b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Iisuse, Domnul nostru,
cu sufletul zdrobit
mă-ntorc acum la Tine
din drumul rătăcit.

Ai milă, Domnul meu,
Tu ştii ce sufăr eu
– şi-mi vină-n ajutor,
Preabun Mântuitor!

Viaţa mea trecută
prin greu noroi am tras,
dar vin acum la Tine,
în cel din urmă ceas.

O, iată-mă, Iisuse,
ca fiul rătăcit
eu vin acum la Tine,
sărac şi zdrenţuit.

Averea ce mi-ai dat-o
de mult eu am pierdut,
o, Bun Iisus, ai milă
de mine, cel căzut.

Viaţa mi-am pierdut-o
în pofte şi-n păcat,
dar, iată, vin la Tine
plângând îndurerat.

O, roagă-L Tu pe Tatăl
să iasă-n calea mea
şi-n mila Lui cea mare,
iertarea Lui să-mi dea…

Traian Dorz, Cântări uitate

Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, este, poate, istoria vie a nu puţini dintre noi, cei ce suntem aici de faţă. Aduceţi-vă aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce serioşi ne facuserăm, cum începusem să ne pregătim pentru Sfânta împărtăşanie, cum ne pocăiam, primeam dezlegare şi ne împărtăşeam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocăinţa şi făgăduinţă noastră de a ne îndrepta viaţa, Părintele Ceresc ne-a dat partea moştenirii noastre de har care a judecat bunătatea Lui că ni se cuvine. Ce bine ne era în casa liniştită şi luminoasă a Tatălui Ceresc! Dar iată că a venit primăvara, au început distracţiile şi plăcerile. Luarea-aminte s-a împrăştiat, şi râvna duhului se tot stingea. După aceea a urmat o cădere – la început, poate, neaşteptată; în urma ei – a doua, a treia şi aşa mai departe. Sufletul s-a învârtoşat; gândurile s-au întunecat; simţămintele şi dorinţele au devenit grosolane. Şi acum puţini sunt, oare, care se aseamănă deplin cu fiul risipitor, ce sărăcise şi murea de foame?
Dar dacă am urmat fiului risipitor în cădere, să avem râvnă a-i urma şi în sculare. Am cheltuit, la fel ca el, moştenirea noastră harică; să ne grăbim acum, tot la fel ca el, a ne întoarce din nou în braţele Părintelui Ceresc, care întotdeauna sunt deschise pentru a ne primi. Tocmai asta este menirea Postului Mare care se apropie. Iar pilda fiului risipitor se citeşte acum ca să ne amintească Ia bună vreme care este lucrarea postului şi să nască în noi aplecarea [dispoziţia] de a croi în mintea noastră întregul drum pe care ne întoarcem la Domnul, de Care ne-am îndepărtat.
Să învăţăm, deci, aceasta de la fiul risipitor. Cu ce a început calea întoarsă a fiului risipitor la tatăl său? Cu faptul că şi-a venit în sine. Acesta este pentru toţi primul pas în mişcarea de la păcat către Dumnezeu; se poate spune că încă nici nu este pas, ci numai începutul mergerii, punctul de plecare. Păcatul cufundă sufletul în somnul uitării de sine, al nesimţirii şi al nepăsării. Şi păcătosul doarme adânc! Pe adormit trebuie să îl scoale cineva ca el să se ridice si să umble: ei bine, şi păcătosul trebuie deşteptat din aţipirea păcatului, pentru ca, deşteptându-se, să vadă primejdia şi să ajungă la hotărârea de a se scula şi a merge la Domnul. Tocmai în acest scop se aud de pretutindeni dimpreju-rul nostru glasuri îndemnătoare. Şi conştiinţa, şi cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul Părinţilor, şi rânduiala Sfintei Biserici, şi rânduiala zidirii lui Dumnezeu, şi împrejurările fericite, şi împrejurările nefericite – totul îl trezeşte pe păcătosul adormit, totul îi spune: „Scoală-te, cela ce dormi! Scoală-te, şi te va lumina Hristos!” Ce altceva ne va spune postul, ce altceva ne vor spune măreţele cântări şi citiri ale Postului, ce altceva ne va spune însăşi Evanghelia de azi decât acelaşi cuvânt: „Scoală-te, cela ce dormi, si învie din morţi!”? | Continuare »

Până mai ştii cărarea întoarcerii ’napoi,
întoarce şi-o sărută cu-al lacrimii şuvoi,
căci mâine ori cărarea, ori ochii nu mai sînt
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n mormânt.

Până mai ai un tată şi-o mamă lângă-un prag,
întoarce-le sărutul înlăcrimat şi drag,
căci mâine ori sărutul, ori pragul e pustiu
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n sicriu.

Până mai ai pe fraţii ce-aşteaptă-ndureraţi,
întoarce – şi-aşteptării un duh smerit să-araţi,
căci mâine ori nu-s fraţii, ori nu mai ai mijloc
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit şi-amar în foc.

Până mai ai pe cine să-ntrebi şi să urmezi,
întoarce şi urmează-l în tot ce-auzi şi vezi,
căci mâine o să-l ’nalţe al îngerilor şir
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit în cimitir.

Până mai ai o clipă de har la Dumnezeu,
întoarce spre iertarea păcatului tău greu,
căci mâine poate singur din uşă-I ai să pleci
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit pe veci de veci.

Traian Dorz, Cântările eterne

Mormântul unui mare om al lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna acoperit nu numai cu laudele noastre ori cu florile noastre, ci mai ales cu recunoştinţa noastră şi cu lacrimile noastre.

Dovada recunoştinţei noastre faţă de oamenii mari ai lui Dumnezeu nu sunt numai laudele şi florile noastre – deşi sunt şi acestea; şi nu numai recunoştinţa şi lacrimile noastre – deşi sunt şi acestea.
Ci adevărata dovadă este trăirea noastră după exemplul lor.

Trăirea noastră după exemplul lor cuprinde în primul rând curajul de a le mărturisi numele şi faptele în slujba adevărului sfânt pe care l au slujit şi l au înălţat ei.

Cea dintâi mare virtute şi cel mai înalt semn al unui trimis adevărat al lui Dumnezeu este curajul adevărului său. Curajul puternic şi neînfricat cu care îşi ţine şi îşi susţine solia divină pentru care a venit în lume.
Dacă acesta este un adevărat trimis al lui Dumnezeu, atunci Cel ce l a trimis – şi Care este Duhul Adevărului – îi dă deodată cu solia divină şi curajul divin al soliei sale.

Un sol ceresc trebuie să aibă neapărat un curaj ceresc. O solie fără curaj, cât de adevărată să fie, este ca un vultur fără zbor. Curând va cădea şi se va prăpădi printre găini.

Din cauza luminii pe care o poartă un mesager divin venind în zonele întunericului pe care trebuie să l spargă, – toate aceste negre vietăţi care mişună în acest întuneric şi care trăiesc din el, supărate de lumină, se ridică împotriva purtătorului ei.
Trebuie să ai curaj să le înfrunţi ţipetele şi să le dispreţuieşti ameninţările, să le sfidezi insultele şi să le suporţi răutatea. | Continuare »

Cuviosul Sofronie Saharov

Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi (sau despre păcatul stăpânirii şi înjosirii celorlaţi)
Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră drumul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească. | Continuare »