PRIMA LECŢIE NEUITATĂ

Traian Dorz, din Pe genunchii lui Iisus

E bine uneori să fim pedepsiţi chiar de la început, când facem răul, pentru că lecţia pedepsei ne fereşte mai târziu de multe nenorociri. Însă, dacă n-avem de la începutul greşelilor o lecţie usturătoare, nu numai că ne obişnuim să facem răul, dar mai târziu învăţăm binele mai greu.
Eu prima lecţie aspră am primit-o chiar după prima faptă rea. Şi bine a fost aşa, căci, dacă n-o primeam, cred că nu m‑aş fi oprit. Fiindcă răul iute îl înveţi, dar anevoie îl laşi.

Era o primăvară caldă. Tata nu venise din război, mama şi bunicii erau la sapă de mult, pe după grădini.
Aveam abia trecuţi patru ani, dar îmi aduc aminte ca azi. Venisem încălzit de la joacă şi, intrând în casă la răcoare, primul lucru pe care l-am văzut a fost cojocul moşului aşezat pe un scaun. Îndată mi-am adus aminte de îndemnul verişoru-lui meu care era flăcău şi fuma.
– Fură bani de la moşu’, îmi spunea el. Şi adă-i la mine să-ţi dau şi ţie ţigări…
Am băgat mâna în buzunarul moşului, am luat cât am găsit şi repede m-am dus cu banii la văru-meu. El era mai mare cu zece ani ca mine.
| Continuare »

Cine umblă să şadă pe două scaune…

Pr. I. Trifa

Câtă  înţelepciune a pus poporul nostru în vorba: „Cine umblă să şadă pe două scaune rămâne pe jos“; „Cine şade în două luntre cade în Dunăre“.
Pe unul ca acesta îl arată chipul de alături: pe unul care se răstoarnă, voind să şadă deodată pe două scaune. Vorba poporului vrea să spună că omul trebuie să fie totdeauna hotărât: ori-ori; ori cu una, ori cu alta. Dibuirea nu e bună. Cel care aleargă după doi iepuri, pe urmă, rămâne fără nici unul.
Ce bine ar fi dacă şi în viaţa sufletească ar pătrunde această înţelepciune a poporului. Însă în viaţa cea sufle-tească vedem tocmai cele „două scaune“. Mulţimea cea mare a creştinilor umblă să şadă deodată pe „două scaune“: şi pe scaunul lumii, şi pe scaunul Domnului; şi cu lumea, şi cu Dumnezeu; şi cu Hristos, şi cu Veliar, cu toate că Evanghelia spune apriat că „nu puteţi sluji la doi domni“ (Matei 6, 24). „Cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu“ (Iacov 4, 4).

Chipul de mai sus nu e de râs, ci este un strigăt de primejdie către cei care stau cu sufletul pe „două scaune“; către cei care nu sunt nici reci, nici calzi; către cei care cred că pot sluji şi lui Dumnezeu şi diavolului; pot bea şi din paharul Domnului şi din paharul dracilor (I Corinteni 10, 21).
Sfârşitul unei astfel de vieţi este osânda cea veşnică.

„Eu nu cred decât ceea ce văd şi înţeleg…“

Un om credincios de la ţară mergea pe drum, alături de un domn necredincios. Tocmai discutau despre lucrurile credinţei. Credinciosul se trudea să-l scoată pe necredincios din mlaştina necredinţei, dar el se apăra cu îndârjire, proptindu-se în vorbele:
– Dragul meu, eu sunt om cu minte, eu nu cred decât ceea ce văd şi înţeleg.
Atunci, credinciosul, luminat ca de Duhul Sfânt, se opri în loc şi, arătând spre o livadă unde păşteau o vacă, o oaie şi o gâscă, zise:
– Vezi, dumneata, vaca, oaia şi gâsca ceea cum pasc?
– Văd.
– Aşa-i că toate trei pasc aceeaşi iarbă?
– Aşa-i.
– Ei, acum să-mi spui dumneata, de ce iarba ce o paşte vaca se preface în lapte, iarba ce o paşte oaia se preface în lână, iar iarba ce o paşte gâsca se preface în pene? Eu de mult văd acest lucru şi nu-l înţeleg, iar dumneata tot mereu îmi spui că nu crezi decât ceea ce vezi şi înţelegi. Spune-mi, rogu-te, cum stăm cu lucrul acesta pe care-l vezi?
Necredinciosul rămase ruşinat.

Părintele Iosif Trifa, din 600 Isorioare

Pretul ascultării iubitoare

O altă amintire neuitată a fragedei mele copilării îmi este aceea despre viţelul Iambor, care a crescut şi s-a făcut bou la casa părinţilor mei. Tovarăşul cel mai apropiat al bucuriilor mele copilăreşti şi mai de nădejde în munca de mai târziu a tatălui meu.
Primele mele amintiri despre Iambor mă fac să-l văd parcă şi acum ce mic era la început şi ce neştiutor. Nici măcar nu ştia să se ducă să sugă la mamă-sa.
Dar ce frumos era, cu tot părul lui galben, bălţat cu un alb curat, de pe frunte până pe gură!

Ce repede i-au crescut corniţele şi a căpătat putere să fugă şi să sară. Se învăţase cu mine şi nu erau prieteni mai nedespărţiţi ca noi prin toată grădina cu iarbă verde. I-am pus numele Iambor. Tot ce aveam mai bun de mâncare îi dădeam şi lui.

Curând devenise mare, iar tata se gândea ce bou puternic de tras o să aibă din el.
I-a cumpărat un soţ de jug şi a început să-i înveţe să tragă carul, plugul şi grapa.
Soţul lui Iambor însă nu a putut fi niciodată asemenea lui. Era şi mai slab, şi mai mic ca el.

La toate muncile lui grele, tata nu s-a bizuit niciodată pe nici un bou al lui cum se bizuia atunci pe Iambor. Niciodată nu l-am auzit pe tata lăudând pe cineva aşa cum îl lăuda pe boul lui crescut de mic la casa noastră.
Eu niciodată nu am putut ţine la soţul lui ca la boul cumpărat, deşi şi acela era tot al nostru. | Continuare »

Nici lauda cea meritată nu-i bună

Traian Dorz, din «Ţara minunată»

Buna lecţie pe care mi-a dat-o bunicul meu când mi-a spus despre întâmplarea lui Ionel n-am mai uitat-o niciodată. Ea mi-a folosit de multe ori, când mi se mai ridica în inimă ispita de a dori plată pentru binele meu sau pentru datoria pe care mi-o împlineam.

Niciodată după aceea însă n-am mai zis părinţilor mei de vreo plată. Îmi era ruşine până şi de o astfel de dorinţă care m‑ar fi putut ispiti, chiar dacă aş fi meritat o plată pentru ceea ce făcusem.
Dar un alt păcat, tot aşa de mare, pusese pe neobservate stăpânire vicleană pe inima mea.

De câte ori făceam câte ceva, nu mai aşteptam plată, dar aşteptam laudă. Începusem să am în sufletul meu o sete chinuitoare să fiu lăudat pentru orice lucru, ca şi cum cine ştie ce mari merite sau daruri aş fi avut eu.
Dacă cei din jurul meu nu-mi aduceau laudele după care alergam eu, începeam să mă laud singur:
– Vezi, bunicule, ce frumos am făcut asta?
– Vezi, bunico, cât de multe fac eu?
– Vedeţi ce repede m-am dus?…

La început, ai mei, ca să mă încurajeze şi să mă încânte spre a face şi mai mult sau şi mai repede, lăudau faptele mele, mărindu-le nespus de mult însemnătatea şi frumuseţea. | Continuare »

„Lasă, mai ai vreme!…“

În vremea când bunul Dumnezeu a hotărât mântuirea omului căzut şi când acest har a fost pus de El în Jertfa Domnului Iisus, în lucrarea Duhului Sfânt şi în vestirea Adevărului, auzirea şi primirea mântuirii erau nespus de plăcute şi sufletele oamenilor veneau cu mulţime mare la Dumnezeu.
Văzând acest lucru, diavolul, satana, vrăjmaşul cel mare al lui Dumnezeu şi pierzătorul sufletelor omeneşti, s-a înspăimântat. El şi-a zis: „Planul celui Prea Înalt pentru mântuirea lumii a reuşit şi eu, cu toate puterile răului, n-am putut să-l împiedic.
Hristos, suferind până la moarte pe cruce, a biruit uneltirile mele, a zdrobit porţile iadului meu, a rupt lanţurile păcatului cu care eu legasem neamul omenesc, a biruit moartea şi a făcut deplină răscumpărare pentru mântuirea tuturor sufletelor.


Acum, iată, L-a trimis şi pe Duhul Sfânt şi Cuvântul Ade­vărului, care cheamă sufletele oamenilor la mântuire şi le ajută s-o afle şi s-o primească atât de uşor, încât împărăţia întunericului va fi nimicită de tot şi iadul va rămâne gol. Ce este deci de făcut?“ | Continuare »

Pedeapsa bunicii

Vlad GHEORGHIU

Spre apus, zarea pare că s-a aprins. Podoabe de flăcări se răsfrâng pe zdrenţuite margini de nori, îmbrăcând bolta într-o mantie peticită cu jar şi umbre sure. Parcă ar fi imaginea turmelor de oi de pe dealuri răsturnată în oglinda cerului. Undeva, între întinderea ruginie de sus şi mireasma rariştii de pe câmpuri, se distinge de departe, în braţele apusului, cumpăna unei fântâni.

Iar undeva în spatele fântânii are o grădină mare, bunica lui Ionuţ. Deseori veneau aici împreună. Însă Ionuţ nici nu vedea frumuseţea câmpului sau straturile frumos aranjate ale bunicii. Nici florile, nici nucul, nici păsările. Bucuria lui era fântâna. Aceasta era de mare trebuinţă celor care, ca şi bunica, au amenajat aici, în marginea câmpiei, grădini de zarzavat. În oraş era aşa de cald şi de aglomerat că toţi se refugiau vara la grădină. Aici era fântâna care le astâmpăra setea lor, era liniştea şi răcoarea mult căutată de ei. De aceea toţi aveau grijă de ea, curăţind-o şi acoperind-o ca să nu cadă ceva spurcat în ea. Ionuţ însă, cum prindea un viezure sau găsea o cârtiţă ori vreun arici, alerga pe furiş la fântână şi-i dădea drumul vietăţii în apă. Apoi privea satisfăcut cum se zbătea ca să scape. Când i se părea lui că nu mai mişcă, învârtea ciutura fântânii până prindea victima şi o scotea afară. Nimeni nu bănuia ce face el la fântână şi nici de ce nu bea niciodată apă din ea. Îşi aducea apă cu bidonaşul de acasă, motivând că nu-i place apa fântânii. Într-o zi, un şoarece de câmp s-a dus la fund şi Ionuţ nu l-a mai putut scoate afară. În altă zi n-a reuşit să scoată un arici, pentru că se apropiau nişte vecini care nu trebuiau să ştie ce face el acolo. Şi tot aşa până apa fântânii n-a mai fost bună de băut. | Continuare »

Leagănul de aur

Povestiri în lectura autorului, cuprinse în volumul «Leagănul de aur» de Traian Dorz, cântări şi poezii

„… Dragostea noastră pentru Domnul nostru Iisus Hristos, trebuie să o dovedim cu fapta, căci aşa au făcut toţi Sfinţii Părinţi şi credincioşii adevăraţi, dintre care mulţi au fost copii şi tineri…”

„…Toate semnele timpurilor pe care le-a spus El că se vor arăta la apropierea venirii Lui se văd mereu în lume. Astfel că venirea Lui ar putea fi chiar îndată.
Dar oare la câţi dintre noi ne strălucesc ochii de bucuria venirii Lui şi câţi suspinăm de dragoste pentru întârzierea Sa?
Câţi ne grăbim să ieşim în întâmpinarea Lui cu inimile pline de smerenie şi iubire binefăcătoare?
Câte inimi ard de dorul aşteptării Sale?
Câte candele aprinse Îl aşteaptă gata şi câte fecioare veghează aşteptând pregătite sosirea Mirelui Ceresc?…”

Leagănul de aur – CD1

Leagan-1-A

| Continuare »

SFÂNTUL PETRU ŞI BEŢIVUL

Se povesteşte că, în vremea de demult, când umbla Dumnezeu cu Sfântul Petru pe pământ, în chip de moşnegi săraci, să nu-i cunoască lumea, ajungând într-un sat, le-a ieşit în cale un câine turbat.
– Doamne, să ne ferim din cale, că vine asupra-ne un câine turbat.
– Nu te teme, Petre, că acela e un câine bolnav, nu turbat, şi, dacă-i dăm pace, nu ne face nici un rău. Aşa a şi fost: câinele a trecut pe lângă ei fără a le face ceva.
Mergând mai încolo, iată în drum un om beaPetru+bett, care venea spre moşnegi, tot cumpănin-du-se încoace şi încolo.

– Să ne ferim din cale, Petre, că iată un om turbat.

– Nu, Doamne, să n-avem teamă, că acela-i un om beat, nu turbat.

– Bine, Petre, dacă-i beat şi nu turbat, cum am zis Eu, mergi dar tu înainte.

Şi, cum mergea Sf. Petru înainte, când ajunse în faţa beţivului, acesta deodată îl înhăţă de piept şi îi strigă, răcnind:

– Da’ tu cine eşti, mă-ă, pă-chă-to-su-le?… Stai pe loc!

– Cer iertare, om bun, se rugă Sf. Petru cu blândeţe. Sunt un biet sărac şi necăjit, umblu şi eu cerând milă oamenilor, ca să mă ajute cu ce i-a lăsa inima.

– Aha!… bătrân viclean, îţi trebuie pomană! Las’ că ţi dau eu ţie pomană!

Şi începu beţivul a înjura şi a lovi pe Sf. Petru de Se îngrozi şi Bunul Dumnezeu de ce întorsătură luase lucrul. Pe urmă, după ce se descărcă, beţivul plecă mai departe cumpănin-du-se încoace şi încolo.

– Ei, Petre – zise Dumnezeu – ia spune acum, cum a fost omul acela: beat, ori turbat?

– Iartă-mă, Dumnezeule, că adevărate au fost vorbele Tale când ai zis despre cel beat că-i un turbat. Câinele ne-a dat pace, dar beatul nu.

Sectarul şi barca

Un credincios apucase a trece cu barca peste un lac.

Barcagiul era, din întâmplare, un sectar, care îl tot pisa pe omul nostru cu îndemnuri contra Bisericii: că Biserica-i aşa şi pe dincolo… că nu te poţi mântui până nu părăseşti Biserica…Credinciosul tăcea. Pe la mijlocul lacului, zise:

– Uite cum se leagănă barca dumitale!… De unde ştii ce s-ar putea întâmpla? Eu cred că ar fi mai bine dacă am sări în apă şi să trecem lacul înot…

– O, nu! – răspunse barcagiul. În barcă avem toată siguranţa. Ar fi o nesocotinţă să lăsăm barca şi să riscăm trecerea cu înotul.

– Ei bine – răspunse credinciosul – întocmai aşa aflu şi eu că tot mai bine e să rămân în barca Bisericii, decât să mă arunc în nesiguranţa apelor şi a valurilor.

« Older Posts
Newer Posts »