Cum să descuiem inimile?

Preot IOSIF TRIFA, din 600 ISTORIOARE RELIGIOASE

Mare necaz când nu găseşti cheia cea potrivită de la ceva! Stai în faţa unei uşi şi nu poţi face nimic.
Aşa e şi cu inima noastră. De atâtea ori e şi ea „încuiată“ şi nu găsim „cheia“ cea potrivită pentru descuierea ei. Această cheie se află în mâna Domnului. El nu greşeşte niciodată „cheia“. Întrebarea este însă: Îl lăsăm noi să ne descuie inima şi să intre în ea?
Pe cei care L-au primit pe Domnul, pe aceştia El îi foloseşte pentru a descuia prin ei şi inima altora. Dar nu e uşor acest lucru. Oamenii sunt de diferite firi. Trebuie să încerci multe „chei“ până afli pe cea „potrivită“. Îţi trebuie răbdare, multă răbdare. Dar, mai presus de toate, pentru a „descuia“ inimi pentru Domnul îţi trebuie dragoste. Cu mustrări grele şi vorbe aspre, niciodată nu poţi descuia inimi. Cu lovituri de ciocan şi cu tunetele şi fulgerele ame-ninţărilor pentru pă-cat, cu greu vei putea descuia atare inimă.
Pentru lucrul acesta, foloseşte cheia dragostei! Iubeş-te-l din tot sufletul tău pe cel căzut şi fă-l să simtă dragostea ta de a-l aduce la Domnul!
Iubire, iubire, iubire – împreunată cu răbdare, cu îndelungă răbdare şi cu smerenie şi stăruinţă – iată cheia care se potriveşte la orice inimă încuiată.

Dacă vrei să ştii ce-i mila

Traian DORZ, din «Cântarea, ca meditaţie»

În toate privinţele, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin viaţa Lui şi prin Cuvântul Său dat nouă pe pământ, ne este o pildă pe care avem porunca şi datoria – şi trebuie să avem şi dorinţa – de-a o urma. La El trebuie să privim neîncetat fiecare dintre noi, cei care dorim să fim ai Lui cu adevărat şi să trăim o viaţă plăcută Lui. Şi de la El trebuie să învăţăm fiecare cum trebuie să-L iubim pe Dumnezeu, Tatăl nostru, şi cum trebuie să fim faţă de oameni, semenii noştri. Ca El trebuie să facem şi noi, în umblarea scurtei noastre vieţi pe acest pământ. De la El să învăţăm mila, de la El binefacerea, de la El rugăciunea, de la El răbdarea, de la El blândeţea şi ascultarea. Căci ferice de ucenicul care L urmează pe Domnul său în toate lucrurile aici pe pământ. El va fi lângă Domnul său şi acolo Sus, în răsplata cerească.
Ferice de cine învaţă de la El!

Dacă vrei să ştii ce-i mila
pentru cei din chin nespus
şi cum să le-alini durerea,
– du-te la Iisus, vezi-L pe Iisus;
El ţi-arată cum e mila
pentru cei din chin nespus! | Continuare »

Pacea sufletului se câştigă cu smerenia şi sărăcia duhului

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut

Într-adevăr, smerenia, pacea şi blândeţea inimii sunt atât dSfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzute strâns legate încât unde este una, acolo e şi ceaialta. Cel blând cu inima e şi smerit şi invers, cel smerit cu inima este şi blând. De aceea şi Domnul le zicea: „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi cu inima smerită“ (Mt. 11, 29).
Frate, dacă îţi place a avea pacea inimii, sileşte-te a intra într-însa prin uşa smereniei. Nu-i altă intrare într-însa decât smerenia.
Pentru a câştiga smerenia se cuvine, mai ales la început, să te sileşti şi să te osteneşti şi a primi toate necazurile şi piedicile ca pe nişte surori iubite. Fugi de orice slavă şi cinste. Doreşte a fi defăimat de oricine şi să nu te sprijine ori să te mângâie altcineva, decât Dumnezeu.
Aşază şi întăreşte acest gând în inima ta. Numai El este binele, scăparea ta; toate celelalte lucruri sunt pentru tine atâţi spini, care, băgaţi în inima ta, te vor răni mortal.
Deşi te ruşinează cineva, nu te mânia, ci sufere cu bucurie, fiind convins că atunci Dumnezeu e cu tine.
Nu dori nici o altă cinste decât a pătimi pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru ceea ce sporeşte slava Lui. | Continuare »

Nu-i odihnă-n lume…

Nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume,
inima cât bate pururi se frământă
ca o luntre-n valuri, ca o mare-n spume –
nu-i odihnă-n lume, nu-i odihnă-n lume,
inimă, în Domnul este pacea-ţi sfântă!

Nu-i în lume pace, nu-i în lume pace,
inima cât bate ne-ncetat suspină,
o furtună trece, alta se desface –
nu-i în lume pace, nu-i în lume pace
inimă, în Domnul pacea ta-i deplină!

Dacă vine valul, dacă bate vântul,
inimă, tu-n Domnul stai adăpostită!
Dumnezeu Îşi ţine veşnic legământul,
las-să vină valul, las-să bată vântul,
inimă, în Domnul poţi fi liniştită!

Pacea Lui adâncă, pacea Lui adâncă,
inimă, te ţine pururea voioasă.
Dac-ai temelie a credinţei stâncă, | Continuare »

GLAS DE-ARHANGHEL

Traian DORZ

Glas de-arhanghel, în curând,
răsuna-va-nspăimântând
ceruri şi pământ, şi zări,
pe ’nălţimi şi depărtări;
– vai şi lacrimi, şi sudori
se vor ridica spre nori,
se vor despica gemând,
munţii din adânc arzând
şi se vor trezi-ngroziţi
morţii cei nemântuiţi.

Nu se vor vedea atunci
decât ţipete şi munci
şi-n tot largu-nspăimântat,
nici un chip apropiat,
ci-n tot împrejurul plin
va fi groază şi suspin,
numai vuiet de furtuni
şi-alergare de nebuni
dintr-un loc spre altul loc,
pe sub ploi de plumb şi foc.

Dar ai Domnului Iisus
vor fi-atunci cu toţii Sus,
izbăviţi de-acest amar,
lângă Tronul Lui de Har.
– Fericit ai fi şi tu
dacă n-ai mai zice nu,
ci-ai veni plângând cu greu,
să te ierte Dumnezeu;
atunci n-ai s-auzi curând
glas de-arhanghel spăimântând.

[Slujitori credincioşi şi atenţi…]

Arhanghelul Gavril se pare că a fost însărcinat în chip deosebit să poarte grijă nu numai de Mântuitorul nostru la Venirea Sa în lumea aceasta pentru aducerea mântuirii noastre. Şi nu numai de Maica Lui sfântă tot timpul Vieţii Copilului ei Sfânt – ci şi de toţi cei care erau cei mai de aproape în slujba Fiului lui Dumnezeu.
După ce l-a înştiinţat pe preotul Zaharia despre naşterea profetului care va merge înaintea Domnului, pregătind astfel calea Sa, şi după ce a dus Sfintei Fecioare Maria Vestea Strălucită a Naşterii Fiului lui Dumnezeu, – desigur că tot arhanghelul Gavril trebuia să fie acela care să-l liniştească pe dreptul Iosif, care să i înştiinţeze pe păstori, care să-i călăuzească pe magi… Pentru că oricine primeşte o slujbă de la Dumnezeu trebuie să aibă grijă de toate cele ce pot ajuta ori primejdui slujba aceasta.
Acest bun arhanghel a arătat atâta grijă de Mân¬tuitorul nostru cât a umblat ca om pe acest pământ! El trebuie să L fi păzit tot drumul pribegiei în Egipt, având grijă de Copilul Sfânt şi de Maica Lui Sfântă ca de cele mai nevinovate, mai primejduite şi mai slabe, dar şi mai sfinte dintre toate fiinţele pământului. El a avut grijă să vină să I slujească Domnului Iisus în pustie după confruntarea cea grea cu vrăjmaşul şi şarpele de a cărui ispitire fusese încercat (Mt 4, 11), –având grijă de hrana şi de odihna Lui.
El trebuie să fi fost şi acela care, în ceasul cel greu al Domnului Iisus din Ghetsimani, a venit să L întărească (Lc 22, 43). Apoi în Dimineaţa Învierii a prăbuşit cu uşurinţă şi bucurie marea lespede de piatră de la intrarea mormântului Sfânt, pentru ca sfintele femei să vadă că mormântul era gol, căci Iisus fusese înviat şi ieşise Singur prin piatra pecetluită, cum şi intrase după aceea prin uşile încuiate.
Cu ce bucuroasă grabă şi cu ce atentă dragoste sunt gata sfinţii îngeri să împlinească toate misiunile pentru care sunt trimişi de Dumnezeu… Cei cărora Domnul le a poruncit să ne păzească în toate căile noastre, cu câtă grijă şi dragoste bucuroasă ori atentă ne au păzit (Ps 91, 11)! | Continuare »

„Nu te teme!“

Acesta e cântecul cel dulce care trece prin toată Biblia

„Nu te teme!“, trece ca un fir roşu prin întreaga Biblie. Pe acest „nu te teme!“ îl pune Domnul în faţa aleşilor Lui şi copiilor Lui, pentru că în acest „nu te teme!“ este începutul biruinţei şi al mântuirii, întocmai precum frica este începutul înfrângerii şi căderii. Pe acest „nu te teme!“, îl îmbie Domnul, ca pe un dar scump, tuturor aleşilor Lui şi tuturor creştinilor luptători şi biruitori.
„Avrame, nu te teme! Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta mare va fi“ (Facere 15, 1).
„Agar, nu te teme!“ (Facere 21, 17).
„Isac, nu te teme, căci Eu sunt cu tine“ (Facere 26, 24).
„Nu te teme, Iacobe, să te pogori în Egipt“ (Facere 46, 3).
„Nu te teme, Ghedeoane, căci nu vei muri!“ (Judec. 6, 23).
„Nu te teme, Israele, căci Eu sunt cu tine!… Eu sunt Dumnezeul tău, Eu te întăresc, Eu te ajut, Eu te sprijinesc“… (Isaia 41, 10).
„Nu te teme, Ieremia, căci Eu sunt cu tine să te scap!“ (Ier. 1, 8).
„Nu te teme, poporul Meu, de ocara oamenilor şi nu tremura de batjocorile lor!“ (Isaia 51, 7).
„Nu te teme, căci nu vei rămâne de ruşine!“… (Isaia 54, 4).

Şi aşa mai departe, acest „nu te teme!“ trece prin toată Biblia ca un preadulce cântec ceresc.
E plină Biblia cu aceste scumpe telegrame cereşti: «Nu te teme!». Prin ele, Domnul Dumnezeu ni Se îmbie Însuşi ca un fel de garanţie şi siguranţă, spunându-ne lămurit să nu ne temem, să îndrăznim, căci El este cu noi…
Aleşii Domnului şi toţi copiii lui Dumnezeu din toate vremurile au luat pe suflet această făgăduinţă, această asigurare şi cu ea au biruit… Toţi aleşii Domnului, toţi creştinii biruitori au fost oameni de curaj, au fost oameni care nu s-au temut de nimic, decât de păcat. | Continuare »

Cântarea lui Isaia (ISAIA 41, 10-14)

Nu te teme, nu te teme, nu te teme…
căci Eu, iată, sunt cu tine ne-ncetat,
nu te-uita cu-ngrijorare-n nici o vreme,
Eu sunt Dumnezeul tău, o, nu te teme:
Eu te sprijin şi te-ajut, vei fi scăpat.

Înfruntaţi şi-acoperiţi vor fi de-ocară
toţi acei ce-acum pe tine-s mâniaţi,
nimiciţi vor fi şi vor pieri din ţară,
cei ce ţi se-mpotrivesc vor fi de-ocară,
nu te teme: cei ce cred vor fi scăpaţi.

Vei căuta… şi n-o să-i afli niciodată
pe toţi cei ce te-au certat şi te-au lovit
şi pe toţi cei ce luptau cu tine-odată;
Eu sunt Dumnezeul tău… şi niciodată
nu te teme, stai cu Mine liniştit.

Nu te teme… Eu te iau de mâna dreaptă,
lângă tine stau şi-ţi vin în ajutor,
nu te teme de nimic din ce te-aşteaptă;
Sfântul lui Israel – ţine-ţi mâna dreaptă,
nu te teme – Eu îţi sunt Mântuitor.

Traian Dorz, Din cântările Bibliei

Satana îi provoacă pe oameni

CE SPUNE SFÂNTUL EFREM SIRUL DESPRE LUPTA DUHOVNICEASCÃ A CELUI CREDINCIOS

„Iată, pe ascuns, cu vicleşug, îi luptă Satana pe oameni, zice Sfântul Efrem Sirul, dar Hristos îi risipeşte toată bântuirea lui şi pe noi ne întăreşte pentru a-l birui pe dânsul.

Lupta ta, frate, nu este aşa cum s-ar întâmpla, nici vrednică de râs. Ci toţi îngerii şi Însuşi Stăpânul acestora privesc lupta pe care tu o dai împotriva vrăjmaşului. Deci când tu te vei face biruitor împotriva vrăjmaşului, atunci îngerii, bucurându-se, Îl slăvesc pe Dumnezeu, Cel ce ţi-a dat ţie putere ca să-l birui pe cel viclean. Pentru aceasta şi războiul mai mult se creşte, ca mai lămurit şi mai iscusit să te faci şi Dumnezeu să Se slăvească iar oamenii să se facă ţie următori.

SĂ NU RĂMÂI BIRUIT
Dacă săgeata vicleanului te-a rănit pe tine, tu nicidecum să nu cazi în deznădăjduire, ci, de câte ori te-a biruit, să nu rămâi învins, să nu rămâi biruit. Ci, îndată sculându-te, dă război împotriva vrăjmaşului. Că şi Dumnezeu e gata să-ţi dea ţie dreapta Sa, ca să te scoale pe tine din cădere. | Continuare »

Voluntariat – sau Oaste oficială?

Moise Velescu, din «PROFETUL VREMILOR NOASTRE»

… Creaţia Oastei a fost de la început un voluntariat, cu voluntari luptători – preoţi şi mireni – în toate părţile ţării – un voluntariat duhovnicesc care lucrează şi activează în cadrul Bisericii. În acest înţeles, din prilejul discuţiei – în jurul statutelor de la Oradea – fratele I. Gr. Oprişan a scris în foaia «Oastea Domnului»:
„Tovărăşia Oastea Domnului este un voluntariat duhovnicesc de care Biserica trebuie să se bucure, dar nicidecum să-l oficializeze. Biserica – respectiv Sfântul Sinod – are dreptul a supraveghea ca să nu se mai abată sufletele de la matca ortodoxă; are datoria de a îndrepta, atunci când se fac greşeli, şi a capta toate energiile duhovniceşti. Dar a oficializa, a pune pe calapod seva primăverii duhovniceşti a sufletelor, este a opri tocmai acţiunea acestei revărsări de credinţă pe matca ortodoxiei noastre scumpe“ (foaia «Oastea Domnului» nr. 44, anul 1932).
De la începutul Oastei, eu m-am ţinut pe linia aceasta. Şi am luptat mereu în direcţia aceasta, ca Oastea să fie şi să rămână ceea ce Domnul a inspirat-o: un voluntariat de luptă duhovnicească în cadrele Bisericii. În deosebire de acest voluntariat, Mitropolia de la Sibiu a plecat cumpăna tot mai mult spre oficializarea Oastei.
Cu prilejul adunării F.O.R.-ului de la Sibiu, acest lucru s-a putut vedea lămurit. S-a vorbit şi s-a scris atunci desluşit despre cele trei societăţi ale Eparhiei: F.O.R., Soc. «Sf. Gheorghe» şi Oastea Domnului.
Oastea Domnului nu mai era un voluntariat al ţării întregi, ci era şi ea o societate eparhială, pusă sub aceleaşi acoperişuri cu alte două societăţi.
Această amestecătură n-a plăcut ostaşilor. S-a văzut aceasta şi din faptul că – cu toate apelurile – ostaşii n-au voit să vină la Sibiu, decât foarte puţini. Şi cei veniţi şi-au arătat nemulţumirea. | Continuare »