„Iar tu te luptă şi suferă…“ (II Tim. 2, 3)

Ioan Marini

„În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)

Domnul Şi-i alesese pe ucenicii Săi şi îi trimisese în lume ca să împlinească o lucrare a Sa în care însă aveau să întâlnească multe greutăţi şi împotriviri şi, mai ales, multă ură din partea oamenilor care nu iubesc adevărul. Dar siguranţa că Domnul îi alesese, îi rânduise şi le dăduse această însărcinare sfântă le va da puteri ca să biruie orice greutăţi, împotriviri şi necazuri, cu îndrăzneală şi vitejie sfântă.
Calea aceasta nu este doar calea lor, ci este calea Domnului. Ei aveau să meargă pe calea Învăţătorului lor iubit, îndurând la fel ca El prigoana şi ura din partea lumii, precum a spus mai înainte: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.
Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: «Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea vă vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis“ (Ioan 15, 18-21).
Prigoana este legată de viaţa celui credin¬cios. Cei care sunt ai Domnului vor fi prigoniţi, urâţi şi batjocoriţi de lume, aşa cum a fost şi Mântuitorul lor. Când un credincios are „liniş¬te“ şi „pace“ din partea lumii, înseamnă că îi lipseşte ceva. Nu „seamănă“ cu Stăpânul său, fiindcă, dacă ar semăna cu El, lumea l-ar prigoni, căci nu este robul mai mare decât Stăpânul său. | Continuare »

Moise iese din desfătările Egiptului

Preot Iosif TRIFA, Spre Canaan

„Prin credinţă, Moise când s-a făcut mare n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire. Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel nevăzut“ (Evrei 11, 24-27).

Aici începe un amănunt de mare preţ din viaţa lui Moise; un amănunt de învăţătură asupra căruia a stăruit şi marele Apostol Pavel prin cuvintele de mai sus.
Moise fusese crescut de fata lui Faraon. „Copilul a crescut şi ea (doica) l-a adus fetei lui Faraon; şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise (Scos); «căci», a zis ea, «l am scos din ape»“ (Ieşirea 2, 10).
Aşadar, Moise făcea parte din curtea lui Faraon. Avea prilej „să-şi trăiască viaţa“ ca un „fiu de împărat“. Trebuie să ştim că traiul Faraonilor din acele vremi era plin de toate desfătările, de toate comorile şi de toate dulceţurile ce le poate oferi lumea aceasta. Iar Moise avea prilej să guste din toate.
Dar ce s-a întâmplat? Moise, după ce s-a făcut mare, n-a voit să fie numit fiul fiicei lui Faraon. S-a lepădat de un nume aşa de mare. S-a lepădat de „viaţa împărătească“.
Şi s-a lepădat Moise nu numai de numele ce-l purta; el s-a lepădat şi de viaţa cea plină de desfătări şi păcate ce era la curtea lui Faraon şi în Egipt. A vrut mai bine să sufere cu poporul său decât să guste din plăcerile păcatului. A ales ocara lui Hristos, pentru că avea ochii pi¬roniţi spre răsplata cea viitoare. | Continuare »

Rugăciunea lui Moise

(NUMERI 14, 13-19)

Doamne, toţii vrăjmaşii ştiu c-ai fost cu noi,
c-ai fost Călăuza noastră prin nevoi,
c-ai fost stâlp de flăcări şi-ai fost stâlp de nor,
umbră şi lumină la al Tău popor.

De ne pierzi acuma, cei răi vor grăi
că Tu n-ai putere a ne izbăvi
şi că nu poţi duce, Doamne-al Tău popor
până-n ţara care le-ai promis-o lor.

Doamne, fă puterea-Ţi să se-arate iar,
cum ai spus Tu Însuţi că eşti plin de har,
încet la mânie, bun şi iertător
şi plăteşti cu dreptul fapta tuturor.

Iartă-ne păcatul cum, de la-nceput,
ne-ai iertat tot răul care l-am făcut,
cum de când ne-ai scos Tu, Doamne-ndurător,
ai fost până astăzi cu al Tău popor.

Traian DORZ

Moise, alesul Domnului,

a petrecut patruzeci de ani la curtea lui Faraon,
patruzeci de ani păstor la oi şi patruzeci de ani conducător de popor

Am arătat minunata scăpare a lui Moise. Vom arăta acum şcoala pe care a făcut-o Domnul cu el. Pe toţi aleşii Săi, Domnul i-a trecut prin o şcoală sufletească: Printr-o astfel de şcoală a trecut şi Moise. Şcoala lui e împărţită în trei clase, fiecare având patruzeci de ani din viaţa lui.
1. „Clasa“ primă sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la curtea lui Faraon.
2. „Clasa“ a doua sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut la socrul său Ietro, păstorind oile.
3. „Clasa“ a treia sunt cei patruzeci de ani pe care i-a petrecut cu poporul în pustie, în drum spre Canaan. Vedeţi ce minunat este împărţită viaţa lui Moise, în trei părţi egale, în trei „clase“, fiecare clasă cu învăţătura ei. O, de am băga bine de seamă, am putea afla că toţi cei ce trăim o viaţă cu Domnul am trecut şi trecem şi noi prin astfel de „clase“. Taina mântuirii e o şcoală a Domnului, e o şcoală minunată cu anumite clase şi împărţiri. În care clasă ai ajuns tu?
„Clasa“ primă a petrecut-o Moise la curtea lui Faraon. Trebuie să ştim aici că Moise a fost crescut ca un fiu al lui Faraon (Ieşirea 2, 10). Şi trebuie să ştim că Egiptul era în vremile acelea ţara ştiinţelor şi a învăţaţilor. Moise a fost crescut în ştiinţă mare. Învăţaţii Egiptului erau profesorii lui. În şcoala asta înaintase foarte mult Moise cu ştiinţa, dar dăduse înapoi cu credinţa şi cunoaşterea Domnului. Lucrul acesta se vede şi din felul cum şi-a încheiat şcoala. La 40 de ani Moise omoară un egiptean (Ieşirea 2, 12). Şcoala lui Moise de la curtea lui Faraon se gată cu un omor (ştiinţa de multe ori omoară credinţa). Era în planul lui Dumnezeu acest omor? Hotărât că nu. | Continuare »

Meditaţii la Apostolul din Duminica a 13-a după Rusalii

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA  APOSTOLIEI

… Când luptele şi cernerile de duhuri potrivnice se abat asupra Lucrării Domnului şi când aceste duhuri tulbură adunarea, dezbină pe fraţi, înşală pe cei lesne-crezători – iar atunci este nevoie de post şi de jertfă – sufletul acesta vede cât de puţină luptă şi stăruinţă este, în cei mai mulţi, pentru asta. Şi atunci tot el este acela care este gata să facă, să dea, să jertfească, să plângă şi să se roage, şi în locul altora, pentru ceea ce este nevoie mult şi se face prea puţin.
El împlineşte ce lipsea din partea celorlalţi.

Când Lucrarea Domnului are nevoie de ajutor, când săracii Domnului sunt în lipsă, când bolnavii, orfanii şi lipsiţii trebuie căutaţi,  hrăniţi, mângâiaţi, când sarcinile Domnului apasă mai greu şi cer mai mult, iar marea mulţime a fraţilor nu vede aceasta sau se face că nu vede – acest suflet ascuns, văzând cu durere şi simţind cu răspundere toate nevoile Domnului, îşi dă sărăcia lui în locul bogăţiilor altora. Îşi dă şi ce i-a mai rămas lui ca să trăiască, pentru a acoperi şi prisosul celor care nu dau nimic sau aproape nimic.
El iarăşi împlineşte tot ce lipsea, în locul celorlalţi.

Când în adunarea Domnului vine câte un semănător de neghină… iar acesta, obraznic şi îndrăzneţ, se ridică să vorbească împotriva învăţăturii frăţeşti, răstălmăcind Cuvântul Sfânt şi tulburând duhul adunării frăţeşti – şi nimeni dintre cei datori nu se ridică să-l oprească, atunci, acest suflet cinstit şi iubitor de adevăr nu stă liniştit cu capul în piept, nu tace nepăsător, sau fricos, sau laş, nu iese să plece ca un netrebnic – ci se scoală, cu sfânt curaj în numele Domnului, şi-l opreşte pe lucrătorul acela rău, îl înfruntă şi îl dă afară din Lucrarea Domnului, cum ar da pe un răufăcător pătruns în casa lui.
El împlineşte, astfel, ce lipsea tuturor celorlalţi.

NU TE RUŞINA DE LACRIMI

Traian DORZ

Nu te ruşina de lacrimi,
suflet scump şi credincios,
nu S-a ruşinat de ele
nici Stăpânul tău Hristos,
nu s-au ruşinat de ele
nici preasfinţii tăi părinţi
– vai de cei ce nu pot plânge
lacrimi sfinte şi fierbinţi!

Nu vă ruşinaţi de lacrimi,
ci vă-nvinuiţi când nu-s;
cei ce plâng sunt totdeauna
mai aproape de Iisus,
sute de versete sfinte
fericesc pe cei ce plâng
– vai de cei ce nu pot plânge
că-n porniri fireşti se frâng!

Vai de cei ce pot să râdă
sau să cânte peste tot,
care pot vorbi de toate
– dar să plângă nu mai pot!
Nu-i mai mare osândire
ca a celui ce nicicând
n-are lacrimi, nici când toate
cer să nu fii neplângând!

DUMITRU ROMANENCO din Voinova – Orhei

Deşi avea un fizic sănătos, totuşi o plecare grabnică la Domnul îl aştepta la începutul lui septembrie 1939. Noi eram la Cluj şi pregăteam marea adunare din 3 septembrie 1939 când, pe neaşteptate, am primit acolo vestea morţii lui. Se îmbolnăvise de tetanos şi în trei zile a murit la spitalul din Chişinău. În cele trei zile de zăcere la spital, el a avut parte de la Domnul de multe descoperiri minunate. Vedea cerul deschis şi pe îngerii Domnului aşteptându-l cu cântări şi bucurii negrăite. Deşi avea dureri peste măsură de mari, el nu numai că nu a cârtit, ci lăuda cu bucurie şi cu lacrimi Numele Domnului.

Fratele nostru Dumitru Romanenco s-a născut în comuna Voinova din judeţul Orhei – Basarabia, prin anul 1890. Părinţii săi au fost oameni înstăriţi, având o moşie de o sută de hec­tare într-un loc nespus de frumos. La mijlocul moşiei era un lac cu ape limpezi şi cu maluri înflorite, lângă o pădure şi o câmpie minunată. După întoarcerea lui la Domnul, prin anul 1930, aici la conacul său de lângă lacul şi pădurea minunată aduna el fraţii şi surorile din Voinova şi din împrejurimi în adu­nări pline de binecuvântare, lăudând pe Domnul şi petrecând ceasuri şi zile neuitate în Numele Domnului Iisus.
Fiind un om harnic şi credincios, împreună cu soţia sa Vera au făcut din casa lor o Betanie binecuvântată, oferind acolo loc plăcut de odihnă şi recreere multor fraţi şi surori mai lipsiţi ori mai bolnavi. Multe zile fericite au petrecut acolo şi părintele Vladimir cu soţia sa Eufimia, care deveniseră ca o familie împreună cu familia fratelui Romanenco. De acolo porneau apoi împreună de multe ori în misiunile lor pentru vestirea Evangheliei şi răspândirea cărţilor dorite şi căutate ale Oastei Domnului.

Fratele Ioan Marini a petrecut şi el două veri aici, în linişte şi recreere sufletească, înconjurat de toată dragostea fratelui Dumitru şi a surorii Vera. De aici a plecat şi el cu ei adeseori în cercetări frăţeşti prin judeţul Orhei şi prin alte judeţe ale Basarabiei, toţi trei împreună, cu părintele Vladimir şi cu fratele Dumitru Roma­nenco.
De asemenea, împreună cu fratele Chirilă şi Tro­fim, fratele Dumitru îşi formase o echipă de misionari călări. Purtând în mijloc steagul Oastei, ei cu­tre­ierau multe sate şi adunări frăţeşti, cân­tând şi măr­turisind Nu­mele Domnului Iisus. | Continuare »

„Dumnezeu să-ţi ajute să poţi închide uşile!“

Preot IOSIF TRIFA,
din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Un elev isprăvise liceul şi se pregătea a-şi continua studiile într-un oraş mare.
– Dumnezeu să-ţi ajute, dragul meu nepot, să poţi închide uşile! – îi zise, la despărţire, bunică-sa.
– Ce uşi, bunică dragă, doar n-o să mă fac portar, acum, după ce am isprăvit cu liceul?
– Pe unde vei merge, bagă de seamă să-ţi închizi mai întâi uşile urechilor tale! Să le închizi faţă de toate şoaptele şi ispitele Satanei!
Să-ţi închizi apoi uşile ochilor tăi! Să nu citeşti cărţi rele, pline de otravă şi să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliştea ochilor!
Să-ţi închizi apoi uşa gurii tale, ascultând de sfatul Psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!“, gândindu-te neîncetat şi la cuvintele Mântuitorului că, pentru orice cuvânt nefolositor, omul va da seama în Ziua Judecăţii.
Şi, mai presus de toate, dragul meu, să-ţi închizi uşa inimii tale faţă de toate ispitele cele rele! Să o laşi deschisă numai pentru Domnul!
Aşa făcând, noroc mare vei avea în viaţă.

DACĂ VOIEŞTE CINEVA

Traian DORZ

Dacă voieşte cineva
pe Domnul să-L urmeze,
cel mai dintâi viaţa sa
de el şi-o libereze.
Numai când scapi de vechiul eu
prin naşterea cea nouă
faci primii paşi cu Dumnezeu,
pe căi cu sfântă rouă.

Atunci, luându-ţi crucea ta,
sui după El prin soare
şi-n stropi de mir se vor schimba
toţi stropii de sudoare.
Şi sui cu El prin orice spini,
şi dragostea te strânge,
şi se prefac în stropi divini
toţi stropii tăi de sânge.

Şi-ajungi odată – tot suind
pe urmele slăvite –,
pe neaşteptate întâlnind
privirile-I dorite;
şi Mâna Lui îţi va lua
povara ta de cale,
şi Gura Lui va săruta
sudoarea frunţii tale.

CE-AI MAI DE PREŢ?

Traian DORZ

Ce-ai mai de preţ pe lume ca sufletul din tine,
la ce-ai putea cu-atâta putere a mai ţine?
– Şi totuşi ce netrebnic ţi-l dai deşertăciunii,
trăind în necredinţă şi slugărind minciunii!

De sufletul şi timpul tău
să-ţi pară-n lume cel mai rău,
pe-al mântuirii tale preţ
dă-ţi aurul întregii vieţi!

Ce-ai mai de preţ acuma ca timpul scurt prin care
poţi să-mplineşti cereasca şi veşnica-ţi lucrare?
– Şi totuşi ce pierzi oare mai nebunesc pe cale
şi mai fără-ntristare ca timpul vieţii tale!

Ce-ai mai de preţ în moarte ca harul mântuirii,
spre ce-ai mai pune-asemeni tot aurul trăirii,
ce-ai mai pe veşnicie, mai scumpă – şi mai una?
– Şi totuşi, cum nu-ţi pasă c-o pierzi pe totdeauna!