„Unde este Dumnezeu?”- „Acolo unde este lăsat să intre”

Nicolae Steinhardt –  Cuvânt la Întâmpinarea Domnului

Intampinarea-Domnului_5„N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai că pentru a înţelege temeinic aceste cuvinte se cade a ţine seama de cele două înţelesuri pe care le poate adopta verbul a împlini în limba română. Mi se spune: adu-mi o cană de apă. Aduc cana: împlinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea biserici. O aduc, am împlinit porunca. Dar a împlini mai poate avea şi sensul de a desăvârşi, a perfecţiona, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior
Domnul a împlinit Legea în amândouă înţelesurile verbului. Mai întâi i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi tăiat împrejur, potrivit Legii, la opt zile după naştere. In al doilea rând fiind adus spre închinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede că orice întâi născut parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în ziua a 40-a de la naştere. (Când se face şi curăţirea mamei). Astfel s-a procedat şi cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif şi Măria la Templu în a 40-a zi de la naştere – adică în ziua de 2 februarie, adică astăzi – şi întâmpinat acolo de dreptul Simeon şi de proorocită Ana a lui Fanuel. Când ajunge la vârsta de 12 ani, Iisus, ca orice tânăr iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rătăci de părinţii Lui şi-i va uimi pe cărturari cu întrebările şi răspunsurile Sale. In sfârşit, Domnul nu începe a predica decât atunci când atinge vârsta de 30 de ani, dând şi în felul acesta ascultare Legii: ea dispunea ca nici un bărbat să nu predice ori proorocească mai înainte de a fi împlinit 30 de ani. S-au întrebat unii ce a făcut Domnul între 12 şi 30 de ani, perioadă asupra căreia referatele evanghelice nu ne dau nici o informaţie. Nu cumva a fost plecat în India, unde a deprins învăţătura yoghinilor şi practicile de magie ale fakirilor? Dar nu este nevoie să recurgem la asemenea ipoteze hazardate şi presupuneri fanteziste deoarece tăcerea evangheliştilor se explică foarte uşor: Iisus n-a început să predice şi să propovăduiască înainte de a fi atins vârsta de 30 de ani pentru că S-a supus imperativului Legii. Iar evangheliile trec sub tăcere această lungă perioadă din pricină că, în conformitate cu obiceiul istoricilor din vechime, nu se realizează decât faptele importante şi momentele semnificative şi nu se dau amănunte asupra perioadelor de pregătire. | Continuare »

Să creştem în Domnul (Efeseni 4, 15)

ScripturaIoan MARINI

Nimeni nu s-a născut să rămână copil mic. Şi, desigur, nimeni nu doreşte să rămână copil, să nu mai crească. Căci tot ceea ce are viaţă doreşte şi tinde să ajungă la desăvârşire.
Aşa e şi cu cel născut din nou. El nu poate şi nu trebuie să rămână la începuturile slabe, „la starea de copil“. Starea pe loc înseamnă dare înapoi. Ci trebuie să crească, pentru ca să ajungă la starea desăvârşită, „la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“.
Starea de nedesăvârşire în credinţă ne este arătată de Duhul Sfânt ca o stare primejdioasă. El ne spune că trebuie să ajungem „la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos“ – „ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos“ (Efes 4, 13-16).
Pe un copil, oricine îl poate înşela. Pe cel ce este necrescut în credinţă, orice vânt de învăţături şi viclenie a oamenilor, îl pot abate şi-l poate purta „încoace şi încolo“, cum e purtat şi valul apei sau un fulg de vânt.
Ce stare tristă este aceasta! Dacă te-ai născut la o viaţă nouă, trebuie să creşti. Te-ai născut prin cuvântul lui Dumnezeu, prin Evanghelie (In 1, 13; I Cor 4, 15; Iacov 1, 18; I Ptr 1, 23), tot prin acest cuvânt şi din acest cuvânt trebuie să te hrăneşti, ca să creşti spre mântuire! „Credincioşi adevărului, (în care ne-am născut din nou) în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos“.
Ţinta creşterii noastre sufleteşti e Hristos. El, şi nu altul. El este „măsura“ ce ni s-a dat, s-o râvnim şi s-o ajungem (In 2, 6; 13, 15-16; I Ptr 2, 21; Filip 2, 5; Mt 11, 29). | Continuare »

Despre cunoaşterea lui Dumnezeu

Rastignire_potirSfântul Siluan Athonitul,
«Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei»

Atât de mult ne-a iubit pe noi Tatăl, încât ne-a dat pe Fiul Său (In 3, 6); dar şi Fiul însuşi a voit aceasta şi S-a întrupat şi a vieţuit cu noi pe pământ. Atât Sfinţii Apostoli, cât şi o mulţime de oameni au văzut pe Domnul în trup, dar nu toţi L-au cunoscut ca pe Domnul; dar mie, mult păcătosului, mi s-a dat să cunosc prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos e Dumnezeu (1 Co 12,3).
Domnul îl iubeşte pe om şi i Se arată cum El însuşi vrea. Şi când vede pe Domnul, sufletul se bucură cu smerenie de Stăpânul Cel milostiv şi nu mai poate iubi nimic altceva cum iubeşte pe Ziditorul său; chiar dacă vede toate şi iubeşte pe toţi, dar mai mult decât orice iubeşte pe Domnul.
Sufletul cunoaşte această iubire, dar nu o poate reda în cuvinte: ea este cunoscută numai prin Duhul Sfânt, pe care îl dă Domnul.
Sufletul vede dintr-o dată pe Domnul şi-L recunoaşte.
Cine putea descrie această bucurie şi veselie?
Domnul este recunoscut în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt rămâne în omul întreg: în suflet, în minte şi în trup.
Aşa este cunoscut Dumnezeu atât în cer, cât şi pe pământ.
În nemărginita Sa milostivire, Domnul mi-a dat acest har, mie, păcătosului, şi va da oamenilor să cunoască pe Dumnezeu şi să se întoarcă la El.
Scriu în numele milostivirii lui Dumnezeu. Da, acesta este adevărul. Martorul meu este însuşi Domnul.
Domnul ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă, căci o mamă îşi poate uita copilul, dar Domnul nu ne uită niciodată. Şi dacă Domnul însuşi n-ar fi dat Duhul Sfânt poporului ortodox şi marilor noştri păstori, n-am fi putut şti cât de mult ne iubeşte El.
Slavă Domnului şi marii Lui milostiviri, că unor oameni păcătoşi El le dă harul Duhului Sfânt. Bogaţii şi împăraţii nu cunosc pe Domnul, dar noi, nişte monahi şi păstoriţi sărmani, îl cunoaştem pe Domnul prin Duhul Sfânt.
Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia, şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dumnezeu. | Continuare »

VESTIRE

Sf-Grigorie-TeologulTraian DORZ, din CÂNTĂRILE ROADELOR

Cel ce-a luat mai bine seama la oameni şi la duh
a spus:
că unii predică Credinţa numai cu gura, fără viaţă,
vorbesc numai de ea,
dar nu o mărturisesc cu fapta lor,
– aceştia-s aceia care zic totdeauna, dar nu fac.
Lua-vor o mai grea osândă,
căci ei fac cel mai mare rău
îndepărtând aşa pe oameni de ascultarea lui Hristos
şi ispitindu-i să hulească, din cauza lor, pe Dumnezeu,
mergând la iad, mai trag în moarte pe mulţi
prin nepăsarea lor.

Alţii nu predică Credinţa, cu gura,
dar a lor viaţă,
mărturisind despre Credinţă, e-o pildă vie
pentru toţi,
aceştia-s lumina care nezgomotos fac slujba bună,
iar oamenii văzându-i astfel
Îl preamăresc pe Dumnezeu.

Iar alţii,
cei puţini,
sunt cei ce, vorbind frumos despre Hristos,
mărturisesc şi cu viaţa despre iubire şi-adevăr.
Aceştia-s cei mai puternici şi buni urmaşi
ai lui Hristos,
căci învăţându-i şi pe alţii ce trebuie despre Credinţă,
ei o arată şi-n trăire, înfăţişându-L pe Iisus.

Un om de-acesta preţuieşte cât sute de predicatori,
iar roada lui rămâne scumpă
şi lumii,
şi lui Dumnezeu.

O Doamne, dă Credinţei Tale nu mulţi predicatori
în lume,
ci mulţi împlinitori cu fapta,
puternici mărturisitori!

TU NE-ARĂŢI, IISUSE, CALEA

IH_23Traian DORZ, Eternele poeme

Tu ne-arăţi, Iisuse, Calea către frumuseţi cum dai
numai celor care caută cel mai sfânt şi dulce rai.

Când pe treptele de raze vine-al îngerilor cor,
fericiţi ne-mbrăţişează şi ne ia-n plutirea lor.

Tatăl dulce ne sărută şi ne leagănă divin
când miresmele-nchinării se preling pe gânduri lin.

Şi covoare moi de rouă şi de raze ni se-aştern
spre odihna-ncântătoare a Edenului etern.

Tu ne-mbrăţişezi, Iisuse, cu-al Tău Trup şi Sânge Sfânt,
închegându-ne-ntr-o Taină cu un veşnic legământ.

Tu ne-adapi la Râul Veşnic, dulce, limpede şi lin,
care udă-n cântec veşnic şi în Har tărâm divin.

Duhul Sfânt ne luminează cu un fericit răspuns
toate tainele al căror înţeles ne-a fost ascuns.

Adevărul ni se face tot mai strălucit mereu,
dându-ne împărtăşirea şi odihna-n Dumnezeu. | Continuare »

Singura soluţie a lumii, astăzi, este Iisus Hristos

Din cuvântul fratelui Moise Velescu, la Adunarea de Tineret pe Ţară a Oastei Domnului – 7 mai 1994
Scurtă prezentare a Lucrării Oastea Domnului: originea Oastei Domnului, precum şi rolul ei în societate

Cina-cea-de-taina-31„Acesta este Sângele Meu, Sângele legământului, care se varsă pentru mulţi“ (Marcu 14, 24).
„Veniţi să ne alipim de Domnul printr-un legământ veşnic, care să nu fie uitat niciodată“ (Ieremia 50, 5).

 Slăvit să fie Domnul! Într-adevăr, orice cuvânt am căuta să folosim, nu-i îndeajuns şi nu poate fi de-ajuns ca să mulţumim Celui care ne-a învrednicit să trăim asemenea zile, asemenea evenimente. Întâlnirea noastră va fi numită în istoria Oastei: O zi istorică. S-au început astfel de evenimente cu Comăneştiul. A urmat întâlnirea de la Sibiu. Aceasta este a treia, cea în care ne găsim astăzi cu ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru aceste vremuri pe care ni le dăruieşte astăzi Dumnezeu, au suferit, au luptat şi s-au jertfit atât de mulţi, pe întregul parcurs al istoriei Oastei Domnului. Iar aceasta, pentru ca noi să înţelegem să fim de folos aici, în Biserica noastră şi în poporul nostru.

Aş vrea să încep prin a ne clarifica în faţa acelora care sunt curioşi să ştie ce este aceea Oastea Domnului.
Mântuitorul, în timpul activităţii Sale, în toate cuvintele, într-o adâncă smerenie şi-ntr-un fel unic în istoria lumii, am putea să spunem, a atârnat întru totul de voia lui Dumnezeu. În toate lucrurile Îl socotea pe Dumnezeu Acela al Cărui trimis era. După Înălţarea Domnului la Cer, Apostolii, în urmă, n-au făcut nimic altceva decât, în cele patru Evanghelii, să ni-L prezinte doar pe Domnul Iisus Hristos. E semnificativă această învăţătură pentru generaţia noastră şi pentru acest secol din urmă! Singura soluţie a lumii, în care păcatul a ajuns la culme, este astăzi Iisus Hristos. Spune Apostolul Pavel: „N-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Iisus Hristos şi pe El răstignit“. El, Mântuitorul e programul Oastei Domnului. | Continuare »

PE DRUMUL CALVARULUI. UN FAPT DEOSEBIT

purtarea-crucii-1Cornel RUSU, CUVÂNTUL – CHEIE A DARURILOR

Într-o duminică seara, eram la adunare în casă la fratele Aurel şi sora Maria. Era şi Iacob. Venise la noi de la Teliuc. Se vede că eram urmăriţi mai dinainte chiar de secretarul de partid. Adunarea era în plină activitate. Deodată, intră el, Josima, cu un miliţian. Era chiar şeful. Abia se făcuse trecerea de la Jandarmerie la Miliţie. Toţi bărbaţii suntem duşi la post. Pe Iacob l-au închis într-o cameră cu geamul de la uşă spart, iar eu în alta, cu un miliţian lângă mine. Restul fraţilor intrau pe rând în biroul şefului. Gălăgie mare, ţipete, strigăte… Fraţii ies unul câte unul, ocărâţi, ameninţaţi, dojeniţi, hăituiţi…
Josima a anunţat Securitatea din Deva, telefonic. Aceasta a dispus ca să fiu trimis ziua următoare în lanţuri din post în post. Această pedeapsă era foarte grea, căci fiecare post de miliţie care te primea dispunea de cel înlănţuit: foame, tăiat lemne sau alte munci, neodihnă, bătăi, ghionturi; apoi mersul anevoios pe jos, cu lanţuri şi cătuşe…
După ce şi ultimul dintre fraţi intră la anchetă în biroul şefului, veni şi rândul meu. Josima plecase. Şeful, cum am intrat, a încercat acelaşi sistem de intimidare, cu ţipete, strigăte şi ameninţări. După ce şi-a terminat valul furios, foarte calm, l-am întrebat:
– De ce strigaţi?… M-aţi găsit undeva în stare de ebrietate, spărgând, furând, bătând, ameninţând sau făcând alte rele vrednice de pedeapsă? Sau m-aţi găsit, ca şi pe ceilalţi anchetaţi, rugându-ne lui Dumnezeu şi învăţându-ne să fim buni, ascultători, cinstiţi, vrednici de Dumnezeu şi de chemarea sfântă? Când zic acestea, zic şi de ascultarea de legile ţării… Aduceţi-vă aminte de Dumnezeu! Şi dumneavoastră aţi avut o mamă, care, de copil, v-a îngenuncheat în faţa sfintei icoane. V-a împreunat cele trei degetuţe, învăţându-vă cum să vă rugaţi. De la Îngerel, la Tatăl Nostru, la Împărate Ceresc, Preasfântă Treime, apoi la Psalmul de căinţă, cincizeci, şi aşa mai departe, pe măsura creşterii. Gândiţi-vă că, mai presus de toate, aveţi un suflet, pe care, trebuie să-l mântuiţi, dacă nu vreţi să mergeţi în iad. | Continuare »

PILDELE LUI SOLOMON, capitolul 4

Traian Dorz, versificarea

Mahrama_41. Fiii mei, învăţătura unui tată ascultaţi-o
şi, luând aminte bine, cu pricepere urmaţi-o!

2. Căci eu numai sfaturi bune vă grăiesc; gândiţi la ele
şi nu-mi lepădaţi nici unii sfatu-nvăţăturii mele.

3. Căci atunci când eram încă fiu, la tatăl meu în casă,
fiul gingaş, fiul unic, lângă mama mea duioasă,

4. El mă învăţa atuncea şi-mi zicea: «Păstrează bine,
lângă inimă, cuvântul şi povaţa mea o ţine.

5. Dobândeşte-nţelepciunea şi priceperea, în toate,
nu-mi uita cuvântul gurii şi dintr-însul nu te-abate.

6. Nu-mi lăsa învăţătura – şi ea fi-ţi-va păzitoare,
s-o iubeşti oricând, căci dânsa te va ocroti sub soare.

7. Începutu-nţelepciunii: dobândeşte-nţelepciune
şi, cu tot ce ai, câştigă cunoştinţa celor bune.

8. S-o nalţi, fiul meu – şi dânsa înălţa-va al tău nume,
dac-o-mbrăţişezi, ea este slava ta, cât eşti pe lume.

9. Ea pe capul tău va pune fericita ei cunună
şi-o cunună-mpărătească drept podoabă o să-ţi pună.

10. Fiul meu, ascultă-mi glasul şi cuvântul meu îl ţine
şi-atunci anii vieţii tale vor fi mulţi şi plini de bine! | Continuare »

Odiseu şi sirenele

homer-odysseus-540x250Odiseu a fost un erou al vechilor greci. A luat şi el parte la războiul de la Troia, unde grecii i-au bătut pe troieni, după un război de zece ani. După gloriosul război, Odiseu a plecat spre casă cu oamenii lui. În drumul lor, pe mare şi uscat, au pribegit ani de zile, trecând prin fel de fel de primejdii.
Între altele, au trecut şi pe lângă primejdia cu insula sirenelor. Aceste sirene erau un fel de vâlve ale mărilor; nişte zâne încântătoare, care, prin cântecele lor vrăjite, ademeneau pe trecători, le furau voinţa, îi îmbătau cu un fel de beţie dulce care îi făcea să sară în valurile mării, unde îşi aflau moartea şi mormântul.
Ca să scape de primejdia aceasta, Odiseu a înfundat cu ceară urechile oamenilor săi, iar pe sine s-a legat strâns de catargul corabiei. Luptătorii lui n-auzeau ademenirile sirenelor. El le auzea, dar era legat de barcă. În felul acesta, au trecut teferi pe lângă insula cea vrăjită a morţii.
Un adânc înţeles creştinesc văd eu în această legendă. Un fel de insulă vrăjită a morţii este şi lumea aceasta cu „sirenele“ ei; cu desfătările şi amăgirile ei. Omul vâsleşte spre Patria Cerească, dar lumea îl amăgeşte cu „cântările“ şi desfătările ei. Lumea îi fură omului voinţa, îi fură mintea, îl îmbată cu plăcerile ei şi îl face să se arunce în valurile ei, în valurile pieirii sufleteşti şi trupeşti.
În faţa ispitei, Odiseu s-a legat strâns de catargul corabiei.
În faţa ispitei, leagă-te şi tu cu puterea Evangheliei! Leagă-te cu putere de catargul Evangheliei!
În faţa ispitei, oamenii lui Odiseu s-au făcut surzi, înfundându-şi urechile cu ceară.
Mut şi surd fă-te şi tu faţă de lume şi ispitele ei!
Câtă vreme însă, în loc să faci aşa, tu cauţi parcă anume „sirenele“, pe la cârciumi, petreceri, cinematografe şi alte desfătări lumeşti – cum crezi, dragul meu, că ai putea birui ispita?
Câtă vreme toate urechile tale, şi cele din carne şi cele din duh, sunt desfundate pentru lume, te miri că te biruie ispita şi lumea?

Părintele Iosif Trifa, 6oo de istorioare