Cuvântul Tău, Etern Stăpân,

Cuvântul Tău, Etern Stăpân,
e mai statornic decât toate,
a Tale-orânduiri rămân
pe veci de veci nestrămutate.

Cuvânt Slăvit, doar tu mi-eşti far,
avânt, putere şi iubire,
şi scut, şi-alin, şi drum, şi har
spre slavă şi desăvârşire!

Cuvântul Tău, Iisuse,-n veac
este-adevăr şi părtăşie
când toate pier şi se desfac
e-n veci curata Apă Vie.

Cuvântul Tău, Duhule Sfânt,
e frumuseţe şi putere,
etern şi dulce crezământ
spre Sărbătoare şi-nviere.

Cuvânt Slăvit, lumina mea,
tu-mi creşti curat viaţa nouă,
revarsă-mi zilnic peste ea
a prospeţimii tale rouă.

Sfânt Adevăr Desăvârşit,
fii-mi toiag şi scut, şi soare
pân’ la hotarul strălucit
de unde-i veşnic Sărbătoare!

Traian Dorz, Cântări de drum

BUCURIA AFLĂRII ADEVĂRULUI

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

Biblia1. Nu există o mai mare bucurie decât pentru învăţătorul care, folosind cu răbdare toată priceperea sa, ajunge în sfârşit să vadă pe feţele ucenicilor lui venind dintr-o dată lumina înţelegerii desluşite: lumina aflării Adevărului.
Nici o fericire nu există pentru cineva asemenea acestei fericiri.

2. Cine depune cu toată pasiunea inimii sale o grea, dar nedescurajată muncă pentru aflarea Adevărului,
numai acela singur poate să ştie ce dumnezeiască bucurie este aceea de a ajunge să vezi, în sfârşit, transfigurarea celui pe care îl doreai izbăvit.
Oricâtă muncă şi jertfă ai fi depus pentru asta, rezultatul fericit îţi este o înmiită despăgubire.

3. Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria cea aproape nebună a artistului care a luptat cu un bloc de marmură dură până când a îndepărtat tot ce împiedica să iasă la lumină neîntrecuta frumuseţe care zăcea acolo încătuşată în neputinţă şi în moarte, acoperită de întuneric şi de moloz.

4. Bucuria aflării Adevărului este ca bucuria căutătorului de mărgăritare care, cu sforţări supraomeneşti, reuşeşte să scoată, în sfârşit, din adâncurile nămoloase ale apelor sau ale peşterilor, perla preţioasă;
şi este ca bucuria cea fără de seamăn a şlefuitorului de diamante care, după munca migăloasă şi încordată, îndelungă şi chinuitoare, reuşeşte să redea, în sfârşit, strălucirea dorită mărgăritarului care părea fără nicio valoare pentru toţi.

5. „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi“ – le-a zis Mântuitorul odată scumpilor Săi ucenici (In 15, 16).
O, ce bun simţ al valorii a avut Mântuitorul alegându-i pe aceştia din mijlocul acelora printre care căutase El mărgăritarele lor cereşti înainte de a-i găsi pe ei!
Valoarea lor era nemărginit de mare.
Lumea întreagă o vede acum, dar atunci n-o vedea nimeni, în afară de Ochiul Desăvârşit al Maestrului Care i-a ales. | Continuare »

NUMAI UN SEMN

Traian Dorz, Cântări eterne

Spovedania-duhovnic-Ingerul-PazitorNumai un semn ar vrea Iisus
să vadă şi la tine,
doar un cuvânt din suflet spus
cu lacrimi şi suspine;
să vadă El că-ţi pare rău
de viaţa ta pierdută,
că vrei s-asculţi Cuvântul Său
şi voia Lui plăcută.

Numai un semn, numai un semn
că vrei s-asculţi al Lui îndemn
şi Harul Său, şi Harul Său te-ar ajuta
s-ajungi la mântuirea ta.

Numai o lacrimă de dor
să vadă El la tine
şi Dulcele Mântuitor
e gata s-o aline;
să vadă El că vrei plângând
să iei curata-I cale
şi-ndată ţi-ar răspunde blând
cu darurile Sale.

Numai atâta şi-i de-ajuns,
şi-ndată-ţi va răspunde,
cu toată pacea Lui, Iisus
fiinţa-ţi va pătrunde;
şi nu-i apoi nimic să nu-I
predai cu bucurie,
că nu-i iubire ca a Lui
aici şi-n veşnicie.

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

Traian Dorz, Semănați Cuvântul sfânt

1. Toţi cei care au primit personal prin credinţă, la naşterea lor din nou, spălarea Sângelui Crucii Mântuitorului Hristos şi au fost pecetluiţi cu harul Sfântului Duh, ajung să aibă acelaşi fel de a gândi, de a crede şi de a vorbi. Hristos, fiind Unul în toţi, îi face pe toţi la fel.

2. Dovadă că aceştia toţi sunt călăuziţi de Duhul Sfânt este în primul rând că între ei au încetat pe totdeauna orice păreri şi vorbiri contradictorii şi orice bănuieli rele.
O fericită încredere şi iubire au cu toţii între ei – şi în această atmosferă sfântă parcă toate gurile sunt o singură gură şi toate cugetele, un singur cuget, pentru că toate inimile lor sunt o singură inimă în Hristos.

3. Când o dragoste fierbinte aprinde Dumnezeu în ai Lui, ea arde la fel de frumos în inimile tuturor, iar rândurile şi roadele lor cresc tot mai plăcute înaintea lui Dumnezeu.
Atunci ni se pare nespus de mult de la o întâlnire frăţească până la alta. De la o nuntă până la alta. De la o sărbătoare până la alta.

4. Dacă în lumea asta există atâta întrecere şi exerciţiu pentru o cunună veştedă ori un premiu trecător – oare noi, pentru o cunună netrecătoare şi pentru un premiu veşnic, nu trebuie să facem nespus mai mult ca ei?

5. Acolo unde se face şi se continuă o adevărată lucrare a Duhului Sfânt, pe toate feţele se vede voioşia, curăţia, încrederea, bucuria şi lumina lui Hristos.
Orice umbră peste acestea este o întristare pentru toţi.

6. Între cei ce alcătuiesc un trup în Hristos dispare orice răceală, stinghereală şi izolare, ei devenind familiari, bucuroşi, apropiaţi fiecare faţă de fiecare, ca nişte mădulare felurite, dar ale aceluiaşi trup. | Continuare »

[O OM, CE MARI RĂSPUNDERI AI]

…În aprilie 1956, m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut lucra la aceste munci grele, m-am mutat ca paznic de câmp la Gostatul Ciulniţa…

Ocupaţia asta, ca paznic de câmp, a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase din câte am avut în viaţa mea.
Era acolo în mijlocul hotarului o jireadă înaltă de paie, rămasă din anul trecut de la treieriş. Mă suiam în vârful acestei clăi de paie şi vedeam tot hotarul pe care trebuia să-l păzesc, până unde puteam cuprinde cu ochii.
Pământul acesta negru şi bun rodea atât de frumos tot ce semănai în el! Se întindeau roată, cât puteai cuprinde cu privirea, ogoarele de grâu, de porumb, de trifoi, de bumbac… Erau toate o minunăţie verde şi fericită. Mă desfătam ca într un rai binecuvântat, singur-singurel în toată nemărginirea asta plină de ciocârlii şi de soare…
Mergând fericit printre aceste minuni sau odihnind pe înălţimea grămezii de paie, am compus multe din lucrările rămase din acel an neuitat.
Urcat acolo sus, pe şira înaltă de paie, cu tot hotarul acesta larg şi frumos la picioarele mele, am avut cel mai mult şi mai potrivit timp să citesc şi să scriu. Acolo, după citirea unei scrieri batjocoritoare de Dumnezeu, a lui Voltaire, acel scriitor şi filozof francez necredincios, am scris poezia „O om, ce mari răspunderi ai“
Cartea aceluia se tipărise pentru tineretul român în zeci de mii de exemplare. Şi, desigur, se tipărise în multe alte milioane de exemplare şi pentru tineretul din alte naţiuni şi limbi ale lumii.
Scriitorul murise de aproape două sute de ani, dar opera lui nu murise o dată cu el. Lucrarea lui continua şi după moartea sa răspândirea batjocurilor împotriva lui Dumnezeu şi otrăvirea sufletelor cu tot ce este mai satanic şi mai pierzător… | Continuare »

CA O OAIE FĂRĂ DE GLAS

Ca o oaie fara de glasPoporul nostru se ocupă în bună parte cu oieritul, cu creşterea oilor. Oaia e doar animalul cel mai mult legat de viaţa poporului nostru.
Iar oaia este o predică vie. În Biblie sunt foarte multe învăţăturile scoase din asemănarea cu oile; cu viaţa lor şi cu firea lor.
La Evanghelia de la Ioan capitolul 10 e minunata învăţătură despre Păstorul cel Bun. „Eu sunt Păstorul cel Bun – a zis Iisus. Oile Mele cunosc glasul Meu şi merg după Mine”…
În învăţăturile acestea ne ocupăm cu asemănarea de la Isaia 53, 7. În acest loc, noi suntem asemănaţi cu oile cele rătăcite. „Toţi ca nişte oi am rătăcit”.
Dar tot aici e asemănat cu oaia şi Prea Scumpul nostru Mântuitor pe Care proorocul Isaia L-a vestit ca pe o oaie fără de glas care, îna¬intea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gu¬ra Sa”.
Învăţăturile din tâlcuirile acestea ne arată că şi noi trebuie să stăm răbdători „ca o oaie fără de glas”, în mijlocul încercărilor şi suferinţelor din lumea aceasta.
Domnul Iisus ne-a dat o pildă: Să călcăm pe urmele Lui (I Petru 2, 21). „Învăţaţi-vă de la Mine, zice El, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29).

† Părintele Iosif Trifa

Preotul Teodor Heredea din Beiuş

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1986, în timp ce era îngenuncheat în rugăciune în biserica din Beiuş. A fost înmormântat cu multe rugăciuni şi lacrimi, de o mare mulţime de fraţi.

S-a născut în satul Mizieş din judeţul Bihor.
De copil a dus o viaţă foarte grea. Trebuia să alerge singur după câştigarea pâinii zilnice, având o foarte grea stare materială şi părinţi săraci şi bolnavi, cu mulţi copii… Dar munca aceasta l-a făcut răbdător şi smerit. A fost unul dintre sufletele cu cea mai multă răbdare şi smerenie.
S-a hotărât pentru Domnul în anul 1945, intrând în Oastea Domnului în care a luptat şi a răbdat ca un bun ostaş al lui Hristos până la sfârşitul vieţii sale, fiind nelipsit din toate adunările şi misiunile frăţeşti.
După mai mulţi ani, a făcut în particular liceul la Beiuş, apoi, într-o împrejurare binecuvântată, prin câteva examene, a obţinut, cu aprobare specială, diploma de preot, fiind numit în parohia Mizieş, judeţul Bihor…

Prin multe încercări a trebuit el să treacă pentru Domnul şi înainte de preoţie, dar prin şi mai multe a trebuit să treacă după aceea. Hărţuit din toate părţile pentru credincioşia şi statornicia sa în Oastea Domnului, pentru părtăşia lui cu fraţii şi pentru râvna lui plină de căldură şi de răspundere pentru slujba sa în mântuirea semenilor săi, el a avut mult de suferit atât din partea mai marilor săi, cât şi din partea mai micilor.
Dar el a rămas statornic şi neclintit pe calea Domnului, potrivit legământului său cu Domnul, primind să sufere orice şi să se lipsească de toate, numai să rămână credincios în lucrul sfânt.
A ostenit mult pentru Domnul pe drumuri depărtate, pe vremuri grele, prin piedici de tot felul; s-a îmbolnăvit grav de inimă, dar şi aşa era nelipsit din câmpul muncii duhovniceşti.

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1986, în timp ce era îngenuncheat în rugăciune în biserica din Beiuş. A fost înmormântat cu multe rugăciuni şi lacrimi, de o mare mulţime de fraţi.
Mormântul său este în cimitirul din Deal, de la Beiuş. (Traian Dorz – Fericiţii noştri înaintaşi)

Preotul şi credinciosul Vladimir

A trecut la Domnul în ziua de 28 martie 1984, la Cluj. A fost înmormântat în cimitirul din Mănăştur. A avut şi el, ca Părintele Iosif, la moartea sa încă o împotrivire din partea celor ce l-au urât. Dar nu poate fi prietenul mai mic scutit de ceea ce a avut parte prietenul său mai mare.

A văzut lumina zilei în oraşul Chişinău – Basarabia, în 6 februarie 1896, din părinţii: preot Vasile Popovici şi Eufrosina. Amândoi pă­rinţii erau de o mare credinţă, cinste şi evlavie, împlinindu-şi toate îndatoririle sfintei lor slujbe în cel mai frumos fel, spre slava şi voia lui Dumnezeu. Ta­tăl Ceresc i-a binecuvântat cu 11 copii, pe ca­re i-au crescut cu mul­tă grijă în dragostea şi frica lui Dumnezeu…
La naşterea celui de-al 11-lea copil, ma­ma a murit, fiind înmormântată la Mere­şeni – Lăpuşna, unde era atunci tatăl preot. A fost jelită cu multă durere şi lacrimi.

Mai ales pentru fiul ei Vladimir, pierderea mamei scumpe a fost o pricină de mare şi îndelungă durere. Plecarea mamei l-a făcut să dorească nespus de mult Împărăţia Cerească şi să se pregătească şi el pentru o viaţă care să-l facă tot mai vrednic de a fi în Împărăţia lui Dumnezeu, unde a plecat mama lui.
Mai târziu, când şi soţia sa iubită va pleca cu mulţi ani înaintea lui la Domnul, se va aprinde şi mai mult focul iubirii cereşti în inima sa. Era văr de-al doilea cu preotul Alexei Mateevici din Basarabia, care a scris poezia nemuritoare „Limba noastră-i o comoară”…

A terminat seminarul teologic din Chişinău în 1917, după care a intrat ca învăţător în comuna Susleni – Orhei. În anul 1918 s-a cununat în Domnul cu Eufimia, şi ea învăţătoare în comuna Ţibirica – Orhei.
După moartea tatălui său, în anul 1919, a fost ales preot în locul acestuia, în parohia Lulova. Fiind primul căsătorit dintre cei opt fraţi ai săi, cei doi soţi au devenit ca nişte părinţi pentru fraţii lor mai mici şi orfani. Cu o dragoste sfântă în Domnul, şi-au făcut această datorie amândoi.
Nu peste multă vreme însă, soţia s-a îmbolnăvit de plămâni. Au urmat lungi şi grele tratamente la Văratec, la Sanatoriul Geoagiu, apoi acasă.

Apariţia Oastei Domnului în anul 1923 a însemnat, atât pentru părintele Vladimir, cât şi pentru soţia sa, răsăritul unei lumini cereşti. Încă din anul 1924, primind foaia «Lumina Satelor» de la Sibiu, îndrăgind-o din primul moment, s-au ataşat din toată inima, cu devotament, de lupta Părintelui Iosif Trifa, intrând în Oastea Domnului şi înfiinţând această frăţietate sfântă atât în parohia sa, cât şi în celelalte localităţi. Cărţile Părintelui Iosif erau citite cu sete şi dragoste, subliniate şi răspândite peste tot, iar aceste cărţi au întors multe suflete de pe calea pierzării, formând în acele părţi, până departe, multe comunităţi duhovniceşti. | Continuare »