Mărturisirea ortodoxă a Înaltpreasfințitului Longhin în fața Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse

“Noi niciodată nu vom recunoaște erezia ecumenismului și învățăturile ei.”

IPS-Longhin-_-BanceniTeolog Mihai-Silviu Chirilă
Sursa aici

În perioada 28.11.2017 – 05.12.2017, la Moscova s-au desfășurat lucrările Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse, având pe ordinea de zi și analizarea documentelor pseudosinodului din Creta. Soborul Arhieresc este forul de conducere al Bisericii Ortodoxe Ruse, fiind alcătuit din toți arhiereii din Patriarhia Rusă.
Înaltpreasfințitul Longhin, Arhiepiscop de Bănceni, vicar al Episcopiei Cernăuților și Bucovinei, stareț al Sfintei Mănăstiri “Înălțarea Domnului” din Bănceni a participat la lucrările acestui sinod, prezentând patriarhului Kiril al Moscovei și Întregii Rusii o adresă în numele Sfintei Mănăstiri “Înălțarea Domnului” din Bănceni și a obștii trăitoare acolo.
Documentul cuprinde în două pagini întreaga mărturisire ortodoxă de credință a Înaltpreasfinției Sale Longhin și a obștii pe care o conduce, pe care Înaltpreasfinția Sa o face public cu curaj de mai bine de doi ani, de când a întrerupt pomenirea patriarhului Kiril, ca urmare a semnării de către acesta a acordului de la Havana, din 2016.
Scrisoarea pe care Înaltpreasfințitul Longhin a citit-o în plenul Soborului Arhieresc îmbină precizia teologică, concizia exprimării și statornicia în apărarea credinței ortodoxe, transmițând un mesaj percutant, ușor de înțeles și de reținut, direct și fără demonstrații teologice alambicate, care să lase loc vreunei interpretări contrare celor afirmate.

Textul urmărește două obiective:
1. să demonstreze că Sfânta Mănăstire de la Bănceni și întâistătătorul său nu se află în schismă față de Biserica Ortodoxă Rusă prin faptul că s-a întrerupt pomenirea patriarhului Moscovei;
2. să arate statornicia acestora în credința ortodoxă împotriva ereziei ecumenismului, cu care Biserica Ortodoxă Rusă se confruntă, ca și celelalte Biserici Ortodoxe locale. | Continuare »

La picioarele Crucii se poate afla taina mântuirii sufleteşti

Preot Iosif TRIFA, din Adânciri în Evanghelia Mântuitorului

Din toate părţile primesc întrebări despre tainele mântuirii sufleteşti. Taina cea mare a mântuirii sufleteşti se poate afla numai la picioarele Crucii. Înţelesul şi taina mântuirii sufleteşti nu stă în aceea că îţi pui în gând să ieşi mai întâi din răutăţi ca să te faci un creştin bun, ci taina cea mare a mântuirii sufleteşti stă tocmai în aceea ca păcatele şi răutăţile să te doboare la picioarele Crucii… Să cazi la picioarele Crucii doborât de greutatea păcatelor… Să cazi plângând la picioarele Crucii, aşa cum eşti, plin de răutăţi. Carul mântuirii tale sufleteşti atunci începe a porni la drum, când simţi că te înăbuşă răutăţile şi cauţi o scăpare, când simţi o pieire şi cauţi o mântuire, când te simţi într-o prăpastie şi cauţi o ieşire, când te simţi în întuneric şi doreşti o lumină, când simţi că te-a schilodit păcatul, când simţi că te-a orbit patima, când simţi că nu mai poţi sta şi umbla pe picioarele tale şi strigi cu lacrimi din adâncul sufletului: „Iisuse Mântuitorule, mântuieşte-mă şi mă tămăduieşte!” Să cauţi mai întâi să te faci bun şi apoi să pleci la Domnul ar însemna să înjugi boii înapoia carului.
Începutul mântuirii tale se face atunci când păcatele tale te pleacă şi te apleacă la picioarele Crucii. Dumnezeu Însuşi te atrage în diferite chipuri la picioarele Crucii. „Şi pe toţi vă voi trage la Mine”, zicea Mântuitorul către apostoli (In 12, 32). Când în tine se trezeşte o dorinţă de a ieşi din ticăloşie, când în tine se trezeşte un suspin sufletesc, când din ochii tăi iese pe furiş câte o lacrimă de durere pentru ticăloşia ta, când atare necaz soseşte şi poposeşte la tine, atunci să ştii, dragă cititorule, că Duhul lui Dumnezeu lucrează în tine şi vrea să te aducă la picioarele Crucii. Însă când Duhul lui Dumnezeu începe a lucra în om, atunci începe şi satana a lucra cu toate meşteşugurile lui, pentru că se vede în primejdia de a-şi pierde un credincios. Vocea diavolului e aceea care şopteşte unora: „Eşti prea păcătos, omule, ca să ai iertare… că doară n-ai omorât pe nimeni să te faci «pocăit»”…
N-asculta, dragă cititorule, n-asculta de şoaptele şi amăgirile diavolului, ci lasă-L pe Duhul lui Dumnezeu să te atragă tot mai mult la picioarele Crucii. Lasă-te, dragă suflete, lasă-te atras cu totul la picioarele Crucii, căci numai acolo ţi se arată taina cea mare a vieţii şi a mântuirii sufleteşti. | Continuare »

Păruta suferinţă

CruciAşa e veacu-acesta că orişice virtute
Poate-nşela pe-oricine că-L are pe Hristos.
Atâtea cruci trec astăzi uşoare şi plăcute
Pe-un drum părut spre ceruri şi-un ţel părut frumos.

Atâta de cântată e astăzi suferinţa,
Şi-atât de lăudată e calea crucii grea,
Atât de mulţi pe lume confundă biruinţa
Că nici nu-ncap pe drumul îngust şi strâmt spre ea.

O, suferinţa poate să aibă multe nume!
Şi ura, şi minciuna atât de tare dor…
Iar sensul suferinţei e deturnat anume
Să nu mai poată-atinge, spre cer, înaltul zbor.

Căci duhul amăgirii cu ultimă zvâcnire
Îmbracă orice haină, a oricărei virtuţi,
S-atragă-n vraja neagră cu prefăcută fire
Păruta suferinţă şi cât mai mulţi pierduţi.

Căci suferinţa-n lume nu-i numai o cântare,
Ci ea se împleteşte cu dragoste de fraţi,
Cu jertfă, cu tăcere, cu jar şi cu răbdare.
Chiar pe nedrept purtată pe umeri sfâşiaţi.

Atunci e suferinţa virtute şi cunună:
Când arde pentru ceilalţi, jertfindu-se pe ea,
Când tace, şi iubeşte, şi suie împreună
Cu fraţii, drumul crucii, prin arşiţa cea grea.

Lidia Hamza

MAI ESTE ACTUAL PĂRINTELE IOSIF TRIFA?

MAI ESTE ACTUAL PĂRINTELE IOSIF TRIFA?

Fr. Ștefan Postică, Iași

Suntem în al optzecilea an de la plecarea Părintelui Iosif dintre noi. A trecut și cel de-al 80-lea 12 februarie. An jubiliar dar și de privire retrospectivă. Ce trebuia făcut și ce s-a făcut în acești ani? An jubiliar și pentru România. Aceleași întrebări… Și probabil aceleași răspunsuri… Începutul a fost frumos, plin de nădejdi, dar…  Au venit anii de libertate când am putut să arătăm nestingheriți cine suntem și ce putem. Faptele istorice, „realizările” acestor ani spun ce spun… Și pe planul văzut și pe cel nevăzut pare să fie un perfect paralelism…
Undeva prin anul 1996, poate 1997, vindeam foaia «Iisus Biruitorul» la ușa unei biserici din Iași. La un moment dat se apropie de mine un om în vârstă, ia un ziar, se uită pe el și spune: „Trifa…, Trifa,… dacă am fi ascultat noi de Trifa…”

Ani de zile m-a urmărit și încă mă mai urmărește acest cuvânt…
Părintele Iosif n-a fost prețuit în țara sa. Doar cei mici au văzut cât de mare este. Intelectualii vremii abia dacă îi acordă pe ici pe colo câteva cuvinte dar și prin acelea, uneori binevoitoare, se vede superioritatea cu care îl privesc pe el și cărțile lui, prea simple pentru nivelul lor. Ba încă și frații vremii, mai ales „ofițerii”, oamenii cu pregătire, nu uită să îl „completeze” în locurile unde activează. Dacă citim Istoria Oastei Domnului din București  de Ioan Gr. Oprișan (lucrare încă nepublicată dar în curs de… înfăptuire), citez oarecum la întâmplare, pentru că nu mi-am pus în gând să fac o analiză a cărții lui Ioan G. Oprișan: | Continuare »

LA DUMINICA BOLNAVILOR

LA DUMINICA BOLNAVILOR

Pr. Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 11 / 8 martie 1936, p. 1

Acum duminică avem la rând evanghelia cu vindecarea unul slăbănog (Mc 2, 1-12).
În legătură cu această evanghelie, Biserica noastră a rânduit un lucru foarte cuminte. Această duminică – a II-a din post – să fie o duminică a bolnavilor, în care şi mai mult să ne aducem aminte de cei bolnavi şi necăjiţi.
Cercetarea şi ajutorarea bolnavilor este o invitare cerească, ce trece prin toate Scripturile. Mântuitorul a ridicat atât de sus această invitare, încât S-a pus pe Sine Însuşi în chipul celor bolnavi şi năpăstuiţi: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Mt 25, 43).
Răsplata cercetării bolnavilor mare este. Dar să ne gândim şi la ceea ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „A face milostenie mare lucru este şi de mântuinţă, dar mai mare este a scoate pe cineva din rătăcirea necredinţei şi a păcatului, pentru că sufletul nu are răscumpărare nici cu toată lumea”.
A cerceta şi ajuta pe cel bolnav mare şi bun lucru este. Dar odată cu aceasta trebuie să cercetăm şi sufletul lui. Să cercetăm şi boala sufletului său. Căci boala şi încercarea vin tocmai ca o medicină cerească pentru sufletul nostru. Vin tocmai ca o solie cerească pentru trezirea şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Când omul zburdă de sănătate şi bine, cu greu te poţi apropia de el cu cele sufleteşti. Pământul inimii lui e cale bătută şi nu primeşte sămânţa. Dar când soseşte boala şi suferinţa, situaţia se schimbă: pământul s-a muiat şi e gata să primească sămânţa. | Continuare »

Duhuri slujitoare

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica a II-a  Postului Mare – a Sf. Grigorie Palama

TDorz1„Nu sunt oare toţi duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântuirea?“ (Evrei 1, 14)

Câtă vreme noi nu-L cunoaştem pe Domnul, fiind oameni lumeşti, suntem străini şi de cunoaşterea Sfintelor Scripturi, care sunt descoperirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Atâta vreme noi suntem ca nişte orbi. Umblăm cu ochii închişi. Nu ştim unde mergem şi nu vedem ce ne aşteaptă. Nici trupeşte, nici sufleteşte. Nici acum, nici mai târziu. Nici în viaţă, nici în moarte.
Ci numai când omul ascultă glasul Domnului şi vine la Hristos, atunci i se deschid ochii, i se desfundă urechile şi i se luminează mintea şi inima. Pentru că omul abia atunci primeşte naşterea din nou prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin Duhul Sfânt.
Acest om nou este omul duhovnicesc, de o fire duhovnicească, cu o pricepere şi o însuşire care îl fac în stare să înţeleagă şi să vadă lumea duhovnicească şi veşnică. Adică acele realităţi pe care omul firesc nu le vede, dar care sunt singurele realităţi cu adevărat însemnate şi eterne.


Pentru un om care nu s-a născut din nou, din Cuvântul şi din Duhul Sfânt, lumea duhovnicească este ca şi cum n-ar exista deloc. Toate realităţile strălucite şi cutremurătoare, care singurele sunt adevărate şi statornice, pentru un astfel de om sunt total necunoscute. Vai, ce orbie nefericită este a nu le vedea pe aceste fericite şi mântuitoare realităţi! | Continuare »

UN CUVÂNT TESTAMENTAR AL FRATELUI IOAN MARINI

UN CUVÂNT TESTAMENTAR AL FRATELUI IOAN MARINI

Hotărâţi şi statornici

Nu fi un steag arătător de vânt
Şi nu primi uşor orice cuvânt;
Rămâi statornic până la sfârşit
În ceea ce Domnul ştii c-a poruncit.

Nu fi ca plopul ce tremură la orice adiere
Când vreo ispită inima şi cugetul ţi-l cere
Ori când vreun vântişor de prigonire bate;
Tu ţine spada de încercare şi răzbate.

Căci numai peştii morţi sunt duşi în jos de apă,
Tu fi ca un stejar ce neclintit rămâne.
Adevărat! E greu să te lipseşti de toate,
Să-nfrunţi furtuni, dureri şi frământări de moarte.

Dar ştiu că ÎMPĂRĂŢIA nu unor pierde vară
Se va da!… Ei vor fi daţi afară!…
Tu fii ca stânca în valuri, neclintit,
Ca muntele statornic şi în veci nebiruit.

Ioan Marini

Această duioasă poezie ne-a fost dată cu ultimele manuscrise aflate lângă patul de suferinţă a în veci neuitatului nostru frate Marini. («Isus Biruitorul» nr. 5-6 / 15 febr. 1947, p. 5)

[…era ziua de 3 martie 1953]

Traian DORZ, din «Istoria unei jertfe»

Lagărul Ghencea era format din douăzeci şi patru de barăci de lemn, acoperite cu carton… şi aşezate pe două rânduri care erau despărţite între ele printr un gard de sârmă ghimpată.
Într-una din jumătăţi erau bărbaţii, în cealaltă erau femeile. Jur împrejur apoi, pe după toate, erau garduri înalte de sârmă ghimpată, iar pe partea dinspre şoseaua Bucureşti-Alexandria, lângă care era lagărul, ca să nu se vadă din afară înăuntrul lagărului, era ridicat un gard înalt de scânduri bătute una lângă alta.
Barăcile acestea fuseseră construite în timpul războiului de către armata germană care fusese cartiruită în ele până la plecarea nemţilor de la noi.
În afara primului gard de sârmă care despărţea barăcile deţinuţilor, erau barăcile serviciilor lagărului: bucătăria, baia, cancelaria, corpul de gardă, magazii… Acolo nu era voie să se meargă decât cu escortă sau cu învoire specială.

Când am ajuns noi, era ziua de 3 martie 1953. După ce am fost predaţi şi preluaţi, am fost duşi într-una din barăcile astea, care era plină-ticsită de oameni. Cu bagajele pe care le aveam, ne-am înfăţişat şefului de baracă, spre a ne lua în numărul barăcii pentru masă şi corvoadă. Era baraca nr. 7. | Continuare »

Un suflet de Apostol

Sunt oameni la care amintirea trecerii lor prin lume e tot atât de vie, de nu chiar mai luminoasă, decât însăşi scurta lor existenţă pământească. Timpul consumă tot ceea ce era perisabil în fiinţa lor, dă la o parte toate micile mizerii legate de o mână de pământ, şterge rugina prejudecăţilor contemporanilor, lăsând să apară dincolo de ani, strălucitor şi biruitor, omul spiritual, model de vieţuire pentru generaţii de-a rândul.

Un astfel de om a fost blândul învăţător IOAN MARINI, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit anul acesta, la 2 februarie, 50 de ani.
Suferinţa, care l-a cercetat încă din anii tinereţii, i-a dat prilejul să-l întâlnească pe un alt mare înfrăţit cu durerea şi jertfa, pe Părintele Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al mişcării religioase «Oastea Domnului», din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

Era în Sanatoriul Geoagiu, unde tânărul învăţător fusese adus de o boală nemiloasă. Su-fletul îi era măcinat de deznădejde, căci orizontul vieţii i se părea prea de timpuriu cufundat în negură. Dar întâlnirea cu preotul de la Sibiu i-a marcat întreaga existenţă, dându-i o altă înţelegere a rosturilor omului în lume.
De acum boala şi suferinţa primeau un alt înţeles, erau văzute prin răbdarea tăcută şi mântuitoare a Golgotei. Pacientul a părăsit sanatoriul cu boala… ameliorată, dar cu su-fletul complet vindecat. Din slăbiciunea trupului supus trecerii inevitabile s-a ivit făptura cea nouă, născută din lacrimi şi căinţă. | Continuare »

[Necredinţa întru înviere duce totul în neorânduială]

Sfântul Ioan Gură de Aur – Cuvânt la Sâmbăta morţilor

”Vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29)

Despre Înviere
Ce este moartea altceva decât despărţirea sufletului de trup. Fiindcă sufletul, care trăieşte veşnic, nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu. Sufletul părăseşte trupul, de aceea moare numai acesta, căci o parte din noi este muritoare, iar alta nemuritoare. Sufletul, care se desparte de trup neobservat de ochii omeneşti, se ia de către îngeri şi se duce în sânul lui Avraam, dacă este drept, sau în temniţa iadului, dacă este păcătos, până ce va veni ziua cea hotărâtă a Judecăţii de apoi, când sufletul iarăşi se va uni cu trupul şi va trebui să dea socoteală înaintea scaunului Judecătorului Hristos.
Eu zic că sufletul iarăşi se va uni cu trupul pentru că viaţa viitoare nu înghite şi nu nimiceşte trupul. Putrezirea trupului şi moartea n-au fost legate de la început de trup, fiindcă trupul este lucru al lui Dumnezeu, iar putreziciunea şi moartea lui au venit în lume prin păcat. Totuşi, trupul iarăşi se va dezbrăca de această haină trecătoare şi se va îmbrăca în cea netrecătoare; el va lepăda ceea ce vine de la păcat şi va lua iarăşi în stăpânire ceea ce îi dăduse harul lui Dumnezeu, adică nestricăciunea.

Învăţătura despre învierea trupului este însă de cea mai mare însemnătate; ea ne dă o pătrundere mai deplină în adevărurile credinţei, orânduieşte viaţa noastră şi apără pronia dumnezeiască de orice învinovăţire. Necredinţa întru înviere răzvrăteşte toată viaţa noastră, o umple cu mii de răutăţi şi duce totul în neorânduială. Din contra, credinţa întru înviere întăreşte convingerea noastră despre o providenţă care cârmuieşte lumea, ne dă o mare râvnă pentru fapta bună, ne îndeamnă a fugi de rău cu toată îngrijirea, şi toate le umple cu linişte şi pace. | Continuare »