O fiinţă nou-născută are nevoie pentru creşterea şi desăvârşirea ei de trei lucruri: de hrană, de curăţenie şi de căldură.
Fără hrană se usucă.
Fără curăţenie putrezeşte.
Fără căldură îngheaţă.
Sufleteşte este tot aşa.
Hrana fiinţei noastre celei noi este Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, Pâinea Vieţii. Cu hrana aceasta ne întreţinem viaţa şi creşterea.
Curăţenia fiinţei noastre celei noi este Rugăciunea. Prin ea ne descărcăm sufletul. Prin ea ne limpezim privirile. Prin ea ne înlăturăm zgura.
Iar căldura făpturii noastre celei duhovniceşti este adunarea, dragostea şi părtăşia noastră cu fraţii. Umblarea şi trăirea împreună cu cei care au primit acelaşi gând şi acelaşi duh cu noi.
Fără aceste trei binecuvântate mijloace duhovniceşti pe care Dumnezeu, Părintele fiinţei noastre, ni le-a pregătit ca să creştem şi să rodim prin ele – creşterea şi rodirea noastră nu e cu putinţă să se facă normal şi sănătos.
Fără aceste trei daruri cereşti, sufletul născut din nou curând se va pierde iarăşi sau se va împili (pipernici), ră¬mânând fără creştere şi fără roadă, o stârpitură netrebnică, rămasă pe veci în starea pe care o avea în clipa naşterii sale. Fără să mai crească şi fără să se împlinească niciodată la rostul său de om, pentru care fusese rânduit.
Trupeşte – astfel de creaturi stârpite şi împilite, de obicei, mor îndată.
Duhovniceşte însă, vai, trăiesc ani de zile atât de mulţi prin Lucrarea lui Dumnezeu.
Aceştia nici nu se hrănesc prin Cuvânt, | Continuare »
Vorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Călan – 22 septembrie 1985
Strângeţi firimiturile, vol III
[…] Nu de mult am fost la mănăstirea Curtea de Argeş. Am trăit acolo nişte momente atât de adânci, încât ori de câte ori îmi amintesc mi se umplu ochii de lacrimi şi inima de atât înţeles tainic pe care-l poartă dragostea lui Dumnezeu pentru dragostea noastră şi inima lui Hristos pentru inimile noastre. Am ascultat din zidurile mănăstirii lacrimile Anei şi cântecul plin de îndurerare şi de lacrimi al lui Manole: O, suflet din sufletul meu!
Ce necesară era jertfa ei pentru reuşita bisericii aceleia!
Dacă aţi mers vreodată sau dacă veţi merge vreodată la mănăstirea Curtea de Argeş şi veţi vedea împletiturile acelea măiestre şi toată dragostea, şi râvna, şi jertfa care s-au depus în fiecare trăsătură de condei sau sculptură de daltă, să vă gândiţi că toate acestea n-ar fi fost niciodată fără jertfa Anei, fără lacrimile şi fără suferinţa lui Manole.
Sunt lucruri frumoase în Biserica lui Hristos. Sunt lucruri minunate în tot ce a creat dragostea lui Dumnezeu şi râvna celor care L-au iubit pe Hristos. Poate că sunt… dar toate aceste lucruri minunate n-ar fi fost fără jertfă, fără lacrimi, fără iubirea care a fost în stare să le dea, fără iubirea care a trebuit să le ceară. Poate că legenda cu Ana zidită în zidurile mănăstirii Curtea de Argeş e-o legendă – cum e-o legendă, poate, şi povestea Mioriţei sau povestea Luceafărului. Dar în toate acestea e îngropată o taină adâncă, ce simbolizează şi ne arată nouă limpede dragostea lui Hristos faţă de Biserica Sa.
Am vrut [să ne oprim] mai ales asupra a trei aspecte din toată această lucrare minunată care, alcătuită din toate, se constituie în una singură. Jertfa Anei, jertfa Sfintei Fecioare, Maica Domnului, jertfa Bisericii. Toate acestea trei ne mărturisesc nouă despre acelaşi adevăr tainic şi sfânt. Şi, fiindcă avem un timp aşa de binecuvântat de Dumnezeu în ceasurile acestea în care nu ne mai grăbim nici unii (ajunge cât ne-am grăbit pentru lucrurile fireşti, pământeşti, trupeşti), să întârziem acum, un ceas, gândindu-ne, meditând şi petrecându-ne în lumina şi în taina dulce a adevărurilor mântuitoare. Şi, din tot ceea ce ni se spune, să întregim cea mai adâncă şi cea mai necesară condiţie pentru noi: condiţia mântuirii noastre pentru care s-a depus atâta jertfă şi pentru care încă se cere să se mai depună o jertfă. | Continuare »
Când mii de fraţi ai tăi îndură
atâtea suferinţi acum,
cum vrei tu oare fără cruce
să mergi pe-al mântuirii drum?
Când mii de fraţi ai tăi au parte
de nedreptăţi şi prigoniri,
cum vrei s-ajungi tu fără ele
cununa sfintei răsplătiri?
Când mii de fraţi ai tăi duc jugul
şi sarcinile lui Hristos,
cum vrei tu oare fără jertfe
să vezi sfârşitul luminos?
Când mii de fraţi ai tăi în lume
vestesc Cuvântul Sfânt cu greu,
cum vrei tu, cel fricos şi leneş,
să-L întâlneşti pe Dumnezeu?
Când mii de fraţi ai tăi statornici
ţin primul legământ curat,
cum crezi că-L vei vedea pe Domnul
tu, cel cu legământ călcat?
Când mii de fraţi ai tăi în ceruri
vor fi ca fii de dumnezei,
cum crezi să fii cu ei în slavă
când n-ai fost în necaz cu ei?
Traian Dorz, Cântări nemuritoare
De când eram şi eu gospodar la ţară, îmi aduc aminte că aveam un loc peste care oamenii făceau cale scurtată (cale fărădelege). Am încercat în multe feluri să opresc această cale. Am scris pe o tăbliţă: „Trecerea oprită!“, dar oamenii au aruncat tabla cât colo. Am săpat un şanţ, dar oamenii trecură şi peste el. Pe urmă, am plantat în calea oamenilor spini şi umblarea a încetat.
Eu văd azi un adânc înţeles în această cale oprită cu spini. Când omul apucă pe calea cea fără de lege, pe calea fărădelegilor, Domnul încearcă în multe feluri să-l oprească din acest drum al pierzării. Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Evangheliei îi strigă omului: „Opreşte-te din calea asta! Opreşte-te din calea fărădelegilor!“. Dar omul nici habar nu are de această oprire.
Domnul Se apucă atunci şi sapă în calea omului o groapă, un necaz, dar omul sare peste groapa asta; scapă de necaz şi îşi vede de calea cea rea. Domnul sapă un şanţ mai adânc, adânceşte necazul şi încercarea, dar omul sare şi peste acest şanţ.
Pe urmă, Domnul sădeşte în calea vieţii omului spinii cei ascuţiţi şi statornici ai suferinţelor şi durerilor. Cu asta îl opreşte pe om din calea pierzării.
Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, că ai umplut şi calea mea cea rea cu spinii suferinţelor! Lasă-i să crească şi să sporească, să nu mai apuc pe calea cea rea a pierzării!
Părintele Iosif Trifa, 600 de istorioare
În nr. 11, din 11 martie 1928, părintele [Iosif TRIFA] anunţa tipărirea unei cărţi noi: – carte pe care însă n-a mai ajuns s-o termine şi s-o tipărească niciodată. Această carte, îmi spunea el, va trebui să primească titlul «Golgota».
Voia să strângă în ea tot ce-a putut scrie el mai frumos despre Jertfa cea Mare a dulcelui său Mântuitor.
În mare parte lipsa acestei cărţi se datoreşte greutăţilor tiparului şi, mai ales, păcatului celor care nu şi-au plătit datoriile.
O, câte astfel de mărgăritare scumpe a dus cu el în mormânt acest înzestrat om al lui Dumnezeu, numai pentru că satanica lăcomie de bani a unora din jurul lui l-a împiedicat să le dea la lumină atunci! Iar mai târziu au venit celelalte greutăţi.
Cartea «Însemnări de la picioarele Crucii» o avea mereu în inimă părintele, mai presus de toate celelalte. El strângea pentru ea tot ce putea scrie mai inspirat şi mai duios.
Nici cu 7 ani mai târziu, în 1935 (când ne mutasem în str. Turnului şi când locuia în odăiţa cu cele optzeci de trepte, de la etajul al treilea), încă nu socotea că a strâns tot ce gândea el că va trebui să cuprindă «Golgota» – cartea de încununare a muncii lui de rob şi apostol al Crucii şi Jertfei lui Iisus cel Răstignit.
În odăiţa aceea, îmi spuse într-o zi: „Cartea Golgotei trebuie să cuprindă în ea tot aurul şi lacrimile recunoştinţei din sufletul meu faţă de dragostea cu care m-a răscumpărat Scumpul meu Mântuitor. Ea trebuie să se cheme «Golgota» pentru că tot ce s-a făcut cereşte pe acest pământ este datorită Golgotei şi Jertfei Dumnezeieşti de pe Crucea ei. Vreau ca aceasta să fie ultima mea carte şi cel mai înalt răspuns pe care îl voi putea da Dragostei şi Jertfei Mântuitorului de pe Cruce, pentru mine, pentru noi…”
Dar n-a mai ajuns s-o poată sfârşi. Cum am mai spus, greutăţile nespus de mari şi oamenii nespus de mici printre care i-a fost dat să trăiască – nu i-au îngăduit să-şi împlinească nici acest gând minunat şi duios, ca şi pe atâtea altele. | Continuare »
Traian Dorz, PE GENUNCHII LUI IISUS
Copiii răutăcioşi şi neascultători nu rămân multă vreme nepedepsiţi.
Păsărelele cărora ei le strică puii şi ouăle sau animalele pe care ei le bat şi le chinuiesc strigă către Dumnezeu, căci ele nu se pot apăra de răutatea acestor copii. Iar Dumnezeu îngăduie ca răufăcătorii celor nevinovaţi să fie pedepsiţi.
Aşa a fost pedepsit şi Vasilică, fiindcă şi el era unul dintre acei copii răi cărora le place să tragă cu praştia în câini şi în pisici ori să strice cuiburile păsărelelor şi să le chinuiască puişorii.
Nici nu-i păsa lui când bietele păsări zburau plângând cu durere în jurul lui, rugându-l să nu le spargă cuibuşorul lor.
El râdea. Şi chiar pe cea mai subţire creangă se suia, nu-mai să ia ce este în cuib. Nu se temea de Dumnezeu să strice chiar şi cuibul rândunicii…
De multe ori i-am spus, înspăimântat de ceea ce făcea, lui Vasilică:
– Nu te temi tu de Dumnezeu ce faci?
Rândunica e sfântă, mă. Şi te va pedepsi Dumnezeu că tu strici cuibul ei.
Dar el râdea, zicând:
– Ce sfântă, mă! Vezi-ţi de treabă şi mă lasă în pace.
– Ai să păţeşti tu, vei vedea, Vasilică!
Şi parcă am ştiut…
Aveam noi pe atunci o şură mare. Tocmai sus, lângă acoperiş, nişte rândunici făcuseră un cuibuşor şi acum trebuia să aibă pui.
Eu le aruncam grăunţe prin şură, iar ele ciuguleau, apoi una se aşeza pe cuib, iar cealaltă, sus pe o bârnă lângă ea, stătea, se uita la mine şi la cuibuşorul lor şi cânta-cânta, de îmi umplea inima de drag. | Continuare »
Părintele Arsenie Boca – Prislop, 27.11.49 (din Cuvinte Vii)
Evanghelia, adică Vestea cea bună, cuprinde şi Judecata. Este desigur o zi înfricoşată, o zi a urgiei lui Dumnezeu, dar cu toate acestea este o zi dorită de creştinătate: ziua adeveririi nădejdilor noastre ultime.
Dar, ca să vorbim despre judecata lui Dumnezeu cu omul, e bine să lămurim, pe cât cu putinţă, şi în scurt, câteva din nedumeririle omului despre Dumnezeu.
Omul stă la îndoială despre existenţa lui Dumnezeu, pentru mai multe motive, dintre care pomenim pe acestea:
1. Că nu-L vede (deşi crede într-o mulţime de lucruri pe care nu le-a văzut, dar se sprijină pe cuvântul altora, pe care-i crede). Răspundem că Dumnezeu poate fi văzut, dar trebuie împlinită o condiţie: trebuie „inima curată” din cele nouă fericiri.
2. Stă omul la îndoială pentru că nu vede imediat răsplata lui Dumnezeu, atât pentru bine cât şi pentru rău. Cu alte cuvinte omul vede nedreptatea şi se sminteşte despre existenţa lui Dumnezeu, care o îngăduie, pentru că are o răbdare mai mare ca a noastră, aşteptând întoarcerea.
Zăbovim puţin asupra acestei nedumeriri, cu lămuririle următoare: Dacă Dumnezeu ar răsplăti răul întotdeauna şi numaidecât, ar însemna că e un Dumnezeu fricos dinspre libertatea omului şi întinderea răului, sau că Dumnezeu ar mai avea pe cineva împotrivă, cam tot aşa de tare, şi s-ar teme de întinderea stăpânirii sale.
Apoi, Dumnezeu nu răsplăteşte întotdeauna şi numaidecât nici binele, pentru că atunci oamenii ar face binele nu din dragoste şi libertate, ci din interes. O atare răsplătire ar coborî şi pe Dumnezeu şi fapta bună. Dar, din când în când Dumnezeu răsplăteşte imediat şi binele şi răul, deşi numai în parte, ca cei răi să se teamă şi să ştie că este o judecată, care îi ajunge. De asemenea se vede din când în când şi răsplătirea imediată a binelui, ca dragostea oamenilor de Dumnezeu să nu scadă. | Continuare »
Sfântul Ignatie Briancianinov
predică în Duminica Înfricoșatei Judecăți
Iubiţi fraţi! Nu de mult L-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos născându-Se în peşteră, înfăşat cu scutece, culcat în iesle, primind asupra Sa o dată cu omenitatea toate neputinţele omeneşti, afară de păcat; nu de mult L-am văzut prigonit de Irod, fugind de sabia ucigaşilor în Egipt, întorcându-Se în Iudeea, necutezând să rămână în ea, sălăşluindu-Se în Nazaret – cetate săracă şi de puţină însemnătate a lipsitului de strălucire ţinut galilean, primind botez deopotrivă cu cei care aveau nevoie de botez, propovăduind pocăinţa şi venirea împărăţiei cerurilor.
Nu de mult am văzut acestea, şi ne pregătim de o nouă vedere duhovnicească, de o nouă şi cât se poate de uimitoare privelişte. Spre a ne face vrednici pe cât e cu putinţă omului de această privelişte, ne apucăm de curăţirea ochilor duhovniceşti – minţii şi inimii – prin nevoinţa postului. Ne apucăm să subţiem prin mijlocirea nevoinţei postului trupul nostru, pentru ca această catapeteasmă care acoperă firea noastră duhovnicească să nu fie peste măsură de groasă şi cu neputinţă de pătruns, să nu ne împiedice să privim cu cuvenita curăţie, credinţă şi străpungere spre Mântuitorul nostru, Cel ce S-a răstignit pentru noi, stricând pe cruce zidul cel din mijloc al despărţirii dintre noi şi Dumnezeu (Efeseni 2,14).
Şi ne mai aşteaptă încă o privelişte înfricoşătoare, o întâmplare cât se poate de înspăimântătoare: cea de-a doua venire pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pe cea dintâi o putem vedea prin pomenirea plină de evlavie, cea de-a doua ne este înfăţişată de Cuvântul lui Dumnezeu în culorile cele mai vii şi mai puternice. Această privelişte are putere să cutremure în chip mântuitor sufletul nostru cu frica lui Dumnezeu, să ne trezească din adânca nepăsare faţă de soarta noastră veşnică întocmai ca dintr-un somn adânc, cu care ne-a adormit viaţa noastră trupească.
Va veni Fiul Omului întru slava Sa. Preaplină de adâncă, statornică smerenie este prima venire a Domnului nostru pe pământ şi petrecerea Lui pe el. Domnul nu a băgat în seamă nimic din ce cinsteşte şi preţuieşte mult lumea. | Continuare »
Traian DORZ
Vai ţie, Betsaida, vai ţie, Horazim
– vă plângem cu durere
şi jalnic vă privim;
dacă-n Sidon vreodată şi-n Tir s-ar fi făcut
minuni ca-n voi, acestea în plâns ar fi căzut;
– de-aceea-n Judecata cea Mare de Apoi,
mai bine o să fie de ele ca de voi!
Şi vai, Capernaume, şi ţie tot atât,
căci pân’ la locul morţii de veci te-ai coborât.
Dacă Sodoma însăşi vedea ce-ai văzut tu,
şi-ar fi lăsat păcatul
şi-ar mai trăi şi-acu’;
– de-aceea-n Judecata cea ultimă şi grea,
mai greu va fi de tine, cu mult, decât de ea!
…Mai vai decât de ele, mă tem că e de noi,
cei ce trăim acuma ca-n zilele de-Apoi,
că nici o altă lume de oameni n-a văzut
minunile de care noi ştim
– dar n-am crezut!
De-aceea-n Judecata cea crâncenă de-Apoi,
mai vinovaţi ca toate mă tem că vom fi noi!
Iată, Ceru-ntreg stă gata
să asculte-un singur Glas:
– Vine Domnul cu răsplata,
vine-al Judecăţii Ceas;
vin la Stânga şi la Dreapta,
cât hotare nu-i cuprind,
fiecare după fapta
care-au săvârşit trăind.
Iată, trâmbiţele sună,
iată, zările vuiesc,
peste toţi cei răi se-adună
prăpădul dumnezeiesc.
– Drept eşti, Doamne, Tu, Cel care
judeci astfel pe cei răi
ce-au vărsat fără-ncetare
sângele-alor sfinţii Tăi.
Dumnezeule Puternic,
dreaptă-i Judecata Ta,
vai de sufletul nemernic
care tremurând va sta.
Fericiţi cei ce ’nainte
de-a veni-al mâniei ceas
s-au întors, urmând fierbinte
al Iubirii Tale glas. | Continuare »
