Aş vrea să am un mers curat
pe calea Ta, Iisuse,
să nu mai pot să mă abat
din tot ce-i sfânt şi-adevărat,
de-ar fi prin lumea de păcat
oricâte piedici puse.
Aş vrea să ţin al Tău Cuvânt
mai înălţat în mine,
să-l vadă toţi de pe pământ
frumos şi limpede, şi sfânt,
ne-acoperit de nori şi vânt
– şi-aşa să-i chem spre Tine.
Aş vrea şi mai aprins să fiu
de flacăra iubirii,
din zori şi până-n ceas târziu,
nimic în mine să nu ştiu
decât pe Tine tot mai viu,
Izvor al nemuririi.
Vorbirea fratelui Acsinuţă la nunta de la Lozna (Botoşani) – mai 1981
Hristos a înviat, fraţilor şi surorilor!
În cele 15 minute, poate voi reuşi şi eu să vă spun câteva îndemnuri.
Fraţii ştiu – şi noi ştim cu toţii – nu facem o impresie de predici rare, de învăţături, pentru că nu suntem aici unul mai mare sau mai mic. Cum s-a spus: „Să nu fiţi mulţi învăţători, căci Unul Singur este Domnul şi Învăţătorul, iar voi toţi sunteţi fraţi”.
Două versete am să vi le explic:
„Căile Domnului sunt drepte şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele” (Osea 14, 9).
„Nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?”
Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Sfânta Scriptură.
Poporul evreu, când a plecat din Egipt spre Canaan, se ţinea bine trupeşte; dar ei, pentru a se ţine mai serios cu credinţa, trebuiau despărţiţi de egipteni, care îi ţineau pe evrei mai mult ca robi, ca ei singuri să înţeleagă că trebuie să plece din Egipt. Evreii, acolo în Egipt, nu aveau o sinagogă a lor, nu aveau un altar al lor, nu aveau o adunare a lor. Ei nu aveau o patrie a lor. Erau prizonieri pe un pământ străin, într-o ţară străină.
Dumnezeu îl ridică atunci pe Moise în fruntea poporului şi, prin minuni dumnezeieşti, îi scoate din robia Faraonului, pentru a-i duce spre Canaanul promis lui Avraam. Cine cunoştea drumul spre Canaan, mai ales prin pustie? Îl cunoştea Moise? Nu! Îl cunoştea cineva din popor? Nu! Şi totuşi Cineva i-a condus şi le-a fost Călăuză! Le-a fost Călăuză Duhul Sfânt şi îngerul Domnului. Ziua în stâlp de nor şi noaptea în stâlp de foc (Exod 23, 20).
Duhul Sfânt lucra viu în inima lor şi a lui Moise. În pustie li s-a terminat mâncarea, dar Dumnezeu le-a trimis mană din cer, pe care o culegeau din iarbă. Drumul spre Canaan era pentru ei o cale nouă. Pe drumul acesta ei nu mai aveau băuturi, ei nu mai aveau baluri, erau despărţiţi de petrecerile lumeşti. Îndeobşte, erau despărţiţi de viaţa cea lumească din Egipt.
La muntele Sinai au stat aproape un an de zile. Acolo aveau preot pus de Dumnezeu. Aveau slujba lor. Cântau cântecele lui Dumnezeu, de izbăvire şi de laudă Domnului. Aveau adunarea lor, credinţa lor liniştită şi sigură de mântuire. Erau statornici şi nu doreau să se mai întoarcă înapoi niciodată. Nu doreau o altă cale, decât aceea pe care le-a arătat-o Duhul Sfânt prin nor şi prin foc.
Aceasta se înţelege: „Calea dreaptă a Domnului” şi ei erau „cei drepţi care umblau pe ea” fără cădere.
Ei, diavolul, şarpele cel vechi, s-a luat după ei pe calea Domnului şi el căuta orice [prilej de] cădere. Diavolul ştie că înapoi în Egipt nu-i mai putea întoarce, dar a suflat între ei un duh de cârtire şi un duh de răzvrătire… Le şopteşte în inimă oamenilor: „Da, calea este bună, dar conducerea nu este bună…”. | Continuare »
Predică a Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica Slăbănogului
Iubiţii mei, Sfânta Evanghelie istoriseşte astăzi o minune, una din nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor, în ciuda demonilor, Domnul nostru Iisus Hristos. Care este această minune? Hristos a înviat un mort. Greşeşti – îmi veţi spune. Noi n-am auzit astăzi în Evanghelie că a înviat un mort; am auzit că a vindecat un paralitic. Da, dar acesta era într-un asemenea grad de paralizie, încât nu se deosebea de un mort. Era un mort neîngropat. Avea mâini şi nu avea mâini, avea picioare şi nu avea picioare. Era permanent imobilizat. Viaţa înseamnă mişcare. Viermişorul se mişcă în noroiul lui, furnica parcurge kilometri, albina ajunge la distanţe incredibile de stupul ei, păsările vin de departe, de la Polul Nord şi de la Polul Sud, în ţara noastră. Toate câte au viaţă se mişcă; unul singur nu se mişcă – paraliticul. Am văzut la Azilul de Boli Incurabile din Atena un om paralizat, ca o imagine a paraliticului din Evanghelia de astăzi. Era cu totul imobilizat, nici mâna nu şi-o putea ridica; asistenta îl hrănea. Deci aşa era paraliticul de la Vitezda. Şi câţi ani, vă rog, a trăit drama aceasta? Nu unu, sau doi sau trei ani; 38 de ani, o viaţă întreagă. Şi nu era doar paralizat, bolnav de mulţi ani şi incurabil; la toate astea mai avea ceva, care îl durea mai mult; era părăsit. Vreun vecin milos l-o fi luat pe umeri şi l-a adus acolo în foişorul scăldătorii, unde din când în când, precum am auzit, într-un moment necunoscut, un înger tulbura apa şi atunci ea primea un fel energie, o putere taumaturgică şi vindeca pe cel care avea fericirea de a intra primul în apele tulburate. Dar el nu putea să se mişte; a rămas acolo, lângă scăldătoare, lângă cisterna taumaturgică, nemişcat ca o piatră, ca un creion pe care nu-l ridică nimeni. Toţi îl dispreţuiau. Oare nu avea şi el familie? Se pare că până şi femeia lui, care ar fi trebuit să fie lângă el, lipsea. Din nefericire, şi în iubirea conjugală apar situaţii care o împuţinează. Ce înfricoşător! Şi cea pe care ai iubit-o cu cea mai duioasă iubire, poate să te părăsească; copilul, pe care l-ai născut şi l-ai crescut, poate să te părăsească. Toţi pot să te părăsească şi să rămâi singur; unul singur nu te uită, Dumnezeu. În anii revoluţiei elene, în Peloponez, într-o situaţie dificilă, l-au lăsat toţi pe bătrânul Kolokotronis şi a rămas cu totul singur.Atunci, a alergat la o bisericuţă, s-a rugat şi a prins curaj; a simţit că Îl are pe Dumnezeu cu el. Şi oricine Îl are pe Dumnezeu cu el nu se simte singur. Aşadar, paraliticul din Evanghelia de astăzi era părăsit de oameni, dar Dumnezeu nu l-a uitat. Domnul nostru Iisus Hristos, care a purtat trup omenesc şi s-a coborât din cele cereşti aici pe pământ, a hotărât să-l vindece. S-a dus lângă el, acolo, în pridvor unde zăcea, şi s-a apropiat de el ca un străin necunoscut. Dar mai înainte de a-l vindeca i-a spus ceva. Şi în punctul acesta vă rog să luaţi aminte, deoarece are o mare importanţă. Înainte de a-l vindeca, Hristos îl întreabă: „Voieşti să te faci bine?” (Ioan 5, 7). Curioasă întrebare. | Continuare »
Iisuse, ştiu că-n viaţa asta
odată va veni o zi
din care lungile suspine
şi zbuciumări se vor sfârşi.
C-atunci solia uşurării
va duce izbăvitul lut
în calda ţărnii-mbrăţişare
din care-odată s-a născut.
Că tot ce-n lume-a fost trăire,
mişcare, lacrimi, simţământ,
le-ngroapă-n ultima durere
întâiul bulgăr de pământ…
Dar, o, cu toate-acestea, Doamne,
această zi o chem de mult,
din lunga-ncătuşare-a firii
şi-a lutului să simt că-s smult.
Că trec prin porţile acestea
ce-n partea asta sunt de fier,
că ies de cealaltă parte,
de aur, de smarald, de cer…
Că zbor cu albe-aripi prin soare,
mai sus, mereu mai sus, mai sus,
pân-la Izvoarele Luminii
ce ies din umbra Ta, Iisus…
Cu ce cântări de bucurie,
Iisuse,-atunci Te voi slăvi,
scăpat din cea mai neagră noapte
la cea mai strălucită zi!…
Traian Dorz, Cântarea cântărilor mele
O vorbire a fratelui Traian Dorz – Strângeţi fărâmiturile, vol. IV
Slăvit să fie Domnul!
În mijlocul acestei mari bucurii, vom citi una dintre cele mai dulci făgăduinţe care ne-a rămas de la Mântuitorul nostru încurajare şi mângâiere, şi putere pe drumul pribegiei noastre, de când S-a dus de la noi până va veni iar.
Este scris în Evanghelia Sfântului Matei capitolul 18, versetul 20: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu – sau pentru Numele Meu – sunt şi Eu în mijlocul lor”. De când au ieşit de pe sfintele buze ale Mântuitorului nostru aceste sfinte cuvinte, ele, pentru cei care le-au crezut, au fost putere, au fost mângâiere şi au fost ajutor totdeauna în timpul pribegiei lor, când au trebuit să treacă, străini şi călători, peste faţa acestui pământ. Acum ele sunt mângâierea noastră şi întărirea, şi bucuria noastră. Ori de câte ori ne adunăm doi sau trei pentru Numele Domnului Iisus, trebuie să fim deplin încredinţaţi de adevărul acestor sfinte cuvinte. El este în mijlocul nostru.
Când sunt în mijlocul fraţilor, ascult sfintele cuvinte ale lui Dumnezeu şi, fără să mă gândesc că cel care le spune este om, parcă le aud ieşind de pe buzele Domnului, de pe buzele sfinţilor Săi apostoli… aceste sfinte cuvinte insuflate toate de Duhul Sfânt, care sunt de folos spre zidire, spre mântuire, spre binecuvântare tuturor celor care le cred şi le primesc, şi se hrănesc cu ele, şi-şi întemeiază pe ele tăria sufletului, nădejdea mântuirii şi puterea credinţei lor.
Oriunde este o adunare, este o parte de cer. Cei care sunt adunaţi pentru Numele lui Hristos, în timpul acela cât ţine adunarea şi în locul acela unde este adunarea, trebuie să fie deplin încredinţaţi că stau în faţa lui Dumnezeu; şi unde este Dumnezeu, acolo este cerul pe pământ. În mijlocul oricărei adunări pentru Numele Lui, stă Domnul. În mijlocul celor care vestesc Cuvântul Său şi ascultă Cuvântul Său, Îi înalţă rugăciuni sau Îi aduc laude, El stă. Cel dintâi Care vine la adunare este Domnul. Cel din urmă care pleacă este El. El este totdeauna treaz, să-i asculte pe toţi cei care vorbesc şi să privească la toţi cei care ascultă. [Să vadă] cum vorbesc Cuvântul lui Dumnezeu şi cum ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. | Continuare »
Te ştiam din vremea anilor mei cruzi,
mi-era de Tine teamă
şi încă ţineam seamă
ca, din vina mea, să nu-Ţi văd ochii uzi.
Şi mă rugam, ca mamei în pruncie,
să mă-nsoţeşti pe cale,
să nu mă ia la vale
a veacului satanică furie.
Şi-Ţi mulţumeam în fiecare seară
şi Te slăveam în rugă,
dar vorbele în fugă
cu gura, doar, voiau ceva să-Ţi ceară.
Ci numai când Te-am întâlnit pe Tine
în iarna-ncrâncenată,
Te-am cunoscut în toată
iubirea Ta jertfită pentru mine.
De-atuncea lacrimi ard în rugăciune
când gura mea sărută,
de arşiţă durută,
a tălpii Tale urmă şi minune. | Continuare »
Traian Dorz, Locurile noastre sfinte
…Prin câte lupte şi primejdii a trecut, în lunga sa istorie milenară, poporul lui Dumnezeu, dar oricât de multe înfrângeri şi prăbuşiri a avut el în decursul vremurilor, Dumnezeu a fost totdeauna cu el şi, până la urmă, din toate l-a scos biruitor şi toate au avut un sfârşit frumos.
Nici o carte din lume, ca Biblia, n-a avut atâtea împotriviri şi atâţia vrăjmaşi. Tot aşa şi Biserica – Mireasa lui Hristos, ea, Trupul Său cel tainic… Nici o altă lucrare, nici o altă Idee şi nici o altă Cale din lumea asta n-a avut de-a lungul veacurilor de înfruntat atâţia potrivnici şi prigonitori ca aceste sfinte şi unice valori ale cerului şi ale pământului acestuia. Şi, cu toate acestea, iată că din toate veacurile şi din toate confruntările îndurate ele au ieşit biruitoare. Mai curăţite încă şi mai frumoase de fiecare dată, pentru că aurul etern şi sfânt din ele cu cât a fost trecut prin mai multe cuptoare, cu atâta s-a făcut mai scump şi mai strălucitor. Dumnezeul Cel Etern Care le-a creat a fost în mijlocul lor şi prin puterea Sa eternă le-a asigurat eternitatea lor. Lucrarea adevărată şi vie a lui Hristos şi lucrările adevărate şi vii, inspirate şi create prin Duhul Său şi prin voia Sa, care Îl au pe El în ele şi cărora El le dă ceva din Eternitatea Sa, după cum au avut împotriviri şi lupte în trecut, – vor avea, desigur, şi în viitor mereu astfel de încercări, de lupte şi de împotriviri. Aşa a fost totdeauna, dar nu va fi pe totdeauna. Vine Domnul nostru Iisus Biruitorul! El este Biruitorul Veacurilor, Biruitorul Istoriei, Biruitorul Evenimentelor, Biruitorul Ultim şi Etern… Şi El va dărui biruinţa Lui – ultima şi eterna Lui biruinţă – şi Bisericii Sale, şi Cuvântului Său, şi Lucrării Adevărului, tuturor lucrărilor născute şi sfinţite prin acest Adevăr. Bisericuţele noastre, Biblia noastră, troiţele noastre, ruinele noastre sfinte – şi tot ce are semnul cel adevărat şi sfânt al lui Dumnezeu din credinţa noastră, din istoria noastră, din fiinţa noastră şi a neamului nostru – vor ieşi din veacurile acestea spre veacurile veşnice strălucind nemuritoare prin Hristos şi pentru El. Supravieţuirea lor până astăzi este o dovadă fericită despre acest mare şi frumos sfârşit. Pentru că tot ceea ce a început prin Hristos şi a continuat veşnic prin El a avut şi va avea veşnic un sfârşit frumos. Toate acestea sunt infinite ca şi Coloana Infinită, ca şi Scara Îngerilor, ca şi Cel de la Începutul şi de la Sfârşitul tuturor acestora, Care le garantează infinitatea lor. Finalul lor este Infinit, iar infinitul este în Dumnezeul cel Frumos, Iubitor şi Desăvârşit. Să gândim profund şi fericiţi la acest Adevăr când stăm sau trecem printre locurile noastre sfinte care sunt peste tot, lângă noi toţi. Şi totdeauna.
Nemuritoarele comori
de lacrimă
şi piatră
ne-au luminat
din primii zori
străbuna Ţării vatră.
Din Cozia la Voroneţ,
din Putna la Tismana,
comori de-atât de mare
preţ
ni-s leagănul şi hrana.
Ce mari părinţi au ctitorit
aceste-aşezăminte,
cu ce mâini sfinte
le-au zidit
pe cer
şi pe morminte!…
Ei n-au murit,
ci doar s-au dus,
lăsând Masa Tăcerii, | Continuare »
…O asemănare a Cuvântului lui Dumnezeu din Biblie e cea din Psalmul 118: „Făclie (candelă) picioarelor mele este cuvântul Tău şi lumină cărărilor mele”.
Ce asemănare scumpă şi potrivită! Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie cu adevărat candelă şi lumină este pentru viaţa noastră.
În Biblie este o candelă coborâtă din cer. Este o lumină coborâtă din cer, care luminează calea şi călătoria vieţii noastre. Milioane şi milioane de suflete au păşit spre cer, spre veşnicie, mergând pe drumul arătat de această lumină.
În întunericul acestei lumi, Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este o Lumină sfântă care ne arată neîncetat calea vieţii. Nu este nici un întuneric care să poată întuneca această Lumină. „Întunericul nu o poate cuprinde”. Ea ne arată neîncetat calea spre cer.
Cuvântul lui Dumnezeu din Biblie este apoi o lumină ce arată lămurit calea vieţii. Lumina cuvântului biblic nu cunoaşte nici un compromis cu întunericul. Ea îţi arată clar hotarul dintre lumină şi întuneric. Lumina cuvântului biblic nu suferă întunericul păcatelor şi mustră fără cruţare pe oricine ar încerca să trăiască şi cu lumina, şi cu întunericul.
Este cunoscută istoria unui om de la ţară care s-a apucat să citească în Noul Testament. El citea, soţia asculta. „Tu nevastă – a zis soţul, oprindu-se în loc – dacă e adevărat ce scrie aici, noi suntem pierduţi. Noi trebuie să ne îndreptăm cu totul viaţa”.
Omul acesta, desigur, mai auzise el vorbindu-se despre păcat. Mai ştia el ceva, desigur, despre păcat şi virtute. Dar cuvântul biblic i-a arătat păcatul într-o lumină nouă. I-a arătat viaţa şi îndreptarea într-o lumină nouă, într-o lumină hotărâtoare, ce l-a hotărât la viaţă nouă.
Candela cuvântului biblic este o lumină scumpă ce ne însoţeşte până la mormânt şi ne trece şi prin noaptea mormântului. În orice întuneric de încercări şi de necazuri ai ajunge, dacă este Cuvântul lui Dumnezeu făclie picioarelor tale, n-ai de ce să te temi. Nu-i nici un vânt atât de tare şi nici o noapte atât de mare să-ţi stingă această lumină. | Continuare »
1. Să nu descurajăm niciodată în umblarea cu Iisus.
Să nu ne îngrijorăm niciodată cu deznădejde de viitorul Trupului lui Hristos.
Să nu ne pierdem niciodată nădejdea şi încrederea în puterea şi grija lui Dumnezeu faţă de mădularele lui Hristos.
Faţă de rămăşiţele Sale, faţă de Biserica Domnului pe care a câştigat o cu Însuşi Sângele Său Cel Sfânt.
Chiar când toate mădularele Adunării şi Bisericii par moarte, să nu deznădăjduim!
Când ochii ei nu văd, când mâinile ei nu mai lucrează, când picioarele ei nu mai merg, când inima ei nu mai arde, – Bunătatea şi Iubirea Tatălui poartă totuşi grijă faţă de ai Săi.
Trupul acesta este totuşi scump, pentru ceea ce a fost el înainte.
Şi pentru ceea ce va fi în urmă.
2. Dacă într adevăr eşti un ucenic şi un credincios adevărat al lui Iisus, tu trebuie să ţi înţelegi momentul datoriei tale faţă de Dumnezeu.
În acel moment, dragostea ta adevărată trebuie să biruie şi să izgonească frica (I In 4, 18).
În acel moment, tu trebuie să ieşi din ascunzişul tău, să treci de partea lui Iisus. Şi în ajutorul necăjiţilor Lui, orice s ar întâmpla cu tine şi cu funcţia ta.
Dacă vei face aşa, numele tău va fi scris în Cartea Vieţii.
Şi fapta ta, o singură faptă, dar nemuritoare şi frumoasă, îţi va atrage o preţuire şi o răsplată nemuritoare, ca a lui Iosif din Arimateea.
Site Creștin Ortodox cu specific al Oastei Domnului
