Va fi-n curând, Iisuse, o noapte sau o zi
în care toate-acestea de-acum se vor sfârşi,
se vor sfârşi păcatul şi răul de acum,
un trăsnet le va face o flacără şi-un fum.

Atunci, din spăimântarea cumplitului ecou,
ieşi-vor alte ceruri şi alt pământul, nou,
şi-apoi, din irizarea luminii altui rai,
ieşi-va altă viaţă, cum nu-i acuma grai…

În mijlocul minunii eterne – tuturor,
va străluci Golgota, ca Soare şi Izvor,
căci Jertfei Ei datoare sunt toate câte sunt,
din Ea vor fi aceste noi ceruri şi pământ.
| Continuare »

Tăchiţă Gheorghiţă

„Nimeni să nu-ţi dispreţuiască tinereţea, ci fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în curăţie, în credinţă“ (1 Tim. 4, 12).

Ca să nu-i fie dispreţuită tinereţea unui tânăr ostaş credincios nici de îngeri, nici de fraţi şi nici de oameni, acesta trebuie să împlinească trei mari condiţii şi anume, să fie: serios în mulţime, smerit între fraţi şi sfânt în singurătate.
Serios în mulţime – adică demn şi hotărât, nu posomorât sau supărat, ci cu faţa senină şi zâmbitoare, răspândind o justă autoritate în ceea ce priveşte dreapta învăţătură şi trăirea acesteia şi dovedind o creştere frumoasă. Seriozitatea se dovedeşte tăcând la timp, vorbind la timp, respectând pe ceilalţi, cinstind tot ce-i vrednic şi lepădând tot ce-i josnic, nedându-se în lături şi luând poziţie pentru apărarea unei cauze drepte. Având totdeauna o conştiinţă a datoriei şi a responsabilităţii, el nu se va grăbi să dea repede şi pripit un răspuns, ci va gândi atent şi adânc la toate aspectele posibile.

| Continuare »

Traian Dorz, din «Cântarea Biruinţei»

Deschide-te-nspre Domnul ca mugurul spre soare
cât este primăvară şi vis, şi sărbătoare,
că dacă Domnul pleacă şi visul tău va trece,
vai, în zadar în lacrimi amare-ţi vei petrece!

Primeşte mântuirea cât Harul ţi-e aproape,
adapă-ţi fericirea din limpezile-i ape
şi-ţi odihneşte fruntea pe umărul Lui dulce,
căci în zadar vei plânge când Domnul Se va duce.

Ascultă de Cuvântul Vieţii cât se spune
şi cât mai poţi genunchii ţi-i pleacă-n rugăciune,
şi plângi cât mai ai vreme păcatele făcute,
căci în zadar când toate acestea sunt trecute.

Deschide-te-nspre Domnul cât încă-i lângă tine,
ascultă cu iubire cât încă ai de cine
şi dragoste întoarce cui dragoste-ţi arată,
căci în zadar când toate s-au dus în niciodată.

Nimic nu ţine veşnic, ci toate-ţi trec prea iute
şi toate-şi au o vreme a lor a fi făcute,
dacă s-au dus, zadarnic tot plângi după aceea,
zadarnic sufli-n spuză dacă s-a stins scânteia!

(a Sf. Ioan Scărarul)
– Evrei 6, 13-20 –

19. […] pe care o avem ca pe o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntru Templului…

O ANCORĂ A SUFLETULUI

Pentru cei care n-au călătorit încă pe mare cu o corabie sau cu un vapor, trebuie să le spunem ce este o ancoră. Sunt mulţi care nu ştiu că ancora este una din cele mai însemnate lucruri pe o corabie. Ancora este acea unealtă în formă de undiţă, cu un trunchi lung şi greu, agăţat de un lanţ ori de o frânghie groasă şi puternică, iar la capăt având două braţe întoarse şi ascuţite ca o săgeată.

Când corabia are nevoie să se oprească undeva, atunci oamenii ei aruncă această ancoră în ape, iar ea se fixează de fundul apei, ori de stânci, şi ţine pe loc corabia atâta vreme cât este nevoie. Când vrea să plece mai departe, atunci ei ridică ancora şi-o aşază la îndemână în corabie până când va fi iarăşi nevoie de ea.
În vremea marilor furtuni ce se stârnesc adeseori pe mări, ancora este de cea mai mare nevoie pentru viaţa corabiei, fiindcă ea o fixează şi o ţine la loc de adăpost, până ce trece furtuna, şi corabia poate să plece iarăşi mai departe spre ţinta ei. Fără ancoră, valurile ar nimici-o de stânci ori ar îneca-o în adâncuri…

În simbolistica creştină, încă de la început, cele trei virtuţi mai mari decât toate, credinţa, nădejdea şi dragostea, despre care spune Sfânta Scriptură, la I Corinteni 13, 13, că sunt cele mai necesare pentru noi, sunt închipuite prin trei simboluri: crucea, ancora şi inima.
| Continuare »


sursa: calendar-ortodox.ro

Dreptul Finees, nepotul Marelui Preot Aaron (prăznuit şi el în această zi) şi fiul Marelui Preot Eleazar, a fost el însuşi preot, foarte râvnitor în funcţia sa.

Când poporul evreu era aproape de pământul făgăduit, după ce Sfântul Prooroc Moise (prăznuit în 4 septembrie) i-a condus afară din Egipt, vecinii lor, moabii şi madianiţii au fost cuprinşi de frică şi invidie. Nevrând să se bazeze pe propria lor forţă, aceştia l-au invocat pe Balaam să blesteme poporul evreu. Însă Domnul i-a făcut cunoscută voia Sa lui Balaam astfel încât acesta a renunţat la blestem, văzând că Domnul vrea să-i binecuvânteze (Numeri 24, 1).

Apoi moabii i-au făcut pe evrei să se închine lui Baal-Peor. Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei pentru apostazia lor şi a trimis o boală asupra lor, murind mii dintre ei. Ceilalţi, văzând mânia lui Dumnezeu s-au căit şi s-au întors la El.
Pe atunci, un anumit om cu numele Zimri din tribul lui Simeon a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării. (Numeri 25, 6). Finees, plin de mânie, a intrat în cortul lui Zimri şi l-a ucis pe acesta dar şi pe femeie cu o lance. | Continuare »

Ortodoxia are prea multe forme! Tiparele şi legile ei te înăbuşă! Îţi îngrădesc libertatea de creaţie, de expresie, de credinţă! Îţi încorsetează libertatea în Hristos!
„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi“!
Noi, prin credinţă, suntem „liberi în Hristos“! Liberi de orice forme!

O astfel de viziune modernă se face din ce în ce mai cunoscută şi mai adoptată de creştinii noştri de astăzi.
Aşa să fie?
Se încorsetează oare creştinul ortodox şi se închistează el în „forme“? Sfintele Taine ale ortodoxiei îi frustează oare pe adepţii ei de libertate în Hristos?
Să vedem!
Ce înseamnă a fi „liber în Hristos“? E tot una cu a fi liber să cred oricum, să gândesc şi să trăiesc oricum?
Poate că liber în Hristos înseamnă să mă rup de „forma“ fără duh de viaţă a faptelor „creştinului cu numele“ care crede că aprinzând, din când în când, o lumânare şi plătind un acatist şi-a rezolvat problema mântuirii şi care strânge în poala credinţei lui toate „găocile“ obiceiurilor şi datinilor mai mult sau mai puţin ortodoxe, neglijând „miezul“ învăţăturii mântuitoare (Pr. Iosif Trifa). Dar nicicum nu înseamnă să fac, să născocesc alte forme, ci să pun, în cele existente, duh de viaţă, de trăire. Rânduielile Bisericii Ortodoxe sunt forme numai atâta timp cât le fac eu de formă. Dar când am pus în ele toată credinţa mea, toată nădejdea mea de mântuire, eu le dau viaţă şi ele-mi rodesc în veşnicie. | Continuare »

Traian Dorz, din «Credinţa încununata», cap. 15

Dacă în Biserica Domnului lucrurile ajung, până la un moment dat, într-o stare rea, atunci cei care văd răul şi doresc binele nu trebuie să lovească în învăţătura care este bună şi care rămâne veşnic bună, ci să lovească în călcătorul ei, în păcatul celor care nu trăiesc, ci calcă această învăţătură.
Trebuie luptat nu împotriva a ceea ce este bun şi rămâne veşnic bun în Biserică, ci împotriva a ceea ce este rău în ea, cum a făcut Mântuitorul (Lc 19, 45-46).

Păcatul este cel care trebuie să iasă afară din Biserică, – nu cei care luptă contra lui.
E sigur că nu este uşor să lupţi contra păcatului care a prins rădăcini atât de adânci şi atât de întinse. Dar tot atât de sigur este şi că „dacă doi sau trei se unesc” şi luptă în Numele lui Hristos, ei, până la urmă, tot vor învinge răul.

În acest punct este rostul Oastei Domnului.
Dar în acest punct stă şi marea greşeală pe care au făcut-o şi o fac mulţi dintre cei care caută şi care vestesc mântuirea lui Hristos. Ei fac binele acesta rău. Ei doresc să împlinească porunca lui Dumnezeu, dar împlinirea acestei porunci o fac cu preţul unei călcări tocmai a ei.
Aşa ar fi trebuit să facă ei voia lui Dumnezeu, cu toţii, acolo unde au fost aşezaţi de El.
Sarea trebuie să stea acolo unde a fost pusă. Lumina trebuie să lumineze acolo unde a fost aprinsă. Pomul trebuie să aducă roade acolo unde a fost răsădit.
Iar credinciosul trezit de Duhul Sfânt trebuie să mărturisească acolo unde a fost născut din nou.
Doamne Dumnezeul nostru, Te rugăm, ajută-ne aşa. Amin.

Sf. Ioan Gură de Aur, din Omiliile catehetice

Iar în legătură cu desfătările lumii acesteia, nu numai că sunt trecătoare şi curgătoare, ci ne pricinuiesc şi multe alte necazuri. În frecuşul cu vâltoarea lor se toceşte şi puterea trupului şi se slăbeşte şi bărbăţia sufletului. Şi nu obişnuiesc revărsările râurilor să sfarme şi să mănânce aşa de mult din maluri şi să le niveleze, cum surpă desfătarea şi comodităţile cu atâta uşurinţă şi pe ascuns, toate eforturile noastre de a ne menţine sănătatea. Iar dacă vei merge la vreun spital şi vei întreba, o să afli că mai toate pricinile bolilor din aceste [desfătări ale lumii] se trag. Pe când o masă simplă şi uşoară este maica sănătăţii. Pentru aceea şi asistenţii doctorilor aşa o numesc, spunând faptului de a nu te sătura, sănătate. Nesăturarea de hrană este sănătate. Iar a mânca numai cât este de trebuinţă o numesc maica sănătăţii. Iar dacă mâncatul cât e de trebuinţă este sănătate, e clar că îmbuibarea-i maica bolii şi a slăbiciunilor şi naşte [în noi] patimi care întrec chiar şi meşteşugul doftoricesc. Fiindcă şi umflările de picioare, şi durerile de cap, şi slăbirea vederii, şi durerile de mâini, şi tremurăturile, şi slăbiciunile ori leşinurile, şi gălbenarea, şi frigurile îndelungate, şi fierbinţelile, într-un cuvânt, toate celelalte nenumărate – că nu este timp a le înşirui pe toate – nu se ivesc din vieţuirea cumpătată şi înţeleaptă, ci din plăcerea gâtlejului şi lăcomia pântecelui. Iar dacă vrei să vezi că şi bolile sufletului se nasc de aici, îţi vei da seama că lăcomiile, dezmierdările, tristeţea, moliciunea, desfrâul şi toată neştiinţa, aici îşi au începutul. Căci cu nimic nu sunt mai bune decât măgarii sufletele care se desfată din astfel de mese, de vreme ce sunt hărţuite de asemenea fiare. | Continuare »

Traian Dorz, din «Păşunile dulci», cap. 2

…A ţine seama de trecut este o mare înţelepciune. Nimeni nu se va putea îndrepta niciodată în viitor, dacă nu‑şi va aduce aminte, ca să tragă învăţătură din cele petrecute mai demult.
Toată istoria trecutului este o carte plină de învă­ţăminte, de care orice om care vrea să ajungă bine trebuie să ţină seama cu grijă.

Nimeni dintre noi n‑a crescut învăţat. Până la noi, câţi înaintaşi ai noştri au muncit din greu, au luptat şi s‑au jertfit pentru ca noi astăzi să ne putem bucura de o stare pe care ei, sute şi mii de ani, n‑au avut‑o, dar au muncit pentru ca s‑o avem noi.
Câte mijloace care ne uşurează şi ne înfrumuse­ţează astăzi viaţa noastră, părinţii noştri nu le‑au avut!
Câtă experienţă ne‑a rămas de la ei! Câte învăţăminte din munca şi din lupta lor! Câte binefaceri în urma jertfelor lor! Cât de îndatoraţi le suntem! Cât de recunoscători trebuie să le fim!

Să ia bine seama orice tânăr la aceste adevăruri.
Căci, dacă nu se va simţi adânc legat de rădăcina sănătoasă a credinţei înaintaşilor săi, nici nu va putea creşte drept. Nici nu va putea avea urmaşi buni şi roade vrednice. Pomul rupt de rădăcina sa se usucă şi piere.
Ce rău este uneori că îi merge omului bine! Şi cât de atent şi veghetor trebuie să fie un credincios al Domnului când începe să‑i meargă lucrurile din plin! Şi când începe să nu mai aibă nici o cruce apăsătoare pe umerii săi. Şi nici o sarcină sub care să sufere.
Adeseori moartea credinţei vine din comoditate. Din liniştea lumească vine slăbirea râvnei. | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Nu-i oare acela ca după ce am fost încercaţi cu tot felul de suferinţe şi de răutăţi pe pământ, şi după ce am progresat în virtute cu ajutorul harului împărtăşit prin Taine să putem, după moarte, să ne odihnim în Domnul, Care este pacea sufletelor noastre? De aceea cântăm: „Odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău adormit”. A odihni în pace este piscul tuturor dorinţelor noastre, şi noi cerem aceasta lui Dumnezeu. Atunci, nu este oare lipsit de raţiune să te întristezi peste măsură de moartea cuiva? „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt 11, 28) – zice Domnul. Cei care ne-au părăsit, care au murit creştineşte, au ascultat de această chemare a lui Dumnezeu şi au găsit odihna. Atunci, pentru ce să ne întristăm?

Cei care se străduiesc să ducă o viaţă spirituală adevărată trebuie să susţină de-a lungul vieţii, în gândirea lor, o luptă foarte primejdioasă şi dificilă, adică o luptă duhovnicească. Trebuie ca sufletul să fie în tot momentul cu o privire clară, capabilă să supravegheze şi să discearnă gândurile care intră în inimă şi să respingă pe cele care vin de la cel rău. Inima acelora trebuie să ardă totdeauna de credinţă, de smerenie şi de dragoste, altfel viclenia diavolului va găsi mijlocul să intre în ea şi va duce la slăbirea credinţei, sau la necredinţă totală şi la tot felul de răutăţi pe care chiar şi lacrimile le vor spăla cu dificultate. Deci nu lăsa inima ta să se răcească, mai ales în timpul rugăciunii păzeşte-te de indiferenţă. | Continuare »

Cornel Rusu, «Cuvântul, Cheie a Darurilor»

O dată cu topirea zăpezii şi dezgheţarea apei pe Dunăre, sloiurile de gheaţă au oprit vapoarele să ne alimenteze cu lemne, iar digul, slăbindu-se, a permis apei să inunde Delta – între braţele Dunării, Chilia şi Sulina, unde ne aflam.
După patru ani de la arestare, se formează primul lot de plecare acasă. Dintre fraţi, au beneficiat de aceasăt favoare Vasile Lavu, Cornel Silaghi, Simion Nicoară, Gheorghe Bregar, şi alţii.
Cu un an mai înainte, comandantul coloniei venea printre deţinuţi, dădea coli de hârtie, aranjase club dintr-o cameră, şi îndemna să se facă cereri de eliberare pe motivul că am fost reabilitaţi.
Văzând cererea fratelui Lavu m-am întristat foarte. Când veni rândul meu, juristul, care era tot dintre noi, mă îndemna să scriu că m-am reabilitat. Am răspuns:
– Nu!…Eu nu m-am reabilitat!…Reabilitarea mea ar însemna lepădare de credinţă, de vreme ce sunt condamnat pentru credinţa în Domnul Iisus şi activitate religioasă în Oastea Domnului.
– Bine – zise juristul. Atunci, duceţi-o la poartă.
Mergând spre poartă, m-am furişat în dormitor la fratele Traian Dorz. Văzând cererea, a zis:
– Foarte bine! Am să spun şi celorlalţi fraţi să facă la fel.
La predare, la poartă, ofiţerul de serviciu se uită lung la cerere, mă măsură cu privirea, apoi zise:
– Poţi să pleci.
La o aşa cerere n-am primit niciodată un răspuns. Au urmat restricţii în activitatea noastră de zi cu zi. Comandantul de la centru veni personal prin dormitoare, controlă traistele deţinuţilor, făcu percheziţii prin dormitoare, ne ţinu într-o stare de tensiune încordată.
A urmat apoi un lung calvar, de câteva luni. Ofiţerul de serviciu intra în dormitoare cu bâta şi lovea la întâmplare, fără nici un motiv, până când obosea… | Continuare »

„Ce va fi în viitor, nu este de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea este a Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi, în nopţile mele de veghe, adeseori tremur, gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului este o Mişcare pronunţat duhovnicească. «Moara» ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când «moara» aceasta va încăpea pe mâna unei mai scăzute înţelegeri duhovniceşti. Mă tem că vor veni zile cu «îndreptări», «adaptări», «organizări», care vor lua apa de pe moară. Mă tem de «îndreptări» ce vor îndepărta Duhul şi va rămânea «litera».“ (Părintele Iosif Trifa, „Moara şi piticul“ în Traian Dorz, Istoria unei jertfe, Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1998, pag. 362)

Avem azi din nou nevoie de un Părinte Iosif. Tot aşa să-l cheme? Poate altfel… dar nevoia de un Părinte Iosif e mai acută acum decât în 1923.
La zece ani de Oaste, Părintele Iosif îşi făcea un bilanţ, o proprie dare de seamă, o socoteală în faţa lui Dumnezeu cu privire la modul cum s-a folosit de marele dar pe care i-l încredinţase El: Oastea Domnului.
Anul acesta sunt deja 100 de ani de la înfiinţarea Oastei.
De ziua comemorării Părintelui, cum se prezintă Oastea la mormântul lui? Cum este darea ei de seamă? Mă tem că doar numerar a sporit şi poate nici aşa. Calitatea noastră de ostaşi a scăzut mult.
În 1923, când inima Părintelui Iosif ardea în faţa delăsării şi nepăsării creştinilor de-atunci, era după câştigarea unei mari libertăţi. După unirea cea mare.
Azi suntem destul de departe de Revoluţia din 1989, care ne-a adus libertatea de credinţă, pe lângă toate celelalte „libertăţi“… Dar libertatea de credinţă ne readuce în aceeaşi stare de nepăsare duhovnicească, aceea din care ne-a ridicat Părintele Iosif atunci.
Iată deci că o nouă libertate ne determină să strigăm după un nou Părinte Iosif. | Continuare »

Cuvânt rostit la comemorarea a 100 de ani de la naşterea Părintelui Iosif Trifa

„Prin Părintele Iosif, Dumnezeu a făcut această minunată Lucrare a Oastei Domnului. Şi în această Lucrare s-au întors la Dumnezeu mii şi sute de mii de oameni. Şi vestirea aceasta se întinde până la marginile pământului, în tot mai multe popoare. Noi am învăţat să-i preţuim pe aceşti mari oameni ai lui Dumnezeu şi să-I dăm laudă lui Dumnezeu pentru meritele lor. Iar faţă de ei să ne arătăm datoria şi recunoştinţa pe care o avem, ca faţă de cei mai mari binefăcători ai noştri.”

Martie


Aud zvonind întâia-nmiresmare
şi-ntâia-nmugurire gângurind
cu rândunele-n cuiburi revenind
dinspre albastra mea însingurare.

Şi simt întâiul foşnet al naturii
fiori de neauă albă şiroind,
a verde crud abia amirosind
şi-a nimb suav străluminând azurii.

Deşi sfioşi, simt paşii primăverii
cum sparg a vremii coajă-nmugurind,
pământul reavăn parcă-l simt mustind
de rod bogat, ca-n clipa învierii.

Şi ştiu c-aş vrea, din dorul meu ce cântă,
ca dintr-un martie, atunci trezit,
şi rodul meu, ca zarzăru-nflorit
să mi-l găsesc în cer ofrandă sfântă.

Vlad Gheorghiu


Iubirea nu-ncetează, o inimă când moare
vin alte şi-alte inimi s-o crească mai înalt,
tot astfel când un suflet şi-ncheie-a sa lucrare
Hristos, aceeaşi slujbă o trece celuilalt.

Lumina nu sfârşeşte când soarele apune,
ci trece mai departe de ape şi de munţi,
tot astfel nu sfârşeşte divina-nţelepciune
Hristos, când cade-o frunte, o trece altei frunţi.

Nici calea nu sfârşeşte când urmele-ncetează,
vin alte urme-n urmă s-o calce mai frumos,
tot astfel când o viaţă sfârşeşte dintr-o dată
Hristos ridică alta, cu rod mai luminos.

Cântarea nu-ncetează când cântăreţul cade,
ea trece-n altă harfă, mai strălucită chiar,
când un erou sfârşeşte luptând pe baricade
Hristos ridică-n locu-i alt tânăr voluntar.

…Trudeşte deci ’nainte şi luptă-te şi cântă,
tu, slujitor şi preot şi-ostaş al lui Hristos,
eroică şi ’naltă va fi izbânda sfântă
a luptei pentru care tu mori victorios. (Traian Dorz)

Protoprezbiterul Theodoros Zisis:
ARHIEREI DIN MAKEDONIA (ELADA) II TERORIZEAZA PE PREOTI
SI II CALOMNIAZA PE LUPTATORII PENTRU ORTODOXIE

…Multă lume necatehizată şi neinformată în temele credinţei a fost narcotizată de agapologhia [„iubirismul”, teologia fatarnica a „iubirii”, n.n.] ipocrită şi mincinoasă, care se potriveşte spiritului globalizării şi ştergerii diferenţelor şi particularităţilor. În biserici, predicile te sufocă prin analize sociale şi exaltări patriotice sau cu pietisme superficiale şi ipocrite. Rar se dezvoltă temele credinţei cu referire la erezii şi la eretici, în mod deosebit la erezia papismului şi la panerezia ecumenismului…

Sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur, Talcuire la Tatal nostru

“Deci aşa vă rugaţi: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri»”(Matei 6, 9)  .

Vezi ca îndată a deşteptat luarea aminte a ascultătorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu.

Cel care numeşte Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea, înfierea, moştenirea, însuşirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putinţă să numeşti Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăţi.

Hristos, deci, deşteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: şi prin vrednicia Celui pe Care Il numesc Tată, şi prin măreţia bunătăţilor de care se bucură. Când spune: “Care eşti în ceruri”, nu o spune ca să închidă pe Dumnezeu în cer, ci ca să îndepărteze de pământ pe cel ce roagă şi să-l ridice la locurile cele înalte şi la locaşurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învaţă să facem rugăciune de obşte pentru toţi fraţii.

Că n-a spus: “Tatăl meu care eşti în ceruri”, ci: “Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii şi să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeşte duşmania, doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăţilor, izgoneşte inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeaşi cinste şi împăratul şi săracul, pentru că participăm cu toţii, în comun, la cele mai mari şi la cele mai necesare bunuri. Ce pagubă avem de pe urma obârşiei noastre de jos, când, de pe urma obârşiei noastre de sus, toţi suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împăratul mai mult decât ostasul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înţeleptul mai mult decât prostul? | Continuare »

O altă amintire neuitată a fragedei mele copilării îmi este aceea despre viţelul Iambor, care a crescut şi s-a făcut bou la casa părinţilor mei. Tovarăşul cel mai apropiat al bucuriilor mele copilăreşti şi mai de nădejde în munca de mai târziu a tatălui meu.
Primele mele amintiri despre Iambor mă fac să-l văd parcă şi acum ce mic era la început şi ce neştiutor. Nici măcar nu ştia să se ducă să sugă la mamă-sa.
Dar ce frumos era, cu tot părul lui galben, bălţat cu un alb curat, de pe frunte până pe gură!

Ce repede i-au crescut corniţele şi a căpătat putere să fugă şi să sară. Se învăţase cu mine şi nu erau prieteni mai nedespărţiţi ca noi prin toată grădina cu iarbă verde. I-am pus numele Iambor. Tot ce aveam mai bun de mâncare îi dădeam şi lui.

Curând devenise mare, iar tata se gândea ce bou puternic de tras o să aibă din el.
I-a cumpărat un soţ de jug şi a început să-i înveţe să tragă carul, plugul şi grapa.
Soţul lui Iambor însă nu a putut fi niciodată asemenea lui. Era şi mai slab, şi mai mic ca el.

La toate muncile lui grele, tata nu s-a bizuit niciodată pe nici un bou al lui cum se bizuia atunci pe Iambor. Niciodată nu l-am auzit pe tata lăudând pe cineva aşa cum îl lăuda pe boul lui crescut de mic la casa noastră.
Eu niciodată nu am putut ţine la soţul lui ca la boul cumpărat, deşi şi acela era tot al nostru. | Continuare »

Leonid Uspensky

Cuvântul „icoană” este de origine greacă: eikôn înseamnă „imagine” sau „portret”. Pe vremea când imaginile creştine erau în formare, Bizanţul desemna prin acest cuvânt orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de tehnica cu ajutorul căreia ar fi fost elaborată. Astăzi, termenul se aplică mai ales lucrărilor de şevalet, fie ele pictate, sculptate sau lucrate în mozaic. Acesta este sensul pe care arheologia şi istoria artei îl conferă icoanei. Şi în Biserică, se face o anumită distincţie între pictura murală şi icoană: o pictură murală – frescă sau mozaic – nu este un obiect în sine (întrucât face corp comun cu arhitectura), în vreme ce icoana pictată pe un suport este un obiect independent. Cu toate acestea, sensul şi semnificaţia de principiu ale celor două sunt identice. Le putem deosebi nu atât ca sens, cât la nivelul utilizării şi al destinaţiei primite.

Astfel, atunci când vom vorbi despre icoane, vom avea în vedere imaginile sacre în general, fie că avem de-a face cu picturi pe lemn, fresce, mozaicuri sau sculpturi. De altfel, cuvântul românesc „imagine”, ca şi cuvântul rusesc obraz primesc împreună această accepţiune globală.

Pentru a accesa materialul complet, clik aici

Traian Dorz, «Dreptarul învăţăturii sănătoase», cap. 2

Oastea Domnului, fiind o frăţietate de luptă duhovnicească născută în Biserica noastră drept-credincioasă şi având ca scop o mai puternică şi vie trăire pentru dobândirea mântuirii sufleteşti, n-a avut şi nu are o altă învăţătură decât cea a Bisericii noastre strămoşeşti. Dreptarul sfânt al dreptei învăţături după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre a fost de la început şi trebuie să fie până la sfârşit îndrumătorul şi călăuzitorul Oastei Domnului.

Părintele Iosif Trifa, acest mare om al lui Dumnezeu şi al Bisericii, a mărturisit atât cu graiul, cât şi cu scrisul său, de nenumărate ori, ca iniţiator şi îndrumător al Oastei Domnului, că aceasta nu are şi nici nu va avea vreodată o altă învăţătură, deosebită de a Bisericii;
că Oastea Domnului va păstra neschimbată, pe totdeauna, învăţătura lăsată nouă de Hristos şi de marii noştri înaintaşi în Biserica noastră strămoşească;
că el a primit întru totul de la Duhul Sfânt toată lumina şi călăuzirea după care să îndrume această uriaşă Lucrare evanghelică a lui Hristos, Mântuitorul nostru. | Continuare »