COMPROMISUL ŞI CONŞTIINŢA

COMPROMISUL ŞI CONŞTIINŢA

Fr. Ştefan Postică

Într-una din istorioarele sale, Părintele Iosif descrie cearta dintre doi vecini care îşi disputau un metru de teren. Când este pus să jure că nu a mutat hatul, unul dintre cei doi, după ce se gândeşte o clipă, jură. Şi, spune Părintele, pentru o palmă de pământ, şi-a pierdut sufletul, fiindcă a jurat mincinos.
O faptă destul de des întâlnită, banală, mai ales între contemporanii noştri, obişnuiţi cu minciunile şi compromisurile de toate felurile. Şi totuşi, ca mai toate istorioarele Părintelui, această istorioară este purtătoare a unui mare şi adânc adevăr. O clipă poate fi capitală şi poate schimba destinul veşnic al unui om. Un compromis poate fi răscrucea de la care viaţa unui om se poate schimba pentru totdeauna. În acea clipă de gândire, omul cu pricina şi-a ignorat conştiinţa care îl înştiinţa să nu jure mincinos.
În tâlcuirea la Evanghelia lui Zacheu, Părintele Iosif vorbeşte despre acest glas al conştiinţei, spunând: „Cele mai multe suflete se pierd nu pentru că nu li se predică Evanghelia, ci pentru că nu vor să asculte predica din sufletul lor” (Tâlcuirea Evangheliilor, 2000, p. 29).
Cred că aceasta este şi una dintre caracteristicile fraţilor dintâi: nu îşi călcau pe conştiinţă. Părintele lor sufletesc îi înştiinţase: „Nu-i ascultaţi pe cei care spun: «Ce să facem? Aşa este în lume: ici-colo mai trebuie şi să minţi, ici-colo mai trebuie şi să furi…»”. | Continuare »

DESPRE OASTEA CEA MICĂ

DESPRE OASTEA CEA MICĂ

de AVAELIAS

„Iar de altă parte va fi Oastea cea mică, turma cea mică, care înaintează prin pustie, prin prigoane, prin hule, prin lupte, prin suferinţe, prin biruinţe.” (Părintele Iosif Trifa, Spre Canaan, Ed. 2001, pag. 40)
Încă de la apariţia sa, Mişcarea de trezire sufletească Oastea Domnului s-a confruntat cu lupte din afara şi dinlăuntru, cu păreri şi încredinţări diferite referitor la modul de viaţă duhovnicească sau la felul de a pune în acţiune învăţătura Sf. Scripturi şi a Sf. Biserici. Aceste divergenţe de opinie cât şi de acţiune au apărut datorită unor cauze pe care Părintele Iosif le descrie astfel: „Creştinul de «literă» face şi azi tot aşa. Creştinul care n-a gustat cu adevărat din Jertfa Golgotei face şi azi tot aşa. Dimineaţa îl vezi la biserică, lăudând pe Dumnezeu, iar după-amiază îl vezi jucând la cârciumă şi îl auzi înjurând pe Dumnezeu. Se întâmplă şi aici exact ceea ce s-a întâmpla sus pe Muntele Sinai. În decurs de câteva ore, creştinul de «literă» Îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu… un viţel, cu jocul şi petrecerea”. (Spre Canaan, pag. 137)
Este binecunoscut faptul că, prin Duhul lui Dumnezeu, Părintele a văzut toate aceste pericole care se abăteau peste Lucrare, a căutat să găsească soluţiile cele mai fericite şi binecuvântate de Domnul, care să dea şi roade. De aceea a spus: „Fraţii mei, luaţi aminte mai curând ori mai târziu şi Oastea va trece, va trebui să treacă şi ea, prin locul de la Numeri 14, 4. Mai curând ori mai târziu se vor ridica şi din tabăra Oastei cei care n-au ieşit sufleteşte din Egipt şi vor striga şi ei: Noi credeam să avem linişte şi, când colo, iată, acum suntem în război cu toată lumea… Să ne alegem o altă căpetenie… Ne trebuie o conducere nouă care să ne aducă iar liniştea şi pacea pe care o aveam înainte… că noi vrem să trăim în pace cu toţi şi cu toate.
Şi atunci se vor alege cele două tabere. Unii îşi vor alege o altă căpetenie şi vor pleca înapoi, în Egipt, ca să scape de «pustie» şi să aibă linişte şi pace cu toţi şi cu toate.
Iar de cealaltă parte va rămâne «turma cea mică». Vor rămâne cei tari în Domnul, să păşească înain­te pe drumul Crucii, prin pustia necazurilor, prigoanelor, luptelor şi jertfelor. | Continuare »

Tatăl te iartă!… Vino acasă, suflet pierdut!…

Preot IOSIF TRIFA, Fiul cel pierdut

Fiul-cel-pierdut-30Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dragostea şi iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui şi întoarcerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit acasă… El n‑avea nici măcar dreptul de slugă… El pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat starea ce o avusese mai înainte.
O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească, oricât de păcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.

Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa noastră dragostea de tată, ca să vedem prin ea dragostea Tatălui ce­resc. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cât de mare este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!…

Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel pierdut şi înţelesul ei.
Mai anii trecuţi, ziarul «America» din Cle­veland a publicat un anunţ interesant. Un tată de prin părţile Bana­tului îşi chema fiul să se întoarcă acasă în ţară. Pesemne, fiul apucase în căile cele rele şi părăsise casa părintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl rămâne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice preţ să-l aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit să publice un anunţ, în­tr‑un ziar românesc din America. | Continuare »

Copil eram cândva…

intoarcerea-fiului-risipitor2Copil eram cândva – şi-n mine
păcatul nu era pătruns,
în taina inimii senine
nimic n-aveam atunci ascuns.

Îmi dam şi pâinea de la gură,
cu milă, celor mai sărmani
şi mă rugam cu-aşa căldură
pentru prieteni şi duşmani!

A lumii multe patimi rele
pe calea lor nu m-au fost dus,
comoara inimioarei mele
era atunci numa-n Iisus.

Dar mai târziu, când căi străine
m-au înşelat şi m-au atras,
am ars tot ce-a fost bun în mine
şi numai plânsul mi-a rămas. | Continuare »

Şedeam jos şi plângeam

Şedeam jos şi plângeam

Traian Dorz, HRISTOS – COMOARA PSALMILOR

Psalmul 137, v. 1

Nu este niciodată o mai potrivită stare pentru noi când am păcătuit, călcând voia lui Dumnezeu, decât să şedem jos, în pocăinţă, în amare păreri de rău, în zbuciumată recunoaştere a căderii noastre – şi să plângem, ca nişte vinovaţi.
Şi nu este niciodată o mai fericită stare pentru noi când Dumnezeu ne-a făcut bine…, când ne-a primit iarăşi, când ne-a învrednicit iarăşi de un nou har al bunătăţii Sale, decât să şedem în genunchi şi să plângem.
Când El ne-a dat o nouă binecuvântare a întâlnirii frăţeşti şi o nouă înfăţişare înaintea Lui, şi o nouă petrecere în Casa Lui – nu-i o mai potrivită stare pentru noi decât să şedem jos în genunchi, în smerenie recunoscătoare, şi să plângem, mul-ţumindu-I pentru toate binefacerile şi binecuvântările Lui.

Şezând jos la picioarele Domnului şi plângând şi-a auzit femeia cea păcătoasă vestea iertării cea mântuitoare a păca-telor ei celor multe (Luca 7, 47).
Şezând jos la picioarele Domnului şi plângând şi-a auzit Maria vestea cea dulce că aceasta este partea cea bună care nu se va mai lua de la dânsa… (Luca 10, 39-42).
Şezând şi plângând la picioarele lui Iisus a primit Maria făgăduinţa învierii fratelui ei (Ioan 11, 32), pe care îl iubea atât de mult!…
Şezând jos la picioarele Crucii Lui a primit ucenicul Său cel iubit o Mamă… şi tot acolo la picioarele Crucii şi Mama Sa cea îndurerată şi-a primit un alt fiu iubit (Ioan 19, 25-27)… | Continuare »

Întoarcere

Traian DORZ, din Cântări Îndepărtate

Fiul-cel-pierdut-10De sus, de pe ’nălţimea Crucii,
Iisus, Dumnezeiescul Miel,
ne cheamă ne-ncetat să-ntoarcem
în Sus, spre El,
în Sus, la El.

Şi voi, de vreţi s-aveţi viaţa,
să-ntoarceţi pân’ la Cruce sus,
să-ntoarceţi pe deplin,
să-ntoarceţi pân’ la Iisus,
pân’ la Iisus!

Voi, care spre-adâncimea morţii
atât de greu v-aţi prăbuşit,
voi, care-aţi mers pe căi pierdute
şi conştiinţa v-aţi robit,

Voi, toţi cei ce-aţi întors din lume
lăsând păcatul de-orice fel,
dar n-aţi ajuns pân’ la adânca
şi sfânta contopire-n El,

Întoarceţi la Hristos,
întoarceţi,
s-ajungeţi Chipul Său curat!
Să fiţi în El deplin…
…Aceasta-i
întoarcerea cu-adevărat!

Nu ştiţi?…

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din Meditaţii la Apostolul din Duminica a 34-a după Rusalii)

TDorz1Trei versete încep în cuvântul acestui sfânt apostol cu aceste două cuvinte de cutremurătoare întrebare, fiecare având în vedere un alt adevăr.
Versetul 15, versetul 16 şi versetul 19.
În acest verset de care vorbim acum, întrebarea aceasta nu este de fapt o întrebare, ci o aducere-aminte, şi chiar mai mult, este o învinuire. Corintenii, cei cărora le erau adresate aceste întrebări, ştiau ei bine că trupurile noastre sunt nişte mădulare ale lui Hristos. Fiindcă Sfântul lor Apostol şi părintele lor sufletesc le mărturisise şi le adeverise aceste lucruri, cum spune el: zi şi noapte, ani de zile, cu lacrimi, fiecăruia dintre ei (Fapte 20, 31). Numai că şarpele care o amăgise pe Eva cu şiretlicul lui le stricase şi gândul multora dintre ei de la curăţia şi dragostea faţă de Hristos, după cum le scria el cu teamă şi cu durere (II Cor 11, 3).
Cu câtă bucurie îl primiseră corintenii cândva pe Sfântul trimis la ei, care le propovăduise lor pentru prima dată cuvântul mântuirii, prin care fuseseră născuţi din nou, curăţiţi şi sfinţiţi pentru Hristos! Ce frumos umblaseră ei o vreme pe această cale strălucită, când părintele lor, Pavel, le spunea fericit: Mă bucur că mă pot încrede în voi în toate privinţele… Vă laud că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat… Iar, ceva mai târziu, doar cu câtva timp, cum a lucrat acolo şarpele şi ce prăpăd a făcut în mulţi dintre ei! Aproape că nu este nici un păcat de care să nu-i învinuiască părintele lor cu ruşine şi cu durere. | Continuare »

„MĂ VEŢI LĂSA SINGUR (In 16, 32); DAR NU SUNT SINGUR, CĂCI TATĂL ESTE CU MINE”

„MĂ VEŢI LĂSA SINGUR (In 16, 32); DAR NU SUNT SINGUR, CĂCI TATĂL ESTE CU MINE”

„Nu vă voi lăsa orfani” (In 14, 18); „Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor” (Mt 28, 20)

Este în taina Golgotei şi această durere. Singurătatea. Părăsirea.
Domnul Iisus a suferit singur. Fără mângâierea vreunuia din prietenii Săi, în mijlocul unei lumi întregi care I-a stat împotrivă.
…Ce durere!… Dar Domnul a mers înainte până la moartea pe cruce, îndrăznind să calce pe acest drum neumblat, în faţa privirii Tatălui Său.
Căci deşi era părăsit şi singur, nu era totuşi singur. „Căci Tatăl este cu Mine.”
Dar prin viaţa Sa, prin suferinţele şi moartea de pe cruce, El ne-a arătat şi nouă că, pentru a dobândi mântuirea, trebuie să păşim pe urmele Lui” (I Ptr 2, 21).
„În lume veţi avea necazuri” (In 16, 23)… „Veţi fi urâţi de toţi pentru Numele Meu… Veţi fi daţi la chin şi la moarte” (Mt 24, 9). Toate aceste cuvinte care „nu vor trece” (Mt 24, 35) – şi altele – sunt dovada că drumul mântuirii e unul singur: acela care trece prin Golgota…
Cine ar putea să îndure oare durerile acestui drum, dacă n-ar privi la Cel răstignit?… E un drum atât de greu, dar pe pietrele căruia scrie cu sânge: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33). Ceea ce spune şi Apostolul Pavel în Evrei 12, 3.
Dar, pe lângă însângerarea în lupta cu păcatul şi cu lumea, poţi avea bucuria să fii în tovărăşia fraţilor în această durere şi să suferi îm¬preună cu ei (I Ptr). Durerea e parcă mai uşoară în tovărăşie. | Continuare »

„TOŢI ÎMPREUNĂ ÎN ACELAŞI LOC“ (Fapte 2, 1)

„TOŢI ÎMPREUNĂ ÎN ACELAŞI LOC“ (Fapte 2, 1)

Deoarece la articolul ASCULTARE? CATEGORIC, DA! Dar de cine? a apărut un comentariu semnat avvanatanael, care spune bine ce spune, dar care nu are suport real al afirmaţiei, voi răspunde cu ajutorul Domnului, încercând să explic de ce nu este real.
Comentariu este următorul:
„Si eu subscriu la acest material, dar aş dori ca toţi cei ce trag aceste semnale de alarmă, să fie prezenţi şi cu trupul la marile adunări ale Oastei Domnului, indeosebi la mormintele înaintaşilor noştri, stând unii lângă alţii şi împreună, în rugăciune şi răbdare. Cred că în felul acesta Domnul se va lupta pentru ai Lui. Bine ar fi să venim toţi. DAR TOŢI… Şi cei cu păcate multe şi cei cu păcate mici, şi cei drepţi şi cei mai puţin drepţi, toţi în smerenie faţă de Dumnezeu şi sinceritate unii faţă de ceilalţi. În felul acesta, lucrurile s-ar rezolva. E nevoie de multă, imens de multă dragoste şi răbdare pentru ca „orice vale să se umple şi orice deal să se plece” şi cu timpul lucruriile vor reintra pe făgaşul sănătos. La roata de la bicicletă jumătate de spiţe trag dreapta, iar celelaltă jumate stânga, dar cercul roţii rămâne centrat, merge drept. Cred că doar împreună, cu toţi fiii ei atât de risipiţi, Oastea Domnului poate merge biruitor înainte. Deşi unii au mai multă dreptate decât ceilalţi, TOTUŞI toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de SLAVA lui DUMNEZEU. Dacă am fi împreună, atunci nu noi trebuie să dăm afară pe cel ce strică, ci Domnul ar nimicii din mijlocul poporului sfânt pe oricine ar căuta viclean să schimbe ÎNVĂŢĂTURA LĂSATĂ DE PĂRINŢI. DOAMNE AJUTĂ! Până atunci TOŢI, ÎMPREUNĂ, ÎN ACELAŞI LOC ŞI ACELAŞI DUH!“
Şi eu subscriu la articolul mai sus numit, chiar şi la comentariu (la modul idealist) cu toată fiinţa mea şi tocmai această subscriere îmi cere să răspund fratelui avvanatanael.
Cu ce i-ar ajuta pe unii să vadă mai uşor adevărul nimicirii Oastei Domnului prezenţa cu trupul la adunările mari ale Oastei a celor trei fraţi semnatari? S-ar trezi cineva mai repede? | Continuare »

PLANIFICARE LA OASTEA DOMNULUI? SAU HAOS PLANIFICAT? (SCAPĂ CINE POATE!)

PLANIFICARE LA OASTEA DOMNULUI? SAU HAOS PLANIFICAT? (SCAPĂ CINE POATE!)

„Planurile pe care le face inima atârnă de om, dar răspunsul pe care-l dă gura vine de la Domnul” (Prov. 16, 1).

Răsfoind colecţia foii «Iisus Biruitorul», nu mică mi-a fost surprinderea să constat că: „Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nimic nu e nou sub soare” (Ecl. 1, 9), ajungând să-i dau mare dreptate lui Solomon, citind un editorial publicat în «Iisus Biruitorul» nr. 11 (727) / 8-14 martie 2010, în care se vorbeşte amplu despre Istoria Bisericii primare, despre începuturile activităţii misionare, dându-se exemplu Biserica din Antiohia, ce reprezintă un model de urmat, de bună seamă şi pentru noi, cei de astăzi.
Citind mai departe articolul, mi s-a făcut lumină, reflectând la tematica planificată a adunărilor de la Bacău din 27. 12. 2017 şi de la Comăneşti din 02. 01. 2018, adunări în care au apărut ca un fir roşu aceleaşi idei lansate în urmă cu 7 ani, idei gândite şi, iată, realizate pas cu pas, legate de misiune şi contramisiune, trimitere şi împuternicire.
Articolul cu pricina reprezintă un Apel-program care, dacă de şapte ani de zile a trecut mai neobservat, iată că acum este pus în aplicare pe faţă. După ce distinsul autor vorbeşte despre începuturile Oastei, despre afirmarea ei în faţa publicului astfel încât a trebuit să se ţină cont de Oaste, acesta arată că frumoasele realizări ale Oastei au fost împiedicate să se desăvârşească tocmai datorita unei contramisiuni: „Or, faptul că lucrul acesta nu s-a realizat, în bună măsură, se datorează acestei contramisiuni, o lucrare a diavolului, care reuşeşte, iată, să zădărnicească lucrarea de mântuire prin Evanghelie”. | Continuare »