b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Până mai ştii cărarea întoarcerii ’napoi,
întoarce şi-o sărută cu-al lacrimii şuvoi,
căci mâine ori cărarea, ori ochii nu mai sînt
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n mormânt.

Până mai ai un tată şi-o mamă lângă-un prag,
întoarce-le sărutul înlăcrimat şi drag,
căci mâine ori sărutul, ori pragul e pustiu
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit până-n sicriu.

Până mai ai pe fraţii ce-aşteaptă-ndureraţi,
întoarce – şi-aşteptării un duh smerit să-araţi,
căci mâine ori nu-s fraţii, ori nu mai ai mijloc
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit şi-amar în foc.

Până mai ai pe cine să-ntrebi şi să urmezi,
întoarce şi urmează-l în tot ce-auzi şi vezi,
căci mâine o să-l ’nalţe al îngerilor şir
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit în cimitir.

Până mai ai o clipă de har la Dumnezeu,
întoarce spre iertarea păcatului tău greu,
căci mâine poate singur din uşă-I ai să pleci
şi sufletu-ţi vei duce zdrobit pe veci de veci.

Traian Dorz, Cântările eterne

Mormântul unui mare om al lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna acoperit nu numai cu laudele noastre ori cu florile noastre, ci mai ales cu recunoştinţa noastră şi cu lacrimile noastre.

Dovada recunoştinţei noastre faţă de oamenii mari ai lui Dumnezeu nu sunt numai laudele şi florile noastre – deşi sunt şi acestea; şi nu numai recunoştinţa şi lacrimile noastre – deşi sunt şi acestea.
Ci adevărata dovadă este trăirea noastră după exemplul lor.

Trăirea noastră după exemplul lor cuprinde în primul rând curajul de a le mărturisi numele şi faptele în slujba adevărului sfânt pe care l au slujit şi l au înălţat ei.

Cea dintâi mare virtute şi cel mai înalt semn al unui trimis adevărat al lui Dumnezeu este curajul adevărului său. Curajul puternic şi neînfricat cu care îşi ţine şi îşi susţine solia divină pentru care a venit în lume.
Dacă acesta este un adevărat trimis al lui Dumnezeu, atunci Cel ce l a trimis – şi Care este Duhul Adevărului – îi dă deodată cu solia divină şi curajul divin al soliei sale.

Un sol ceresc trebuie să aibă neapărat un curaj ceresc. O solie fără curaj, cât de adevărată să fie, este ca un vultur fără zbor. Curând va cădea şi se va prăpădi printre găini.

Din cauza luminii pe care o poartă un mesager divin venind în zonele întunericului pe care trebuie să l spargă, – toate aceste negre vietăţi care mişună în acest întuneric şi care trăiesc din el, supărate de lumină, se ridică împotriva purtătorului ei.
Trebuie să ai curaj să le înfrunţi ţipetele şi să le dispreţuieşti ameninţările, să le sfidezi insultele şi să le suporţi răutatea. | Continuare »

Cuviosul Sofronie Saharov

Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi (sau despre păcatul stăpânirii şi înjosirii celorlaţi)
Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră drumul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească. | Continuare »

Tot trupul – că iarba; şi toată slava lui – că floarea ierbii: uscatu-sa iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac
Sfântul Ioan Gură de Aur

„De-ţi este voia, iubitule, să-l smereşti pe omul cel mândru, nu-l învăţa şi nu-l certa cu multe cuvinte, ci cu puţine şi înţelepte. Adu-i aminte numai de neputinţa firii omeneşti şi zi-i: Omule, ce te măreşti şi te mândreşti în deşert, fiind şi tu pământ şi cenuşă ca şi noi? Iar de va zice că se va face aşa când va muri, să-i zici că şi acum, când este viu, omul e pământ şi cenuşa, însă nu cunoaşte că este aşa, de vreme ce-şi vede frumuseţea trupului. Vede puterea şi cinstea, vede laudele mincinoşilor şi pe cei ce stau de slujesc mesei şi spun basme. Aşadar această nălucire a hainelor scumpe îl înşală [pe omul cel mândru] şi îl face să-şi uite firea. El nu merge niciodată la morminte să vadă coşciugele pline de împuţiciune şi de putoare, ci caută numai spre cele trecătoare, iar nu spre cele ce or să fie. Şi să-i zici lui iar: Ce te mândreşti, omule, care eşti pământ, şi cenuşă, şi putregai? Caută de vezi neputinţa şi vremea cea scurtă a vieţii celei pieritoare! Nu aştepta ziua morţii tale ca să te pocăieşti, căci moartea vine fără de nădejde şi nu o ştii când vine! Căci – dacă omul este pământ şi fum, şi totuşi cutează a zice: Mă voi sui la cer să mă fac şi eu dumnezeu! – ce n-ar fi zis, unde n-ar fi căzut cu gândul său, dacă n-ar fi avut neputinţa firii sale ca un frâu?
Deci, când vezi vreun mândru că-şi înalta grumazul ca un taur şi îşi ridică sprâncenele sus, zi către dânsul: Ce se mândreşte pământul şi pulberea, căci viaţa lui se ocărî şi cele din lăuntrul lui? Acestea să le zici şi împăratului! Şi nu te teme de coroana lui, nici de îmbrăcămintele de aur pe care le poartă, căci zice Sfânta Scriptură: „Toată slava omului că floarea ierbii este.“ Tu, omule mândru, ce te măreşti? Oare tu ai făcut cerul? Pogoară-te din înălţimea râpei şi ia aminte la neputinţa firii celei trecătoare: căci eşti pulbere, şi umbră, şi fum, şi iarbă, şi floarea ierbii.Ce gândeşti lucruri mari şi te măreşti în deşert? | Continuare »