, 8 şi Deut. 30, 19-20). Însă omul, nepriceputul, ce face în faţa acestei telegrame cereşti? Stă mereu nehotărât la hotarul îndoielii. Şi de Dumnezeu ar asculta, şi de lume nu s-ar lăsa. Şi cu Dum-nezeu s-ar pune bine, dar nici cu diavolul nu s-ar strica. Şi dibuie mereu între bine şi rău, între mântuire şi pieire, până ce soseşte moartea. | Continuare »
Traian Dorz, din CIREŞUL ÎNFLORIT
Credinţa este ca o candelă scumpă, dar încrederea este ca flacăra strălucitoare care arde aprinsă în această candelă.
Credinţa este ca pasărea măiastră cu pene de aur, dar încrederea este aripa cea puternică şi frumoasă cu care zboară această pasăre măiastră. Şi glasul dulce cu care cântă ea.
Credinţa este luntrea cu care trecem peste această mare agitată a vieţii către Patria Cerească, dar încrederea este lopata cu care împingem această luntre şi cârma cu care o îndrumăm puternic spre Ţărmul mântuirii. O luntre, oricât de bună ar fi ea, nu ne-ar putea fi de nici un folos dacă n-are lopata ce o poate împinge şi cârma cu care despică valurile pentru a ajunge la Ţintă. Că o pasăre, oricât de măiastră ar fi ea, dacă n-are aripi şi glas, – iar o candelă, oricât de scumpă ar fi, dacă nu arde puternic şi nu luminează, nu valorează nimic.
O credinţă fără încredinţare nu înseamnă şi nu valorează nimic. Pentru că însăşi credinţa, dacă este adevărată, aşa cum o cere Dumnezeu, este o puternică încredinţare, după cum este şi scris: Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile care nu se văd (adică o puternică siguranţă), că acestea există. Şi o puternică încredinţare (adică o neclintită convingere) despre cele nevăzute (cf. Evrei 11, 1).
Ce definiţie clară şi măreaţă! Ce adeverire solemnă şi cutremurătoare! Ce condiţie divină şi mare este cerinţa aceasta ce se pretinde nouă, fiecăruia, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu şi pentru a putea nădăjdui mântuirea Lui şi Împărăţia lui Hristos. | Continuare »
Omul este pedepsit chiar prin ceea ce păcătuieşte.
Dumnezeu, Care ne vede şi ne aude pe toţi, are o îndelungă răbdare pentru noi şi doreşte ca nimeni să nu fie pedepsit, ci să vadă fiecare că face rău şi să se întoarcă, cerându-şi iertare şi îndreptându-se, ca să fie mântuit. Dar dacă cineva nu vrea şi nu vrea să asculte şi să se îndrepte, odată vine pedeapsa. Atunci Dumnezeu îl lasă pe om să se pedepsească el singur, cum nu l-ar putea pedepsi nimeni altcineva.
Aşa s-a pedepsit Gheorghiţă.
Ştiţi cine este Gheorghiţă şi ce a păţit el? Gheorghiţă era unul dintre cei mai neastâmpăraţi şi mai neascultători copii.
Erau rele picioarele lui, căci numai unde nu trebuia alergau. Erau rele mâinile lui, căci numai de rele se ţineau. Dar cel mai rău dintre toate mădularele lui era limba.
Fuseseră pedepsite, adesea, şi picioarele, şi mâinile lui, cu înţepături, cu zgârieturi şi cu lovituri… Fuseseră pedepsite şi urechile lui pentru multele neascultări. Dar limba lui trebuia pedepsită şi mai aspru, căci cu ea făcea el răul cel mai mare. Tot ce spunea cu limba lui era minciună. Cu fiecare vorbă înjura, vorbea urât şi obraznic sau scotea limba aia rea la oameni neruşinat şi îndrăzneţ.
În zadar mama lui îl sfătuia bine, în zadar îl certa, în zadar îl pedepsea… Când era să-l pedepsească, fugea. Iar de departe scotea limba lui cea blestemată şi râdea. | Continuare »
Era odată un om care avea mulţi prieteni, şi chiar se şi lăuda de multe ori cu ei şi cu prieteniile lui.
– Cheltuiesc mult cu prietenii mei, zicea omul, dar nu-mi pare rău căci, la vreme de necaz, prietenii ar sări şi în foc pentru mine.
O dată, se întâmplă că îi veni o aspră citaţie de la o judecătorie. Era învinuit cu lucruri atât de grele, încât putea să primească temniţă pe viaţă sau chiar şi moarte. Omul se înfioră şi, alergând la cel mai bun prieten ce-l avea, îl rugă să meargă cu el să-l ajute să scape.
– Aş merge cu drag, răspunse prietenul, dar nicidecum nu pot să mă depărtez de acasă.
Omul plecă suspinând la un alt prieten şi îi ceru ajutorul.
– Cum să nu merg pentru tine? zise prietenul, şi pleacă şi el.
Dar, când ajunse la uşa judecătoriei, i se făcu frică şi se întoarse înapoi, lăsându-l pe om singur.
– Săracul de mine, zise omul, şi plecă să intre singur.
Însă, în clipa asta, iacă soseşte un alt prieten pe care nu-l prea băgase în seamă şi nu cheltuise aproape nimic pentru el. Acest prieten intră cu el în judecătorie şi, căzând în genunchi în faţa judecătorului, zise:
– Preaînălţate domnule judecător! Omul acesta e învinuit cu mari lucruri şi călcări de lege… Eu am venit să mă rog pentru iertarea lui… Eu îl cunosc pe omul acesta; va fi având el multe greşeli, dar mila şi iubirea ta sunt mai mari decât greşeala lui…
Judecătorul primi apărarea şi cel acuzat scăpă de osândă… | Continuare »
Traian Dorz, povestire din volumul «Cireşul înflorit»
[…] Se spune deci că într-un orăşel erau nişte părinţi credincioşi care aveau un singur fiu. Părinţii săi îl iubeau foarte mult, ca acolo unde este numai un copil, şi căutau cu tot dinadinsul ca el să aibă de toate din belşug, să nu ducă lipsă de nimic.
După ce a crescut mai mare, în loc să-l pună la muncă, munceau ei şi pentru el, căutând să-l scutească de la orice greu. Astfel copilul s-a învăţat un leneş şi un risipitor. Părinţii, văzând aceasta, au început să caute să-l îndrepte, îndemnându-l să facă şi el ce poate în casa lor. Îl îndemnau să citească Biblia, să se roage, să meargă la biserică şi la adunarea frăţească…
Dar fiul, care începuse rău, nu voia cu nici un chip s-o ia pe calea cea bună. Se prefăcea când bolnav, când ocupat cu altceva, numai să nu facă ce-i ziceau părinţii.
Când scăpa de sub ochii lor, se ascundea şi se ducea cu prietenii răi la lucruri rele. Când venea acasă minţea, ca să nu spună pe unde a fost. De multe ori, părinţii, necăjiţi şi îndureraţi, a trebuit să-l mustre şi să-l certe cu asprime, dar fără nici un folos. Acum se făcuse mare, dar cu cât creştea, cu atât se făcea şi mai rău.
Odată, venind târziu acasă şi părinţii primindu-l cu asprime, tânărul s-a înfuriat peste măsură şi l-a lovit pe tatăl său, apoi a izbit-o de perete pe mama sa şi, luându-şi ce a apucat din casă, a ieşit trântind uşa de pereţi şi strigând:
– Mă duc din casa asta blestemată şi n-am să mai vin niciodată înapoi! | Continuare »
Vlad Gheorghiu
Şi-a dorit mult de tot ca purtătorul cuibului ei să fie un cireş sau un cais. Să aibă cea mai frumoasă şi mai bogată coroană şi să fie chiar în faţa casei. Simţea vibrându-i cântecul odată cu ivirea fiecărui mugur, a fiecărui fir de iarbă. Îi zvâcnea inima cu fiecare cocor reîntors acasă. Ardea cu fiecare freamăt, cu fiecare rază, cu fiecare amurg, cu fiecare strop de rouă.
Iute şi tare grăbită mai era inima ei.
– Să vină primăvara! Să scap de frig şi de îngheţ!
Însă pomii cei mai falnici erau deja plini de cuiburi. Cel pe care-l găsise ea nu era nici în faţa casei, nici prea grozav. Dar îşi zise că va compensa lipsa aceasta cu cel mai frumos cuib. Şi puii ei vor fi primii care vor zbura.
Începu deci foarte devreme, să-şi strângă cele necesare pentru cuib. Aştepta numai să-i înflorească pomul.
Dar iată că toţi pomii îşi răspândeau deja parfumul. Înfloriseră toţi. În cuiburile vecine, toate păsărelele lucrau de zor reparând cuiburile vechi, construind şi înfrumuseţând altele noi. Pregăteau viitorul lor culcuş. Numai pomul ei nu se grăbea deloc să înflorească. Nu era nici cireş, nici cais, nici măcar măr. Era un prun ce-şi înălţa spre soare braţele încă tot golaşe şi pline de ţepi. Şi nici o frunză. Nici un mugur…
Acum toate visurile ei s-au spulberat. De ce i le-a mai dăruit Dumnezeu dacă nu i se pot împlini? Cântecul ei sună trist şi rece, şi neîmpărtăşit. Vai, ce grăbită şi fericită era ieri! Şi ce tristă astăzi! Viersul ei răsună tot mai jalnic. Apoi tace. | Continuare »
Traian Dorz, povestire din «PE GENUNCHII LUI IISUS»
Niciodată greutăţile vieţii nu sunt aşa de mari cum ţi se par la început.
La început ţi se pare că problema asta este aşa de grea şi de încurcată, că n-ai s-o poţi rezolva niciodată.
Înainte de a veni o primejdie, ţi se pare că este aşa de mare, că n-ai să poţi trece prin ea.
Până n-ai început unele lucruri, ţi se pare că vor fi cu neputinţă să le faci.
…Şi, când de la început îţi faci astfel de gânduri, eşti gata să pierzi orice curaj. Eşti gata să te laşi păgubaş şi să nu mai încerci deloc şi să nu mai faci nimic.
Ce rău este să fii fricos şi slab!
A gândi aşa este şi foarte ruşinos, şi foarte păgubitor. Fiindcă niciodată ceea ce ni se pare de la început foarte încurcat nu este chiar aşa cum ni se pare. După ce am rezolvat problema, după ce am trecut primejdia, după ce am făcut lucrurile care se păreau aşa de grele şi peste puterile noastre, deseori zâmbim şi spunem: «O, ce uşor a fost, iar mie mi se părea cu neputinţă!»
Ori de câte ori aud pe câte cineva speriindu-se de la început de câte ceva, îmi vine în minte povestea lui Culiţă cu lupul. Să v-o spun, ca s-o ştiţi şi voi:
Era mai de mult pe la noi un biet om, anume Culiţă, cam slab de minte şi fără nimeni. Umbla pe sate şi trăia din ce căpăta de milă, căci toţi îl cunoşteau.
Noi, copiii, ne bucuram totdeauna când venea şi pe la noi, căci adeseori ne spunea o poveste sau întâmplare de-a lui, la care ascultam ca la cine ştie ce. | Continuare »
– Ce urâcioşi sunt copiii neastâmpăraţi! Copiii care mereu se urcă ba pe-un scaun, ba pe masă, ba în copaci, ba pe scări. Ei fac atâta necaz celor care sunt cu ei.
Adeseori Dumnezeu lasă ca neascultarea lor să-i pedepsească. Aceşti copii pot fi recunoscuţi foarte uşor, căci genunchii, nasul, fruntea şi toată pielea lor e plină de jupuituri, de vânătăi şi de cucuie. Aşa le trebuie, căci totdeauna cine nu ascultă sfatul cel bun trebuie să pătimească. Să înveţe măcar din suferinţă. Aşa cum a învăţat Ionel.
Aşa îmi spunea mie bunica odată. Şi eu am întrebat:
– Care Ionel, bunică?
– Ionel, nu-l ştii tu pe Ionel? El n-a fost totdeauna aşa de liniştit cum este acum. Ci a învăţat să asculte numai după ce a căzut de pe căpiţa cu fân.
– Cum a căzut Ionel, bunică?
– Şi el era cam tot aşa ca tine. Oricând îl căutau ai lui, era ori prin pom, ori pe scară, ori prin pod. De multe ori aluneca, de ţipa mamă-sa că pică şi moare.
Dar el nu voia să înveţe minte, ci, după o scurtă frică, făcea iarăşi la fel. Tatăl lui, văzând că nu merge cu buna şi că băiatul nu vrea să înveţe numai de cuvânt, începuse şi cu răul.
Dar Ionel, care era cuminte doar când era acasă tatăl său, îndată ce îl vedea plecat, îşi făcea parcă de cap, umblând numai pe sus.
Într-o dimineaţă, când tatăl său ieşea cu boii prin grădini să meargă la plug, Ionel fu repede în vârful căpiţei de fân, ca să se uite după plug şi după păsări.
Ce bine îi părea că tatăl s-a dus, iar el poate să se joace în voie pe căpiţa de fân.
Nici nu-i păsa lui că strică vârful căpiţei, iar când o să plouă va intra apa până jos şi va putrezi fânul cel bun pentru care munciseră atât de mult părinţii lui. | Continuare »
Traian Dorz, povestire din volumul CIREŞUL ÎNFLORIT
De la bătrânii poporului lui Dumnezeu, care au păstrat multe din învăţămintele aflate de la cei şi mai bătrâni decât ei, ni s-au păstrat multe lucruri înţelepte şi minunate ce nu se află scrise în cărţile noastre. Pentru că în viaţa omenirii s-au petrecut mult mai multe întâmplări, din care înţelepţii lui Dumnezeu au scos multe înţelesuri şi ne-au lăsat nouă frumoase îndrumări.
Se spune că înţeleptul are patru ochi deschişi.
– Cum patru ochi?
– Patru, fiindcă fiecare om are patru ochi. Doi, dedesubtul frunţii; aceştia sunt ochii trupului, care se văd şi care sunt deschişi. Iar ceilalţi doi sunt în mijlocul funţii, care nu se văd. Aceştia sunt ochii sufletului, care la cei mai mulţi oameni sunt închişi toată viaţa. Şi numai în clipa morţii se deschid. Aceştia sunt ochii înţelepciunii, cu care omul vede lucrurile veşnice şi realităţile duhovniceşti.
La înţelepţii lui Dumnezeu, aceşti ochi ai sufletului se deschid în clipa naşterii din nou. În clipa când sufletul ascultă chemarea lui Dumnezeu şi vine la Domnul Iisus, El îi deschide aceşti ochi şi-l face să vadă Împărăţia lui Dumnezeu cea tainică şi minunată, pe care oamenii cei lumeşti nu o văd şi nu o cunosc, fiindcă aceşti ochi le sunt orbiţi de întunericul păcatului lor.
Cu ochii înţelepciunii, aleşii lui Dumnezeu văd adevărul şi deosebesc voia lui Dumnezeu.
Cu ochii aceştia, luminaţi de Duhul Sfânt, ei cunosc căile cele frumoase şi pătrund tainele cele minunate ale lui Dumnezeu, care, pentru gloata cea mare ce are aceşti ochi acoperiţi, rămân necunoscute şi neînţelese pentru totdeauna.
Când Domnul Dumnezeu Îşi alege pe câte un slujitor, îl socoteşte vrednic de încredere şi îl pune în slujba Lui. După ce îi deschide şi îi luminează aceluia ochii înţelepciunii – care văd lucrurile nevăzute şi pricep tainele ascunse ale voii şi ale adevărului Său – îl trimite la poporul Lui, să-i deschidă şi aceluia ochii, să le facă cunoscute şi semenilor săi tainele de care l-a învrednicit Dumnezeu pe el. Acelora din mijlocul poporului – care îl primesc pe trimisul Domnului, îl ascultă şi îl urmează – acelora Dumnezeu le deschide şi lor, prin el, cei doi ochi ai minţii din mijlocul frunţii. Şi încep să vadă şi ei, fericiţi, adevărul lui Dumnezeu, care li se propovăduieşte, după cum este scris: | Continuare »
Vlad GHEORGHIU
Un mare om de ştiinţă spuse odată unui sculptor creştin:
– Arată-mi-L pe Hristos, pentru că eu nu cred decât în ceea ce se poate demonstra că există. Hristosul tău este o închipuire.
– Bine, răspunse sculptorul, o să vi-L arăt.
Şi plecă.
Îşi alese o bucată frumoasă de marmură şi începu să cioplească, rugându-se mereu. Când ajunse să sculpteze faţa lui Hristos, o dragoste imensă inundă inima sculptorului. Şi sufletul său se umplu de evlavie. Atunci a îngenuncheat în faţa statuii şi nu s-a mai ridicat de acolo până nu a terminat lucrul la faţa Mântuitorului.
Apoi se prezentă la marele om de ştiinţă şi-i zise:
– L-am adus pe Hristos.
– Unde-i? Ăsta-i Hristos? Parcă-I un agricultor. Nici nu I se vede faţa şi mâinile lui parcă vor să sape pământul.
Statuia avea mâinile întinse şi capul aplecat mult spre mâini.
– Da, răspunse sculptorul smerit. Ca să poţi vedea faţa lui Hristos trebuie să îngenunchezi.
Curios, omul de ştiinţă a îngenuncheat ca să vadă faţa statuii. Şi iată că mâinile acesteia erau străpunse în palme şi întinse spre el, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi faţa era de o frumuseţe nemaivăzută. Dalta croise nişte trăsături atât de delicate, care răspândeau atâta blândeţe şi atâta dragoste, că necredinciosul fu copleşit şi zise: | Continuare »
Traian Dorz, din Pe genunchii lui Iisus
E bine uneori să fim pedepsiţi chiar de la început, când facem răul, pentru că lecţia pedepsei ne fereşte mai târziu de multe nenorociri. Însă, dacă n-avem de la începutul greşelilor o lecţie usturătoare, nu numai că ne obişnuim să facem răul, dar mai târziu învăţăm binele mai greu.
Eu prima lecţie aspră am primit-o chiar după prima faptă rea. Şi bine a fost aşa, căci, dacă n-o primeam, cred că nu m‑aş fi oprit. Fiindcă răul iute îl înveţi, dar anevoie îl laşi.
Era o primăvară caldă. Tata nu venise din război, mama şi bunicii erau la sapă de mult, pe după grădini.
Aveam abia trecuţi patru ani, dar îmi aduc aminte ca azi. Venisem încălzit de la joacă şi, intrând în casă la răcoare, primul lucru pe care l-am văzut a fost cojocul moşului aşezat pe un scaun. Îndată mi-am adus aminte de îndemnul verişoru-lui meu care era flăcău şi fuma.
– Fură bani de la moşu’, îmi spunea el. Şi adă-i la mine să-ţi dau şi ţie ţigări…
Am băgat mâna în buzunarul moşului, am luat cât am găsit şi repede m-am dus cu banii la văru-meu. El era mai mare cu zece ani ca mine.
| Continuare »
Câtă înţelepciune a pus poporul nostru în vorba: „Cine umblă să şadă pe două scaune rămâne pe jos“; „Cine şade în două luntre cade în Dunăre“.
Pe unul ca acesta îl arată chipul de alături: pe unul care se răstoarnă, voind să şadă deodată pe două scaune. Vorba poporului vrea să spună că omul trebuie să fie totdeauna hotărât: ori-ori; ori cu una, ori cu alta. Dibuirea nu e bună. Cel care aleargă după doi iepuri, pe urmă, rămâne fără nici unul.
Ce bine ar fi dacă şi în viaţa sufletească ar pătrunde această înţelepciune a poporului. Însă în viaţa cea sufle-tească vedem tocmai cele „două scaune“. Mulţimea cea mare a creştinilor umblă să şadă deodată pe „două scaune“: şi pe scaunul lumii, şi pe scaunul Domnului; şi cu lumea, şi cu Dumnezeu; şi cu Hristos, şi cu Veliar, cu toate că Evanghelia spune apriat că „nu puteţi sluji la doi domni“ (Matei 6, 24). „Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu“ (Iacov 4, 4).
Chipul de mai sus nu e de râs, ci este un strigăt de primejdie către cei care stau cu sufletul pe „două scaune“; către cei care nu sunt nici reci, nici calzi; către cei care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului; pot bea şi din paharul Domnului şi din paharul dracilor (I Corinteni 10, 21).
Sfârşitul unei astfel de vieţi este osânda cea veşnică.
Un om credincios de la ţară mergea pe drum, alături de un domn necredincios. Tocmai discutau despre lucrurile credinţei. Credinciosul se trudea să-l scoată pe necredincios din mlaştina necredinţei, dar el se apăra cu îndârjire, proptindu-se în vorbele:
– Dragul meu, eu sunt om cu minte, eu nu cred decât ceea ce văd şi înţeleg.
Atunci, credinciosul, luminat ca de Duhul Sfânt, se opri în loc şi, arătând spre o livadă unde păşteau o vacă, o oaie şi o gâscă, zise:
– Vezi, dumneata, vaca, oaia şi gâsca ceea cum pasc?
– Văd.
– Aşa-i că toate trei pasc aceeaşi iarbă?
– Aşa-i.
– Ei, acum să-mi spui dumneata, de ce iarba ce o paşte vaca se preface în lapte, iarba ce o paşte oaia se preface în lână, iar iarba ce o paşte gâsca se preface în pene? Eu de mult văd acest lucru şi nu-l înţeleg, iar dumneata tot mereu îmi spui că nu crezi decât ceea ce vezi şi înţelegi. Spune-mi, rogu-te, cum stăm cu lucrul acesta pe care-l vezi?
Necredinciosul rămase ruşinat.
Părintele Iosif Trifa, din 600 Isorioare
O altă amintire neuitată a fragedei mele copilării îmi este aceea despre viţelul Iambor, care a crescut şi s-a făcut bou la casa părinţilor mei. Tovarăşul cel mai apropiat al bucuriilor mele copilăreşti şi mai de nădejde în munca de mai târziu a tatălui meu.
Primele mele amintiri despre Iambor mă fac să-l văd parcă şi acum ce mic era la început şi ce neştiutor. Nici măcar nu ştia să se ducă să sugă la mamă-sa.
Dar ce frumos era, cu tot părul lui galben, bălţat cu un alb curat, de pe frunte până pe gură!
Ce repede i-au crescut corniţele şi a căpătat putere să fugă şi să sară. Se învăţase cu mine şi nu erau prieteni mai nedespărţiţi ca noi prin toată grădina cu iarbă verde. I-am pus numele Iambor. Tot ce aveam mai bun de mâncare îi dădeam şi lui.
Curând devenise mare, iar tata se gândea ce bou puternic de tras o să aibă din el.
I-a cumpărat un soţ de jug şi a început să-i înveţe să tragă carul, plugul şi grapa.
Soţul lui Iambor însă nu a putut fi niciodată asemenea lui. Era şi mai slab, şi mai mic ca el.
La toate muncile lui grele, tata nu s-a bizuit niciodată pe nici un bou al lui cum se bizuia atunci pe Iambor. Niciodată nu l-am auzit pe tata lăudând pe cineva aşa cum îl lăuda pe boul lui crescut de mic la casa noastră.
Eu niciodată nu am putut ţine la soţul lui ca la boul cumpărat, deşi şi acela era tot al nostru. | Continuare »
Traian Dorz, din «Ţara minunată»
Buna lecţie pe care mi-a dat-o bunicul meu când mi-a spus despre întâmplarea lui Ionel n-am mai uitat-o niciodată. Ea mi-a folosit de multe ori, când mi se mai ridica în inimă ispita de a dori plată pentru binele meu sau pentru datoria pe care mi-o împlineam.
Niciodată după aceea însă n-am mai zis părinţilor mei de vreo plată. Îmi era ruşine până şi de o astfel de dorinţă care m‑ar fi putut ispiti, chiar dacă aş fi meritat o plată pentru ceea ce făcusem.
Dar un alt păcat, tot aşa de mare, pusese pe neobservate stăpânire vicleană pe inima mea.
De câte ori făceam câte ceva, nu mai aşteptam plată, dar aşteptam laudă. Începusem să am în sufletul meu o sete chinuitoare să fiu lăudat pentru orice lucru, ca şi cum cine ştie ce mari merite sau daruri aş fi avut eu.
Dacă cei din jurul meu nu-mi aduceau laudele după care alergam eu, începeam să mă laud singur:
– Vezi, bunicule, ce frumos am făcut asta?
– Vezi, bunico, cât de multe fac eu?
– Vedeţi ce repede m-am dus?…
La început, ai mei, ca să mă încurajeze şi să mă încânte spre a face şi mai mult sau şi mai repede, lăudau faptele mele, mărindu-le nespus de mult însemnătatea şi frumuseţea. | Continuare »
În vremea când bunul Dumnezeu a hotărât mântuirea omului căzut şi când acest har a fost pus de El în Jertfa Domnului Iisus, în lucrarea Duhului Sfânt şi în vestirea Adevărului, auzirea şi primirea mântuirii erau nespus de plăcute şi sufletele oamenilor veneau cu mulţime mare la Dumnezeu.
Văzând acest lucru, diavolul, satana, vrăjmaşul cel mare al lui Dumnezeu şi pierzătorul sufletelor omeneşti, s-a înspăimântat. El şi-a zis: „Planul celui Prea Înalt pentru mântuirea lumii a reuşit şi eu, cu toate puterile răului, n-am putut să-l împiedic.
Hristos, suferind până la moarte pe cruce, a biruit uneltirile mele, a zdrobit porţile iadului meu, a rupt lanţurile păcatului cu care eu legasem neamul omenesc, a biruit moartea şi a făcut deplină răscumpărare pentru mântuirea tuturor sufletelor.
Acum, iată, L-a trimis şi pe Duhul Sfânt şi Cuvântul Adevărului, care cheamă sufletele oamenilor la mântuire şi le ajută s-o afle şi s-o primească atât de uşor, încât împărăţia întunericului va fi nimicită de tot şi iadul va rămâne gol. Ce este deci de făcut?“ | Continuare »
Vlad GHEORGHIU
Spre apus, zarea pare că s-a aprins. Podoabe de flăcări se răsfrâng pe zdrenţuite margini de nori, îmbrăcând bolta într-o mantie peticită cu jar şi umbre sure. Parcă ar fi imaginea turmelor de oi de pe dealuri răsturnată în oglinda cerului. Undeva, între întinderea ruginie de sus şi mireasma rariştii de pe câmpuri, se distinge de departe, în braţele apusului, cumpăna unei fântâni.
Iar undeva în spatele fântânii are o grădină mare, bunica lui Ionuţ. Deseori veneau aici împreună. Însă Ionuţ nici nu vedea frumuseţea câmpului sau straturile frumos aranjate ale bunicii. Nici florile, nici nucul, nici păsările. Bucuria lui era fântâna. Aceasta era de mare trebuinţă celor care, ca şi bunica, au amenajat aici, în marginea câmpiei, grădini de zarzavat. În oraş era aşa de cald şi de aglomerat că toţi se refugiau vara la grădină. Aici era fântâna care le astâmpăra setea lor, era liniştea şi răcoarea mult căutată de ei. De aceea toţi aveau grijă de ea, curăţind-o şi acoperind-o ca să nu cadă ceva spurcat în ea. Ionuţ însă, cum prindea un viezure sau găsea o cârtiţă ori vreun arici, alerga pe furiş la fântână şi-i dădea drumul vietăţii în apă. Apoi privea satisfăcut cum se zbătea ca să scape. Când i se părea lui că nu mai mişcă, învârtea ciutura fântânii până prindea victima şi o scotea afară. Nimeni nu bănuia ce face el la fântână şi nici de ce nu bea niciodată apă din ea. Îşi aducea apă cu bidonaşul de acasă, motivând că nu-i place apa fântânii. Într-o zi, un şoarece de câmp s-a dus la fund şi Ionuţ nu l-a mai putut scoate afară. În altă zi n-a reuşit să scoată un arici, pentru că se apropiau nişte vecini care nu trebuiau să ştie ce face el acolo. Şi tot aşa până apa fântânii n-a mai fost bună de băut. | Continuare »
„… Dragostea noastră pentru Domnul nostru Iisus Hristos, trebuie să o dovedim cu fapta, căci aşa au făcut toţi Sfinţii Părinţi şi credincioşii adevăraţi, dintre care mulţi au fost copii şi tineri…”
„…Toate semnele timpurilor pe care le-a spus El că se vor arăta la apropierea venirii Lui se văd mereu în lume. Astfel că venirea Lui ar putea fi chiar îndată.
Dar oare la câţi dintre noi ne strălucesc ochii de bucuria venirii Lui şi câţi suspinăm de dragoste pentru întârzierea Sa?
Câţi ne grăbim să ieşim în întâmpinarea Lui cu inimile pline de smerenie şi iubire binefăcătoare?
Câte inimi ard de dorul aşteptării Sale?
Câte candele aprinse Îl aşteaptă gata şi câte fecioare veghează aşteptând pregătite sosirea Mirelui Ceresc?…”
Leagănul de aur – CD1
 |
Se povesteşte că, în vremea de demult, când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, în chip de moşnegi săraci, să nu-i cunoască lumea, ajungând într-un sat, le-a ieşit în cale un câine turbat.
– Doamne, să ne ferim din cale, că vine asupra-ne un câine turbat.
– Nu te teme, Petre, că acela e un câine bolnav, nu turbat, şi, dacă-i dăm pace, nu ne face nici un rău. Aşa a şi fost: câinele a trecut pe lângă ei fără a le face ceva.
Mergând mai încolo, iată în drum un om bea
t, care venea spre moşnegi, tot cumpănin-du-se încoace şi încolo.
– Să ne ferim din cale, Petre, că iată un om turbat.
– Nu, Doamne, să n-avem teamă, că acela-i un om beat, nu turbat.
– Bine, Petre, dacă-i beat şi nu turbat, cum am zis Eu, mergi dar tu înainte.
Şi, cum mergea Sf. Petru înainte, când ajunse în faţa beţivului, acesta deodată îl înhăţă de piept şi îi strigă, răcnind:
– Da’ tu cine eşti, mă-ă, pă-chă-to-su-le?… Stai pe loc!
– Cer iertare, om bun, se rugă Sf. Petru cu blândeţe. Sunt un biet sărac şi necăjit, umblu şi eu cerând milă oamenilor, ca să mă ajute cu ce i-a lăsa inima.
– Aha!… bătrân viclean, îţi trebuie pomană! Las’ că ţi dau eu ţie pomană!
Şi începu beţivul a înjura şi a lovi pe Sf. Petru de Se îngrozi şi Bunul Dumnezeu de ce întorsătură luase lucrul. Pe urmă, după ce se descărcă, beţivul plecă mai departe cumpănin-du-se încoace şi încolo.
– Ei, Petre – zise Dumnezeu – ia spune acum, cum a fost omul acela: beat, ori turbat?
– Iartă-mă, Dumnezeule, că adevărate au fost vorbele Tale când ai zis despre cel beat că-i un turbat. Câinele ne-a dat pace, dar beatul nu.
Un credincios apucase a trece cu barca peste un lac. 
Barcagiul era, din întâmplare, un sectar, care îl tot pisa pe omul nostru cu îndemnuri contra Bisericii: că Biserica-i aşa şi pe dincolo… că nu te poţi mântui până nu părăseşti Biserica…Credinciosul tăcea. Pe la mijlocul lacului, zise:
– Uite cum se leagănă barca dumitale!… De unde ştii ce s-ar putea întâmpla? Eu cred că ar fi mai bine dacă am sări în apă şi să trecem lacul înot…
– O, nu! – răspunse barcagiul. În barcă avem toată siguranţa. Ar fi o nesocotinţă să lăsăm barca şi să riscăm trecerea cu înotul.
– Ei bine – răspunse credinciosul – întocmai aşa aflu şi eu că tot mai bine e să rămân în barca Bisericii, decât să mă arunc în nesiguranţa apelor şi a valurilor.
