b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Sfântul Luca al Crimeei
Cuvânt în Duminica Lăsatului sec de carne

A mai rămas o singură duminică până la Postul Mare. În duminica următoare, Duminica Iertării, Sfânta Biserică ne va chema să ne împăcăm, să ne iertăm unii altora greşelile, amintind că Dumnezeu ne iartă numai atunci când ne iertăm şi noi unii pe alţii. Pregătindu-ne pentru nevoinţa Patruzecimii şi pentru această împăcare, sfânta Biserică, prin pericopa evanghelică de astăzi, ne zugrăveşte spre învăţătură Judecata care va fi la a Doua Venire a Fiului lui Dumnezeu.
Hristos va veni în toată slava Sa cerească, şi înaintea Lui se vor aduna toate popoarele, toţi drepţii şi toţi păcătoşii; nimeni nu va putea da dosul, nimeni nu va putea rămâne deoparte, nu se va putea piti în spatele altcuiva.
Domnul îi va despărţi pe drepţi de păcătoşi: drepţii vor merge de-a dreapta Lui, păcătoşii de-a stânga. Domnul va spune: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia gătită vouă de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34).
De la zidirea lumii a fost deja prevăzută, a fost deja hotărâtă această înfricoşată Judecată, a fost deja pregătită împărăţia Cerurilor. „Cu ce bunătăţi se poate asemui această binecuvântare?” – se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. „Câtă cinste, câtă fericire este în el!
Hristos n-a zis: primiţi, ci: moşteniţi – ca pe propriul nostru avut, ca pe avutul nostru părintesc, pe care îl avem de veacuri”. Pentru ce virtuţi se va pogorî asemenea milostivire asupra drepţilor la Judecata lui Dumnezeu? Ni le arată însuşi Judecătorul – Hristos.
Flămând am fost, va spune El, şi M-aţi hrănit; însetat am fost, şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost, şi M-aţi primit; gol am fost, şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost, şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Mt. 25, 36). Precum vedem, fraţi şi surori, la Judecata lui Dumnezeu se vor descoperi faptele dragostei şi milostivirii, săvârşite de către drepţi în viaţa lor pe acest pământ. | Continuare »

Sâmbătă dimineaţă, în data de 15 februarie, a trecut la Domnul fratele Filip Pîţu de la Caşvana, judeţul Suceava, care ar fi împlinit la vară 90 de ani.
Acum două săptămâni plecase la Domnul soţia sa, sora Sofronia, care n-a dorit să fie singură în veşnicie, ci şi cu tovarăşul ei de o viaţă, cu care împreună au avut 11 copii, dintre care doar 8 mai sunt în viaţă.
Sora Sofronia s-a născut în data de 24 decembrie 1926 şi provenea dintr-o familie numeroasă, formată din zece copii, iar fratele Filip s-a născut în data de 13 iulie 1924.
Nonagenarul nostru, fratele Filip, este unul din veteranii Oastei din zonă, unul din stâlpii de nădejde, hotărât şi statornic în păstrarea învăţăturii celei dintâi a Bisericii şi a Oastei Domnului. Cot la cot cu fratele Titus Neculcea de la Marginea, judeţul Suceava, au luptat pentru nealterarea învăţăturii şi pentru neamestecarea cu nici un fel de învăţătură străină de cauza şi de idealul Oastei, pe care le-a înţeles de la înaintaşii noştri, tovarăşii lui de luptă.
Iată că acum îi urmează în veşnicia strălucită pe cei pe care i-a iubit, ascultat şi urmat întocmai.
Neobosit făptuitor de bine, a strâns deseori ajutoare pentru copiii orfelinatului de la Molniţa, Ucraina.
Ultima seară de priveghi, fratele Filip şi-a petrecut-o într-o frumoasă adunare şi părtăşie frăţească, avându-i la căpătâi pe mulţi fraţi din împrejurimi. Chiar înainte de începerea adunării, a avut binecuvâtatul prilej de a primi un ultim sărut de rămas bun de la prietenii şi fraţii săi de la Bănceni: Prea Sfinţitul Longhin, care deşi foarte bolnav a venit însoţit de părintele Meletie şi părintele Siluan şi, împreună cu preoţii din localitate, i-au săvârşit panahida sau slujba de priveghi.
Pe lângă procesiunea şi slujba de înmormântare, cortegiul funerar a fost însoţit, după un obicei local de doi trâmbiţaşi, care cu nişte trâmbiţe lungi, sunau a biruinţă, a înviere după fiecare cântare cu care cei prezenţi îl petreceau pe ultimul drum pe hotărâtul şi statornicul nostru frate Filip Pîţu.
Cu mare dragoste, cu respect pentru viaţa lui frumoasă şi cu dorinţă sinceră de a urma acelaşi drept şi frumos drum al credinţei, suntem alături cu rugăciunile noastre atât de fratele Filip care pleacă pe drumul cel neîntors al veşniciei, cât şi alături de familia sa greu încercată.
Mergeţi cu Domnul, frate Filip, în Împărăţia cea dulce, alături de dragii înaintaşi şi mult doritul nostru Mire şi Dumnezeu!

Pr. Al. Schmemann

În a treia Duminică din perioada pregătirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Împreună cu imnurile cântate în această zi, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat într-o ţară îndepărtată, cheltuind toţi banii pe care îi avea.
O ţară îndepărtată! Această definiţie a condiţiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm şi să ne-o împropriem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, este unică.
Un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea chiar şi foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărată viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului. Şi acela care se simte perfect „acasă“ în această lume şi în viaţa ei, care niciodată nu a fost atins de dorinţa după altă Realitate, nu va înţelege ce este pocăinţa.
Pocăinţa este adesea identificată cu o înşiruire rece şi „obiectivă“ a păcatelor şi a greşelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăţie în faţa unei acuzaţii juridice.
Spovedania şi dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest „ceva“ este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevărata viaţă creată şi dată de Dumnezeu. | Continuare »

1. Pe malurile râurilor triste,
pe malul apelor din Babilon,
acolo am şezut şi-am plâns cu jale
când ne-am adus aminte de Sion.

2. În sălciile din ţinutu-acela
noi ale noastre harfe-am atârnat,
3. C-atunci, râzând, biruitorii noştri
să le cântăm cântări au aşteptat.

Asupritorii vrut-au bucurie,
vrăjmaşii noştri veselii au vrut,
cântările Sionului cerură,
să le cântăm din ele ne-au cerut.

4. Cum, Doamne, să putem cânta noi, oare,
cântările Sionului iubit,
a Domnului cântări neprihănite
pe un pământ străin şi nedorit?

5. De te-oi uita, Ierusalim, să-şi uite
a ei destoinicie dreapta mea,
6. De cerul gurii limba-mi se lipească,
de nu-mi va fi la tine inima!

De nu-mi voi aminti mereu de tine,
de nu-mi voi face din Ierusalim
a bucuriei culme minunată
şi-a dorului puternic şi sublim! | Continuare »

Părintele Serafim Rose

„La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion“

În aceste cuvinte ale Psalmului, specifice Postului Mare, noi, creştinii ortodocşi, Noul Israel, ne amintim că suntem în exil. Pentru ortodocşii ruşi, alungaţi din Sfânta Rusie, psalmul are un înţeles aparte; dar toţi creştinii ortodocşi, la rândul lor, trăiesc în exil în lumea aceasta, tânjind să se întoarcă în patria lor adevărată, Împărăţia Cerurilor.
Pentru noi postul mare este o perioadă de exil rânduită pentru noi de maica noastră, Biserica, pentru a păstra neştirbită amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atât de mult. Ne-am meritat exilul şi avem şi mare nevoie de el din cauza păcătoşeniei noastre atât de mari. Numai prin durerea exilului, pe care ne-o amintim postind, rugându-ne şi pocăindu-ne în această perioadă, rămânem cu mintea aţintită spre Sionul nostru.
„De te voi uita Ierusalime…“ Slabi şi cuprinşi de uitare, chiar în cadrul Postului Mare trăim ca şi cum Ierusalimului nu ar exista pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Babilonul nostru; suntem seduşi de preocupările frivole ale acestui „pământ străin“ şi neglijăm slujbele şi rânduiala Bisericii care ne aduc aminte de adevărata noastră patrie. Şi mai rău încă, îi iubim pe cei care ne înrobesc – pentru că păcatele noastre ne înrobesc, cu siguranţă mai mult decât oricare alt stăpân omenesc – şi în slujba lor petrecem în trândăvie zilele preţioase ale postului când ar trebui să ne pregătim să întâmpinăm Răsăritul Noului Ierusalim: Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

Sântul Grigorie Palama

1. Proorocul, căinând cetatea Ierusalimului, a grăit: „Va fi dată foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” [Amos 8:11]. Foamea este lipsa şi totodată dorinţa hranei neapărat trebuincioase. Dar există ceva mai rău şi mai cumplit decât foamea aceea, anume atunci când cineva are lipsă de cele neapărat trebuincioase mântuirii, rămânând totuşi nepăsător faţă de această nenorocire, fără nici o dorinţă de a se mântui. Căci cel ce flămânzeşte şi are lipsă colindă încoace şi-ncolo căutând o bucată de pâine; iar dacă dă peste o pită mucegăită, sau dacă îşi face rost de o pâine de mei, sau de o turtă de tărâţe, sau de altceva din acest fel de bucate dintre cele mai ieftine, el se bucură tot atât de mult pe cât se întristase mai întâi că nu le găsise. Iar cel ce are foame duhovnicească, adică lipsa şi totodată dorinţa bucatelor duhovniceşti, acela rătăceşte şi caută pe cel care are de la Dumnezeu harisma învăţăturii; şi dacă îl află, bucuros se hrăneşte cu pâinea vieţii cea din suflet. Acesta este cuvântul de mântuire, pe care este cu neputinţă a nu-l afla cei ce-l caută până la sfârşit: „Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui care bate i se va deschide” [Luca 11:10], după spusa lui Hristos.
2. Dar există unii oameni care, lăsându-şi mintea să flămânzească vreme îndelungată, au pierdut însăşi dorinţa de a se hrăni, iar de aceea nu-şi dau seama nici de păgubirea pe care o suferă. Şi cu toate că Îl au pe Cel ce îi învaţă, nu suferă nici măcar auzirea învăţăturii. Iar neavându-L, nu-L caută pe Cel în măsură să-i înveţe, petrecând o viaţă cu mult mai păcătoasă decât fiul [risipitor]. Acela, deşi era îndepărtat şi lipsit de hrana obştească, de tatăl şi de stăpânul său, s-a trezit cuprins de o foame puternică, astfel că, înţelegându-şi şi simţindu-şi lipsa, s-a pocăit şi, întors înapoi, a căutat şi a găsit iarăşi hrana cea dumnezeiască şi preacurată, şi într-atât s-a desfătat prin pocăinţă de harurile cele dumnezeieşti încât cu dispreţ a urât avuţiile.
3. Este mai bine să luăm de la început şi să lămurim limpede pentru evlavia voastră această pildă evanghelică a Domnului; căci şi astăzi este obiceiul ca ea să se citească în Biserică. | Continuare »