„ŞI VINDECA TOATĂ BOALA ŞI NEPUTINŢA ÎN POPOR”

„ŞI VINDECA TOATĂ BOALA ŞI NEPUTINŢA ÎN POPOR”

Evanghelia de duminică ni-L arată pe Mântuitorul ca pe un Doctor bun ce dă lumină la doi orbi, vindecă un îndrăcit şi tămăduieşte toată boala şi neputinţa în popor.
O, ce Doctor mare şi bun a fost Iisus Mântuitorul! Pe oriunde ajungea El, bolile şi durerile încetau, bolnavii se făceau sănătoşi. „Mergând, spuneţi lui Ioan – zicea însuşi Iisus – că orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii se scoală şi săracilor bine se vesteşte” (Mt 11, 4-5). Erau sate întregi unde nu mai era nici o boală, nici un bolnav şi nici o durere, căci Iisus trecuse pe acolo şi le vindecase. Dar minunata putere şi lucrare a Mântuitorului nu stătea numai în aceea că El vindeca şi bolile cele trupeşti. „Duhul Domnului – zicea Iisus – M-a trimis să-i tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc iertare celor robiţi şi orbilor vedere” (Lc 4, 18-19). Mântuitorul tămăduia şi inimile, tămăduia orbia şi ologia cea sufletească şi dezlega suflete din robia diavolului. Mântuitorul punea tămăduirea bolilor trupeşti în legătură cu tămăduirea cea din lăuntru, cea sufletească a omului, de aceea zicea celor tămăduiţi: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti” (In 5, 14).
Iisus Mântuitorul e şi azi tot acelaşi Doctor minunat al sufletelor şi trupurilor noastre. Evangheliile ne spun că bolnavii se atingeau de El, căci putere ieşea de la Dânsul” (Lc 6, 19). | Continuare »

TĂMĂDUIREA SLĂBĂNOGULUI DIN CAPERNAUM

TĂMĂDUIREA SLĂBĂNOGULUI DIN CAPERNAUM

Evanghelia de duminică – duminica a doua a postului – istoriseşte tămăduirea unui slăbănog din Capernaum. Patru inşi îl purtau şi, neputând străbate cu el la Iisus din cauza mulţimii, l-au slobozit prin acoperişul casei. Iisus i-a zis: „Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele… ridică-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” (citiţi pe larg această evanghelie la Marcu 2, 1-12).
Un adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta însemnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui, şi de boala aceasta trebuia scăpat mai întâi.
Tămăduirea omului trebuie să plece din lăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească.
Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi e de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav.
De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 6-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

…Două mari şi veşnice datorii stau în faţa noastră, a tuturor celor care am fost aleşi după planul Său la o împreună-lucrare cu El, în vederea mântuirii noastre şi a altora, în vederea ducerii Evangheliei până la marginile pământului şi până la sfârşitul vremilor.
Cea dintâi e datoria de a nu uita trecutul. De a privi mereu spre Început, spre Biserica de la început, spre dragostea de la început. De la Începutul Evangheliei. De la Începutul Bisericii. De la Începutul Lucrării Sfinte în care ne-am născut şi noi din părinţii trupeşti şi din cei sufleteşti.
Iar cea de a doua datorie este de a nu uita viitorul. De a privi şi de a ne îngriji mereu de soarta celor care vin după noi, până la sfârşitul vremii noastre şi a neamului nostru. Până în Zilele Veşniciei…
Legătura noastră cu trecutul trebuie să ne ţină vii între noi, neîntrerupt, viaţa şi pilda înaintaşilor noştri. Necontenita noastră grijă trebuie să fie a nu ne depărta cu nimic de la drumul credinţei lor, de la pilda statorniciei lor, de la râvna dragostei lor faţă de Dumnezeu. De la felul smerit şi recunoscător al mulţumirii aduse de ei pentru biruinţele şi ajutorul pe care Dumnezeu le-a dat lor. De la ascultarea şi evlavia lor faţă de Hristos Mântuitorul nostru, oricâte jertfe grele a trebuit să îndure pentru a-şi păstra această credinţă, sub toată apăsarea de veacuri a atâtor vrăjmaşi străini şi băştinaşi.

Răbdarea şi credinţa lor să ne fie pildă veşnică. | Continuare »

UNIMEA CREDINŢEI ŞI ÎMPĂRTĂŞIREA SFÂNTULUI DUH

Icoana_tuturor_sfintilor„A tăinui cuvântul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna Credinţă Ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci când pacea lucrează conglăsuirea către rău.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662)

Pentru tot omul ce poartă pecetea Dumnezeului Hristos, este binecunoscut faptul că unitatea Bisericii Ortodoxe este, înainte de toate, unitatea în Crezul mărturisit în Credinţa Ortodoxă, ori cu alte cuvinte, unitatea în deplinătatea adevărului revelat, unitatea în Cuvântul Întrupat – „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14.6)-, care este unitatea în Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El este Întemeietorul și Capul Bisericii, iar Biserica al Lui Trup este – „Şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi.” (Efeseni 1.22-23) Membri acestui trup sunt toţi credincioşii ortodocşi botezaţi în Biserica Ortodoxă în numele Sfintei Treimi.
O exprimare limpede de unire în crez şi faptă ortodoxă a fost formulată şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul. Vrăjmaşii ce s-au ridicat împotriva sfântului pentru că acesta combătea cu înverşunare monotelismul, i-au pus următoarea întrebare: „De care biserică aparţii? Bisericii din Constantinopol, din Roma, din Antiohia, din Alexandria sau din Ierusalim? Pentru că, ia aminte, toate aceste biserici împreună cu diocezele lor sunt în comuniune. Aşa că, de spui că aparţii Bisericii universale (soborniceşti), ar trebui să te alături gândirii bisericilor soborniceşti, pentru că de urmezi o nouă cale, singur te vei da pierzării.”
Sfântul a răspuns: „Dumnezeu, Stăpânul creaţiei, a spus că Biserica Sobornicească viază în mărturisirea dreaptă a credinţei în El, numindu-l pe Petru binecuvântat pentru că I-a mărturisit dumnezeirea (Matei 16.18). Aşadar, aş vrea să cunosc temeiul după care aceasta unire s-a făcut, iar dacă este după Dumnezeu, nu mă voi separa de voi.” Patricienii Troliu şi Sergiu Eufratul ce au mărturisit eresul monotelit care cuprinsese TOŢI arhiereii bisericilor de atunci, cum că în Hristos nu e decât o singură voinţă, au strigat: „Cu toate aceste mărturii, nu intri în comuniune şi ascultare de Tronul Constantinopolului?”
„Nu,” a răspuns Sfântul.
„Dar de ce?” întrebat-au ei.
„Pentru că” a grăit blând Bătrânul, „conducătorii pomenitelor biserici au respins hotărârile celor patru Sinoade. Şi prin aceste hule singuri s-au excomunicat din Biserică, după cum le-am mărturisit acest lucru până acum.”
„Bine, dar atunci numai tu singur te vei mântui,” au socotit iscoditorii, „şi toţi ceilalţi se vor osândi?” | Continuare »

Despre pocăinţă (II)

Despre pocăinţă (II)

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, Apologeticum, 2005, pp. 65-73.

Să nu-mi spui iarăşi:
– Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mântuiesc?
– Tu nu poţi, Stăpânul tău poate! Şi într-atât, încât să-ţi şteargă păcatele! Uită-te cu luare-aminte la ce spun! Aşa îţi şterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne nici urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci, oricât de mult s-ar strădui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârşit. Te loveşti la faţă; rana s-a tămăduit, dar rămâne urma, mărturia rănii, şi ea strică frumuseţea chipului; şi se străduieşte mult doctorul să şteargă urma, dar nu poate; i se împotrivesc şi slăbiciunea firii omeneşti, şi neputinţa artei medicale, şi neputinţa doctorilor. Dar când Dumnezeu şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să rămână semn, ci, o dată cu sănătatea, dăruieşte şi frumuseţea, o dată cu izbăvirea de pedeapsă, dă şi dreptate şi-1 face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul şi-1 face să nu mai fie, nici să mai revină, atât de desăvârşit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!
Poate că cineva m-ar întreba:
– De unde se vede asta? | Continuare »

La Tine vin

Traian Dorz, Cântările dintâiLa-picioarele-crucii

La Tine vin, Iisuse, iar,
picioarele să-Ţi strâng,
trecutul să mi-l plâng amar,
păcatul să mi-l plâng.

Căci am greşit, Iisuse bun,
şi-i mare vina mea,
dar mii de lacrimi calde-adun
şi-Ţi cer a mi-o spăla.

Atâţia păcătoşi s-au strâns
de-atâţia ani mereu,
stropind cu lacrimi şi cu plâns
păcatul lor cel greu.

Iar Tu pe toţi i-ai ascultat,
pe vameşi şi pe hoţi,
prin Jertfa Crucii i-ai spălat
şi i-ai iertat pe toţi.

De-aceea vin acum şi eu
picioarele să-Ţi strâng,
căci Tu-mi cunoşti păcatul greu
şi ştii că eu mi-l plâng.

Spre Tine glasul mi-l îndrept
şi mila Ta o cer,
o, dă-mi iertarea ce-o aştept,
nu mă lăsa să pier!

Cu-a’ Tale sfinte mângâieri
Tu mângâie-mă iar
şi-n viaţa plină de dureri
revarsă-mi scumpul har.
Căci, Doamne, către Tine Sus
privirea mi-o îndrept,
Te chem cu glasul stins, Iisus,
şi mila Ta aştept.

Despre pocăinţă (I)

Despre pocăinţă (I)

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, Apologeticum, 2005, pp. 65-73.

…Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica? Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne ţine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
În biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe, şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.
Asta e pricină că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i tăie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii. | Continuare »

Nu Te duce de la noi!

Traian Dorz

Gadareni suntem, Iisuse, plini de patimi şi nevoi,
suntem inimi nesupuse, Te-am gonit, dar, o, Iisuse,
nu Te duce de la noi!

Plini suntem de fapte rele şi-al păcatului noroi,
gemem sub necazuri grele, nu ne părăsi în ele,
nu Te duce de la noi!

Nu Te duce, fără Tine suntem orbi, flămânzi şi goi,
ia-ne tot ce-avem mai bine, toate n-au un preţ cât Tine,
nu Te duce de la noi!

N-asculta pe-aceia care şi-azi Te-alungă iar ’napoi.
Arse-n dor de vindecare, plâng atâtea răni amare,
nu Te duce de la noi! | Continuare »

Hristos este sfârşitul Legii

TDorz1Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI, Meditaţii la Duminica a 5-a după Rusalii

„…căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea“ (Romani 10, 4).
Pe tot de-a lungul drumului Legii, neprihănirea a fost cu neputinţă, fiindcă nimeni nu se putea îndreptăţi din Lege, pentru că nimeni n-a putut s-o ţină în întregimea ei, fără a-i călca nici chiar o poruncă. Iar, dacă una singură a călcat-o, omul s-a făcut vinovat de toate, după cum este şi scris (Iacov 2, 10).
Făcându-se vinovat, mântuirea lui a căzut, pentru că neprihănirea lui s-a pierdut.
De aceea, este iarăşi scris că Dumnezeu ne-a închis pe toţi în neascultarea (neputinţei), ca să aibă îndurarea (răscumpărării) faţă de toţi (Rom. 11, 12).

La capătul tuturor ostenelilor şi al luptelor omului de a se mântui pe sine prin puterile sale… şi la capătul tuturor ostenelilor şi luptelor Legii de a-l mântui pe om prin ţinerea poruncilor sale, a venit darul Harului Dumnezeiesc: Jertfa lui Hristos. Mântuirea adusă de Crucea Lui. Neprihănirea dată de Sângele Lui. Îndreptarea adusă de răscumpărarea Lui.
Astfel, Hristos este nu numai sfârşitul nostru sau sfârşitul Legii, ci şi sfârşitul Mântuirii.
Cine nu-L primeşte pe Hristos şi mântuirea adusă de El, acela nu va mai avea nici în veacul acesta şi nici în veacul viitor nici o altă mântuire, nicăieri.

Hristos este sfârşitul Legii şi în înţelesul ca nimeni să nu mai pună Legea lui Moise vreodată înaintea Lui. | Continuare »

DIN LOCUL UNDE SUFĂR…

Traian Dorz, Cântări noi

Din locul unde sufăr de flacăra iubirii
răsare coarda Viţei cu şapte înălţimi,
cinci trandafiri mai roşii ca floarea răstignirii
se scutur’ de petale în mâini de heruvimi.

Din şapte spice pline, mai albe ca azima,
se taie Miezul Vieţii în patru părţi cruciş,
din Alfa spre Omega,
de la Ioan spre Dima,
din Moarte spre Viaţă,
din iad, – spre Luminiş.

Dinjosul Rădăcinii e ţeasta despicată
ca rana unei raze muşcată dintr-un măr,
deasupra arde zarea cu creasta-nflăcărată
ca spuma unui Sânge vărsat pentru-Adevăr!

Păduri de mâini se-nalţă cerşind o fărmitură
şi nor de buze arse aşteapt-un strop de har,
– şi Cele Patru Taine se dau fără măsură,
şi Cele Patru Braţe se-ntind fără Hotar…