Traian Dorz, Cântări uitate
La sfintele-Ţi picioare
cad azi, Iisuse-al meu,
împacă-mă cu Tatăl,
Preasfântul Dumnezeu.
Împacă-mă, Iisus,
cu Tatăl Cel de Sus,
că numa-n Jertfa Ta
se iartă vina mea…
Greşit-am mult la ceruri
şi Ţie Ţi-am greşit,
dar spală-mă, Iisuse,
şi-atunci voi fi primit.
O, Tată Sfânt, nu merit
să mă primeşti ca fiu,
ci ia-mă ca pe-o slugă,
cu robii Tăi să fiu.
E ceasul cel din urmă,
– cu ultimul suspin,
spălat prin Jertfa Crucii,
la Tine, Tatăl, vin.
Primeşte-mă, căci Domnul
Iisus m-a curăţit,
la masa Ta cerească
mă rog să fiu primit.
1. Intrarea prin Uşa cea Strâmtă este într-o clipă fericită, dar trebuie să laşi la intrarea prin ea toate hainele tale vechi şi tot felul tău vechi de vieţuire de mai înainte. Căci cu astfel de „poveri“ nu poţi să treci prin Ea Dincolo, la Dumnezeu. Nici n-a putut să treacă nimeni încă, pentru că Uşa este strâmtă şi sfântă – nimic întinat nu poate intra prin Ea.
2. Prin Hristos nu poţi intra, nu poţi trăi şi umbla decât născându-te din nou, îmbrăcându-te cu haina cea nouă a harului, lepădând toate cele vechi (Rom 13, 12-14). Chiar intrarea prin Hristos face curăţirea de toate acestea în viaţa ta.
3. Toate roadele Duhului le primeşti prin harul lui Dumnezeu chiar începând din clipa când din tot sufletul tău Îl primeşti pe Hristos în inima ta şi te predai Lui cu toată inima vieţii tale. Iar apoi, rămânând în El, Duhul Sfânt ţi le desăvârşeşte toate. Şi în frumuseţe, şi în număr, şi în dulceaţă tot mai mare.
4. E greu până ajungi la Uşă. E greu până te hotărăşti să intri, e greu până când Cuvântul lui Dumnezeu biruie mintea ta şi Duhul Său frânge inima ta.
Până când, prin hotărârea cea mare, te arunci în braţele lui Iisus.
Până când, cu inima înfrântă de iubirea Crucii Sale, cazi în genunchi cu lacrimi de căinţă şi pocăinţă la picioarele Domnului Hristos, predându-te Lui cu totul. Da, această apropiere de Uşă… da, acest drum până la ea este greu.
Dar chiar intrarea însăşi este uşoară, este fericită, este strălucită şi este scurtă. Fericit cine intră strălucit şi uşor.
5. Clipa intrării prin Uşa Harului Mântuitor ţine doar o clipă, dar o, Dumnezeule Binecuvântat, ce clipă este aceasta! N-o mai poţi uita niciodată până în vecii vecilor. Dincolo de ea încep, pentru tine, Calea, Adevărul şi Viaţa (In 14, 6). Prin care ai şi ajuns la Tatăl, prin care ai şi fost înfiat în El. | Continuare »
Întoarce-te, fiu rătăcit,
te-aşteaptă Tatăl Sfânt,
căci nicăieri nu-i de găsit
odihnă pe pământ.
O, vin’ acum, o, vin’ acum,
nu-i vremea să-ntârzii,
să nu rămâi străin pe drum,
pierdut pe veşnicii.
O, vin-aşa cum te găseşti,
lipsit şi zdrenţăros,
veşmântul cel mai bun primeşti
din mâna lui Hristos!
Întoarce, fiule pierdut,
nu mai umbla stingher!
Cânta-vor Domnului, plăcut,
toţi îngerii din cer.
Întoarce-acum la casa ta,
ascultă blândul glas,
căci Tatăl tău va junghia
viţelul cel mai gras.
(Să cântăm Domnului)
Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)
Şi Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa (I Corinteni 6, 14)
După ce Sfântul Apostol ne arată ce minunată este starea când trupul nostru este şi el predat pe deplin în stăpânirea lui Dumnezeu, ne promite din partea lui Dumnezeu, Făcătorul şi Răsplătitorul nostru, strălucita răsplătire a învierii. A unei învieri asemenea aceleia pe care i-a dat-o Căpeteniei mântuirii noastre, adică lui Iisus. Având faţă de lume o moarte asemănătoare cu a lui Iisus, Domnul nostru, apoi o viaţă din viaţa Lui, asemănătoare cu a Sa, vom avea şi o înviere tot aşa, asemănătoare cu a Lui. Sămânţa lui Dumnezeu, care este duhul lui Iisus, şi cuvântul Lui fiind în noi, iar noi fiind viaţă din viaţa Lui, această sămânţă a Lui ne va învia în Ziua de Apoi (I Pt 1, 23; I In 3, 9).
Când eram copil, într-o toamnă, eram cu tata la semănat de grâu. Mirat cum răsare grâul după ce stă o vreme îngropat în pământ, l-am întrebat pe tata:
– Cum mai învie grâul acesta, după ce putrezeşte o dată?
– Adu-mi un bob de grâu, să-ţi arăt, zise tata.
I-am adus o mânuţă de boabe din săcuţul care era lângă noi.
– Vezi tu aici, la capătul bobului, ceva luminos?
– Văd.
– Ei, acesta este chipul lui Hristos pe fiecare bob de grâu. Şi aici stă viaţa lui, care este nemuritoare. Asta nu putrezeşte. Tot bobul celălalt moare şi putrezeşte, dar asta nu moare niciodată. Poate să stea grâul în sac ori în hambar sute de ani. Sămânţa asta care are chipul lui Hristos în el, asta nu moare. Când bobul este pus în starea potrivită pentru înviere, el învie şi se pregăteşte pentru o nouă viaţă şi pentru o nouă roadă.
Ce adânc m-am mirat atunci de spusele tatălui meu şi ce adânc am gândit de multe ori asupra minunii aceleia, pe care mai târziu a venit o vreme s-o înţeleg tot mai fericit şi mai deplin!
– Vezi, mi-a zis atunci tata, pentru că are chipul lui Hristos pe el, grâul este sfânt. Şi pâinea este sfântă. Şi de aceea este păcat să calci cu picioarele grâul şi pâinea. Este mare păcat să le batjocoreşti ori să le arunci. Căci cine le calcă şi le aruncă, acela calcă şi aruncă chipul lui Hristos şi faţa Lui.
Ce simplu, dar ce minunat mi-a explicat atunci tatăl meu adevărul despre care spune Sfânta Scriptură în versetele despre care vorbim acum… | Continuare »
Părintele Vasile Ouatu – Bucureşti
(«Ostaşul Domnului» nr. 5 / 1 martie 1935, pag. 4)
Dumnezeu nu Se lasă batjocorit până în sfârşit. Cei de la «Lumina Satelor», zdrobiţi că n-au reuşit să ţină adevărul astupat, cu toată lupta şi prigoana desfăşurată zi de zi şi clipă de clipă împotriva noastră, ca omul în valuri, primejduit de a se îneca, încearcă o scăpare. Dar totul e zadarnic şi mai rău se îneacă, mărturisindu-şi singuri grava şi zdrobitoarea vinovăţie. Prin articolul „Glas de preot necăjit”, apărut sub semnătura Protopopului de la Orăştie, Ioan Moţa – desigur, din ordin –, Dumnezeu nu-i mai poate răbda şi-i mână a confirma ceea ce noi am spus şi anume: „De când preaiubitul nostru Păr. Iosif şi-a cumpărat tipografie proprie, cu averea sa personală, cu munca şi jertfa sa până la sânge, mânat de gândul sfânt ce-l călăuzeşte, de a putea lucra tot mai mult pentru Domnul şi Biserica Sa, Mitropolia de Sibiu nu l-a mai putut suferi. Pe toate căile a căutat a-l nimici pe el şi tipografia sa.
Faptul că Păr. Iosif Trifa şi-a cumpărat tipografie proprie a nemulţumit grozav Mitropolia de Si¬biu. Şi de aici se poate vedea câtă credinţă şi câtă dragoste creştină este acolo!… Aceasta însă o lăsăm s-o judece Domnul. Ceea ce este interesant pentru noi acum este faptul că ei înşişi mărturisesc dreptatea noastră, desigur, fără să-şi dea seama.
Să auzim textul din «Lumina Satelor» sau, mai bine zis, mărturisirea Mitropoliei, căci a ei este: „Tipografia Arhidiecezană a fost înfiinţată de Mitropolitul Şaguna… ca ea să fie UN IZVOR DE VENIT al Bisericii…”.
Auziţi, fraţilor, şi minunaţi-vă. Scopul unei tipografii creştine este să aducă bani mulţi. Iată cum iese adevărul la lumină!… Pornind de la această convingere, zice mai departe onorata Mitropolie: „Dacă Păr. Trifa cinstea gândurile sfinte ale lui Şaguna, NU AR FI FĂCUT NICIODATĂ O TIPOGRAFIE ÎN COASTELE TIPOGRAFIEI ARHIDIECEZANE, luptându-se să-i ia aceleia lucrările şi CÂŞTIGURILE… Mai curând trebuia să-i dea de lucru…
Părintele Trifa îşi putea face oriunde o tipografie, NUMAI ÎN SIBIU NU!”. | Continuare »
O, Doamne, dă-mi uitarea trecutului vrajmaș
Ca pentru toți vrăjmașii să-mi pot clădi iubire.
Cât nu-i uit încă răul, mi-e sufletul părtaș
La răul tot pe care, răbdat, l-am vrut sfințire.
Căci răul cel pe care nu-l pot uita deplin
Legată-mi ține-a firii aprinsă neiertare,
Iubirea uită totul și-acoperă blajin…
Ce-i rest, e numai falsă a Iudei sărutare.
Și dă-mi, lângă răbdarea cu care vrau să iert
Vreo palmă pe obrazul înlăcrimării mele,
și-aloia care-alină – nu-obrazul meu inert –
ci palma cea de frate cu rănile ei grele…
Și-mbracă-mi Tu iertarea pe care vreau s-o-mpart
Cu-a rănilor uitare și-a lacrimii blândețe,
Să nu țin minte răul, pe veci să mi-l despart
De-a rugăciunii soare și-a dragostei frumsețe.
Nimic să nu-mi umbrească al crucii mele crin,
Zdrobirile, oricâte, mai miresmat să-l facă,
În rod, orice povară și-n floare, orice spin
Iertarea mea deplină iubind să le prefacă.
Ca și iertarea care Ți-o cer apoi, Iisus,
Să șteargă pe vecie tot răul ce m-apasă.
Să-Ți pot privi lumina din ochi, acolo sus
Fără-amintirea rănii când voi întoarce-Acasă…
Lidia Hamza
Traian Dorz, Piatra scumpă (Adevăratul trimis)
[…]
7. Adevărata smerenie este aceea care, în tăcere şi în răbdare, doreşte sincer locul cel mai din urmă,
şi sarcina cea mai grea,
şi răsplata cea mai mică.
8. Smerenia nu se va supăra niciodată,
nu se va certa niciodată,
nu va pretinde niciodată merite şi răsplată de la nimeni şi pentru nimic.
Smerenia renunţă totdeauna,
mulţumeşte totdeauna şi pentru toate
şi este totdeauna liniştită, îndelung răbdătoare şi statornic credincioasă.
9. Smerenia nu se va asemăna pe ea însăşi niciodată cu ceea ce este mai mult, mai bun, mai ales şi mai vrednic de cinste între oameni.
Totdeauna va alege mai degrabă desprinderea de meritele şi calităţile sale
decât să se arate într-o stare mai văzută înaintea oamenilor.
De aceea este frumoasă smerenia.
10. Roadele smereniei lucrate în tăcere şi în cinste sunt curate şi sănătoase, totdeauna dulci şi sfinţitoare.
Cuvintele smereniei sunt totdeauna măsurate, înţelepte, rare şi frumoase.
Pentru că izvorăsc dintr-o inimă sfinţită
şi dintr-o minte stăpânită de credinţă vie şi înţeleaptă,
care nu-şi pierde niciodată din vedere marea parte de slăbiciune pe care o are.
Nici nu uită cât de puţin împlineşte din ceea ce ar fi nevoie să fie făcut. | Continuare »
Te-am lăudat din buze, Doamne,
şi Ţi-am cântat frumos cândva,
era atât avânt în toate,
doar suflet prea puţin era.
Ştiam să spun cuvinte nalte,
cu grai smerit şi grav ştiam,
aveam atâtea-n rugăciune,
doar suflet prea puţin aveam.
Primeam cu drag să-mi vii în casă
şi chiar să stai la masa mea,
aveai loc larg în toate-a’ mele,
doar sufletul prea strâmt l-avea.
Cu largă mână, zeciuiala
şi darul la altar duceam,
Îţi dam atât din toate-a’ mele,
doar suflet prea puţin Îţi dam.
…Iar astăzi, Doamne, când Cuvântul
îmi luminează tot ce fac,
văd ce zadarnice-mi sunt toate
când sufletu-i de har sărac.
Şi-atât aş vrea să n-am nimica
din tot ce m-a-nşelat cândva,
să nu mai cred că-n loc de suflet
mai pot să-Ţi dărui şi-altceva.
Să cântăm Domnului, nr. 889
