b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 22 septembrie:

„Gata îmi este inima să cânte, Dumnezeule! Voi cânta, voi suna din instrumentele mele; aceasta este slava mea!“ (Psalmi 108, 1).

O, cât de mult sunt deosebite inimile oamenilor una de alta!
Unii au o inimă gata să facă orice, fiindcă atunci când inima este bună, ea este gata îndată să facă binele. Cel ce are o inimă rea este tot aşa de gata să facă răul.
Îndată ce i se spune, îndată ce este îndemnată, îndată ce i se arată că un lucru bun trebuie făcut, inima bună este gata să sară, să se ofere, să-l facă. Şi tot aşa este gata şi inima cea rea.
Chiar dacă mintea, mai calculată, vine şi-i spune că pentru a face acest bine se cere osteneală, pagubă, suferinţă, inima gata nu cântăreşte mult şi face.
Inima bună face binele altuia, chiar dacă prin aceasta îşi face sieşi rău.
O inimă rea, când este gata, este tot la fel! Nici asta nu stă mult să cântărească urmările: la cel dintâi îndemn rău, face răul, chiar dacă ea însăşi nu are din aceasta nici un folos, ci chiar numai răul. Şi paguba. Şi atunci când face răul. Şi după aceea, când l-a făcut.
Şi după cum inima cea bună nu ascultă de mintea sa, care mai de multe ori se gândeşte la comoditatea proprie decât la binele altuia, tot aşa inima gata la rău nu ascultă de mintea care o opreşte, înştiinţând-o despre urmări.

Dar ce minunată şi fericită este totdeauna o inimă gata să facă binele!
O astfel de inimă, deşi sângerează de multe ori,
deşi gustă cu amar durerea nerecunoştinţei şi a dezamăgirilor din partea multora pe care i-a ajutat
şi deşi se întoarce, adesea, cu răni şi cu vânătăi de pe urma binefacerilor sale,
ea totuşi nu descurajează niciodată
şi nu renunţă la facerea ei de bine.
Pentru că aceasta este fericirea ei. Ea numai când face binele se simte fericită. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 21 septembrie:

„Cine este înţelept să ia seama la aceste lucruri şi să fie cu luare aminte la bunătăţile Domnului“ (Psalmi 107, 43).

Înţeleptul cel fericit este acela care vede înainte şi care ştie mai dinainte când să meargă sau să stea.
Care ştie la timp ce şi când să facă sau să nu facă un lucru,
când să vorbească sau să tacă,
ce să ia sau ce să lepede…,
care ştie ce este vrednic şi cât să caute şi să ţină din tot ce dă sau din tot ce primeşte.
Înţeleptul cel cumpătat este acela care, la timpul său, vede şi face binele,
cunoaşte şi alege adevărul,
iubeşte şi păstrează măsura.
Înţeleptul cel învăţat este acela care din fiecare nenorocire şi din fiecare greşeală învaţă înţelesul folositor şi păstrează sufletul priceput.
El, din fiecare cădere şi din fiecare suferinţă, strânge lumină, pricepere şi cuminţenie.
Acela care din experienţele sale şi-a alcătuit un dreptar de viaţă sănătos şi temeinic, iar în mijlocul tuturor încercărilor sale, adâncindu-se în sine însuşi şi învăţând să se cunoască pe sine şi pe Dumnezeul Cel Adevărat, priveşte totul în chip mântuitor, de jos în sus.
Priveşte din smerenie spre slavă,
din Trecut spre Viitor
şi din sine spre alţii.

Acela, căpătând priceperea cunoaşterii tainelor ascunse în lucruri,
în fiinţe şi în întâmplări,
va dobândi fericirea nu numai pentru sine, ci şi pentru toţi cei care îl ascultă,
fiindcă ochii lui vor vedea nu numai ceea ce este înainte sau aproape,
ci şi în toate celelalte întinderi, mai mult decât ai celorlalţi.
Cea mai mare înţelepciune este a lua seama la toate lucrările lui Dumnezeu,
în toată desfăşurarea lor, din lumea asta văzută şi din cea nevăzută,
din cea vie şi din cea fără viaţă…,
din cea trecută şi din cea prezentă. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 20 septembrie:

„El le-a smerit inima prin suferinţă: au căzut, şi nimeni nu i-a ajutat“ (Psalmi 107, 12).

Cine îşi cunoaşte inima sa, nu se va lăuda cu ea niciodată!
Cine ştie cât de înşelătoare este inima…,
cât de lipsită de înţelepciune, cât de nestatornică este biata inimă omenească,
cât de gata să se laude, să se umfle de mândrie, să se mânie, să se răzbune, să cadă în ispite – acela ştie că, dacă mintea sănătoasă
şi dacă duhul cumpătat nu-i pun totdeauna un frâu puternic,
inima este gata să se arunce mereu în multe prăpăstii.

Mai ales trufia este păcatul care pune cel mai des stăpânire pe inima omului.
Fie inima chiar cât de credincioasă, în ispita trufiei este gata să cadă oricând, cu plăcere.
Îndată ce a săvârşit o faptă bună
sau îndată ce a spus sau a scris un cuvânt frumos sau un gând ales,
inima este gata să se umfle de mândrie,
să se înalţe trufaşă şi să privească de sus spre alţii şi să aştepte laudă…
Ori chiar să pretindă, fără ruşine, să i se dea aceasta.
Chiar când a suferit, într-o oarecare măsură pe dreptate, prigoniri din partea vrăjmaşilor lui Hristos…
Chiar când a trecut prin încercări într-un chip jalnic de nevrednic, îndurând numai cu de-a sila, cârtind, căzând, dezgolindu-se şi târându-se tot timpul încercării,
după ce încercarea ei a trecut, inima înşelătoare este gata să se îngâmfe
şi să se laude cu „meritul“ ei, uitând cum l-a „cucerit“ acest aşa-zis merit. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 19 septembrie:

„Aşa să zică cei răscumpăraţi de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului,“ (Psalmi 107, 2).

Starea Bisericii lui Hristos în lume şi în veşnicie este o stare unică.
Sufletele alese de Dumnezeu să facă parte din ea se bucură de un har cu totul deosebit.
Prin ascultarea de Hristos, prin părtăşia şi împărtăşirea cu El, Sângele şi Jertfa Sa mântuitoare i-a răscumpărat şi sfinţit,
făcând din toţi cei aleşi un Trup Sfânt, o casă sfântă, o moştenire aleasă şi slăvită (Fapte 20, 28; 1 Cor. 6, 19; Gal. 3, 13; Evrei 9, 12; 1 Petru 1, 18-19; Apoc. 5, 9).
Toţi cei care, prin harul lui Dumnezeu dat Bisericii lui Hristos, sunt credincioşi trăitori ai voii Sale, care se bucură de dreptul de a se face copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12),
printr-o naştere ca din nou,
printr-o cotitură puternic îndreptătoare,
printr-o statornică şi evlavioasă ascultare de Cuvântul Voii Sale şi identificare cu Iisus, ei primesc numele şi starea de răscumpăraţi ai Lui (Efes. 1, 4-7; Col. 1, 13-14; Apoc. 5, 10).
Ei sunt Biserica Domnului, Mireasa Lui, Casa Lui, Comoara Lui, Trupul Lui (Efes. 5, 25-32; 1 Petru 2, 5; Apoc. 21, 2-24).

În inimile tuturor acestor aleşi ai lui Hristos, dragostea lui Dumnezeu a fost turnată prin Duhul Sfânt,
şi ea locuieşte acolo în chip statornic,
aducând rodul dulce şi sănătos al faptelor frumoase şi curate.
Iar în gurile lor, aducând neîncetat laudele Numelui Său Sfânt, pentru că bunătăţile şi îndurările Lui sunt peste ei neîncetat. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 18 septembrie:

„Scapă-ne, Doamne Dumnezeul nostru, şi strânge-ne din mijlocul neamurilor, ca să lăudăm Numele Tău cel sfânt şi să ne fălim cu lauda Ta!“ (Psalmi 106, 47).

Viaţa şi istoria poporului evreu, ales de Dumnezeu pentru o lucrare şi o mărturie deosebită, în timpul mărginit al Vechiului Legământ,
au o mare şi o adâncă asemănare cu viaţa şi cu lupta Bisericii lui Hristos, care a fost aleasă de Dumnezeu prin Noul Legământ, pentru o nespus mai strălucită lucrare şi o mai deosebită mărturie decât poporul evreu – şi pentru un Timp Nesfârşit.
Gândul cel scump al lui Dumnezeu cu care a ales pe acest popor încă din părintele lui, Avraam, era ca prin acest popor să-Şi facă vestit şi cunoscut între toate celelalte popoare Numele Său şi Cunoaşterea Sa (Fac. 17, 5; Rom. 4, 17).
Dorinţa cea mai mare a Tatălui tuturor oamenilor era ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoştinţa adevărului Său (1 Tim. 2, 3-4).
Iar pentru aceasta dorea să Se folosească de un popor, prin care să arate tuturor celorlalte nu numai frumuseţea unui adevăr, ci mai ales strălucirea trăirii fericite, la care poate înălţa acest adevăr pe oricine şi-l însuşeşte şi îl aplică în întreg felul său de viaţă.

Învăţătura cea desăvârşită are nevoie de o dovadă trăită, pentru ca cei care aud această învăţătură să o primească cu bucurie, văzând ce viaţă fericită dă ea celor care o îmbrăţişează…
Dar încercarea cea dintâi, a Vechiului Testament, cu vechiul popor evreu, a reuşit prea puţin.
Din cauza nesupunerii lor faţă de poruncile şi legile pe care trebuiau să le trăiască întocmai şi cu toţii, ei au zădărnicit frumoasele gânduri şi planuri ale lui Dumnezeu (Rom. 11).
Această neascultare a lor a dus la nespus mai strălucita arătare a dorinţei mântuitoare a lui Dumnezeu pentru lume, prin Noul Legământ.
La plinirea vremii rânduite mai dinainte, a venit Fiul şi Dumnezeul ascultării depline, din Coasta Căruia, o dată cu Sângele şi Apa, s-a născut neamul cel sfânt, poporul cel nou, moştenirea cea veşnică, adică Biserica lui Hristos. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 17 septembrie:

„…ca să văd fericirea aleşilor Tăi, să mă bucur de bucuria poporului Tău şi să mă laud cu moştenirea Ta!“ (Psalmi 106, 5).

Pentru adevăratul iubitor de Dumnezeu nu există o mai frumoasă privelişte pe pământ decât vederea feţelor smerite şi luminoase ale celor care Îl iubesc şi-L laudă pe Dumnezeu.
Nici o bucurie mai mare, decât a vedea că aleşii lui Dumnezeu sunt fericiţi şi liberi,
că poporul lui Dumnezeu este unit şi disciplinat, sănătos şi ascultător, rodnic şi biruitor,
urmând cu dragoste pe Hristos, Mântuitorul nostru iubit.
Pentru el nu-i nici o altă laudă pe care s-o poată spune cu atâta dragă inimă ca aceea despre moştenirea nebănuit de mare, pregătită de dragostea lui Dumnezeu şi de harul lui Hristos pentru cei care Îl iubesc şi slujesc cu credincioşie şi smerenie pe El (2 Tim. 4, 8; 1 Petru 1, 13; 1 Cor. 2, 9).

Inima adevăratului credincios nu este îngustă, egoistă şi părtinitoare,
ci ea este curată, căci doreşte fericirea tuturor aleşilor lui Dumnezeu.
Este altruistă, pentru că se poate bucura deplin numai atunci când întreg poporul său este bucuros…
Şi este nepărtinitoare, pentru că luptă şi se roagă, suferă şi doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi, ajungând să moştenească binecuvântările dumnezeieşti. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 16 septembrie:

„Prin puterea Lui, ei au făcut semne minunate în mijlocul lor, au făcut minuni în ţara lui Ham“ (Psalmi 105, 12).

Când, după răstignirea Domnului Iisus Hristos şi răzvrătirea vrăjmaşilor Lui, ucenicii Săi rămăseseră foarte puţini şi străini, atunci, în mijlocul unei lumi vrăjmaşe şi aţâţate de ură împotriva Numelui Sfânt al lui Hristos, nici chiar ei înşişi nu mai trăgeau vreo nădejde (Luca 24, 21-25; Ioan 20, 19).
Când, după Înălţarea Domnului Iisus la Tatăl, în cer, ei rămăseseră şi mai puţini, şi mai străini, şi mai prigoniţi,
atunci cine s-ar mai fi putut gândi că sămânţa lor va deveni vreodată un copac mare, în umbra căruia se va adăposti atâta pământ?

Când, sute de ani la rând, Biserica Creştină a fost supusă atâtor crunte şi sângeroase prigoniri…,
când nenumărate mii din fiii ei cei mai buni au fost chinuiţi, munciţi şi ucişi în modul cel mai sălbatic şi mai fioros,
când orice mişcare era urmărită
şi orice sâmbure era nimicit fără cruţare,
atunci cine oare şi-ar mai fi putut închipui că din lupta şi din jertfa acestor foarte puţini,
a acestor foarte străini şi foarte prigoniţi oameni,
Dumnezeu va face să se reverse peste tot pământul cele mai înalte binecuvântări,
cele mai inspirate idei,
cele mai fericite lucrări
şi cele mai dumnezeieşti trăiri?
Căci prin puterea Lui şi numai prin puterea Lui ei au putut face toate acestea! | Continuare »

Traian Dorz, Hristos, Comoara Psalmilor
Meditația zilei, 15 septembrie:

„Pe atunci ei erau puţini la număr, foarte puţini la număr, şi străini în ţară;“ (Psalmi 105, 12).

Niciodată pe pământul acesta, în nici o vreme şi în nici un loc,
poporul lui Dumnezeu n-a fost o gloată foarte mare, ci, adesea, un număr foarte mic.
Mulţimea vine, uneori, numai să audă ceva mai deosebit, să vadă ceva mai neobişnuit
şi să se mire de ceva nemaivăzut.
Dar când este vorba de naşterea din nou, de luarea crucii şi de urmarea lui Hristos cu fapta, cu jertfa, cu răbdarea şi cu toată trăirea zilnică,
atunci, aceia care se aleg şi se hotărăsc să meargă după Hristos, rămân mereu foarte puţini…
Aceşti foarte puţini care se aleg să-L asculte şi să-L urmeze pe Domnul,
din clipa ruperii din mulţime,
devin celorlalţi nişte străini.
Pentru că, ceea ce fac ei, mulţimii i se pare prea de tot.
Pentru mulţime, Hristos nu este înţeles aşa.
Credinţa mulţimii este un fel de vis, care rămâne totdeauna în afara vieţii zilnice şi care n-are nimic a face cu ea.

Pentru mulţime, Dumnezeu este ceva închis cu totul într-o Casă şi într-o Carte.
Într-o Casă, în biserică, la care te duci din când în când, ca să mai auzi câte ceva sau să mai vezi câte ceva şi să mai faci câte ceva, căci aşa este obiceiul…
Şi, într-o Carte, în Sfânta Evanghelie, pe care însă nu trebuie s-o deschizi niciodată, pentru că „în ea nu-i voie să citească oricine“…

Iată credinţa sărmanei mulţimi
şi iată sărmana ei cunoaştere despre Dumnezeul Care o învăluie cu atâta bunătate
şi îi dăruieşte atâtea binefaceri,
şi Care doreşte să se apropie neîncetat de ea cu atâta dragoste şi milă, ca s-o mântuiască! | Continuare »

„Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului,“ (Ioan 3, 14)

Moise a înălţat şarpele în mijlocul tuturor, în văzul tuturor, în mijlocul poporului otrăvit de veninul şerpilor înfocaţi, în mijlocul celor mai cumplite nenorociri, suferinţe şi lipsuri, în mijlocul deznădejdii şi al morţii – slăvită Salvare – tuturor, Moise a înălţat numai Acest Semn Unic. Şi a poruncit ca toţi să privească numai la el. Privirea cu credinţă în cuvântul lui Dumnezeu dădea vindecarea. În toată pustia nu era alt semn ca să vindece şi să mântuiască. Cine nu voia să privească la Acesta, trebuia să moară, – altă mântuire Dumnezeu nu-i mai dădea.

Tot aşa trebuie să fie înălţat şi Domnul nostru Iisus Hristos, cum a fost înălţat şarpele. Măcar aşa! Să fie înălţat Hristos în locul şarpelui prăbuşit pe totdea-una, în toate inimile noastre. Măcar cât a fost înălţat şarpele, trebuie să fie înălţat acum Hristos. În noi şi între noi.
Să fie slujit Hristos, de către noi toţi, măcar cu atâta parte din viaţă, măcar cu atâta râvnă, măcar cu atâta dragoste şi stăruinţă cu câtă a fost slujit şi iubit şarpele!
Să-I fie dată lui Hristos măcar atâta parte din averea noastră, din munca noastră, din pâinea noastră, din trupul nostru, din timpul nostru, din talentele noastre, din darurile noastre, cât am dat şarpelui! | Continuare »