b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Preot IOSIF TRIFA, «Fiul cel pierdut»

„Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc 15, 10)

Despre ce a făcut tatăl în timpul când fiul său era prin lume, evanghelia nu ne spune nimic. Desigur însă, nici tatăl n-a mai avut zile bune. Va fi suspinat de atâtea şi atâtea ori. Fără voia lui şi peste voia lui plecase fiul în lume, dar cel plecat era fiul lui. Îi va fi prădat ave­rea, dar era fiul lui. De se va reîntoarce cândva, îl va re­primi, căci e fiul lui, e sânge din sângele lui.
Sărmanul tată! Au trecut atâţia şi atâţia ani de când nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în zare, nu cumva îl vede întorcân­du-se; îl are neîncetat în gândul lui. Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă. ­

O, fratele meu, aşa e Tatăl ceresc faţă de noi păcătoşii. Oricât de păcătoşi am fi, oricât de departe am fi în căile pierzării, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea Lui. Ne urmăreşte cu bunătatea Lui, ne urmăreşte cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ceresc, dar El nu se leapădă de tine, pentru că, oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui.
Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te urmăreşte cu dra­gostea Lui şi aşteaptă întoarcerea ta. „Iar dragostea lui Dumnezeu faţă de noi nu stă în aceea că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit mai întâi pe noi” (I In 4, 10)

„Şi văzându-l pe el, încă departe fiind, a alergat în calea lui.”

Încă departe fiind fiul lui, tatăl l-a văzut şi a alergat în calea lui. L-a văzut înainte de a-l vedea pe el fiul.
De departe vede Tatăl ceresc căinţa şi întoarcerea noastră. Ochii bunătăţii şi iertării lui Dumnezeu văd mai departe decât ochii căinţei. | Continuare »

GRIGORIE IEROMONAHUL – POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Şi, sculându–se, a venit la tatăl său»

Evenimentul întoarcerii celui ce trăia în fărădelegi în Casa părintească este menţionat în pericopa evanghelică prin două cuvinte simple: s-a ridicat şi a venit la părintele său. Hristos nu ne spune nimic despre lupta ce a dat fiul risipitor pentru a pune în faptă hotărârea sa de a se întoarce. Ce ispite l-au razboit? Cumva s-a gândit vreo clipă să rămână definitiv pe tărârnul păcatului? Cumva, deşi luase drumul întoarcerii, avea gânduri ispititoare ce-i spuneau să se întoarcă la păcat? La niciuna din aceste întrebări nu răspunde parabola. Numai cel ce trăia în fărădelege ştie lupta dusă, cuprinsă de cele două cuvinte: Sculându–se a venit. „S-a ridicat din cădere, adică din stăruinţa în păcat, şi a venit, după voia sa, la pocăinţă, la îndreptarea vieţii, la lepădarea de păcat” (Teofan Kerameul, Omilia 17).

Cu siguranţă calea pocăinţei şi mai ales, începutul acesteia, nu sunt deloc uşoare. Omul trebuie să arate hotărâre şi insistenţă în hotărârea sa de întoarcere, iar atunci vine harul lui Dumnezeu şi lucrează cele cu neputinţă la oameni.
Iubirea de oameni a lui Dumnezeu pentru a înlesni hotărârea întoarcerii ne-a dăruit multe feluri de pocăinţă pentru a ne mântui. Spune Sfântul Ioar Gură de Aur: “Sunt multe şi diferite căile pocănţei, pentru a se face mai accesibilă mântuirea noastră. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici

Dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru oameni se vede în îndelunga Sa răbdare, marea Sa iertare și marea Sa bucurie. Această dragoste își poate găsi asemănare pe pământ în dragostea mamei pentru copilul ei. Cine de pe pământ are o răbdare mai mare față de o făptură, decât numai mamă față de copilul ei? Iertarea cui o poate depăși pe aceea a mamei? Cine mai plânge de bucurie cu repejune la schimbarea spre îndreptare a copilului ei păcătos, ca mamă? De la întemeierea lumii, pe acest pământ, dragostea de mamă a fost depășită numai de către Domnul nostru Iisus Hristos, în dragostea Lui pentru oameni. Răbdarea Să L-a dus la suferințe îngrozitoare când era atârnat pe Cruce; iertarea Să se revara din inimă și buzele Sale chiar și atunci când Se afla pe Cruce; bucuria Sa care pătrundea în cei care se pocăiau, era bucuria care Îi lumina sufletul îndurerat în întreaga Sa viață pământească. Numai dragostea dumnezeiască depășește dragostea de mamă. Singur Dumnezeu ne iubește mai mult decât ne iubește mamă; singur El ne iartă mai mult decât ne iartă mama și numai El Se bucură la îndreptarea noastră mai mult decât mama.
Acela care nu are răbdare cu noi când greșim, acela nu ne iubește. Nici acela nu ne iubește care nu ne iartă atunci când ne pare rău pentru greșeala noastră. Și acela ne iubește cel mai puțin dintre toți, care nu se bucură de îndreptarea noastră. | Continuare »

GRIGORIE IEROMONAHUL – POCĂINŢA FIULUI ŞI IUBIREA TATĂLUI

«Dar, venindu-si în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!»

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, chipul Iubirii, prin păcat, însă, experiază moartea. Omul ce trăieşte în păcat se află din punct de vedere spiritual în afara sinelui. Încearcă să umple golul pe care-l simte înlăuntrul său, vânând plăceri trecătoare, fără să conştientizeze că în acest fel de petrecere îşi înrăutăţeşte neîncetat situaţia. Pentru a începe drumul de întoarcere către Casa părintească, omul trebuie să vină întru sine. Atunci constată: „Într-adevar am ajuns cu totul în afara sinelui, din moment ce mă hrănesc cu sălbăticia plăcerilor şi mă lipsesc de hrana cea mântuitoare”(Din canonul de la Utrenie, joi, săptămâna a 3-a a Poatului Mare). «Afară dintru mine m-am făcut, cu tărie hrănindu-mă cu plăcerile, iar mâncării celei mântuitoare depărtându-mă».

Întru sine venind. Fiul cel nemântuit “atâta timp cât făptuia cele păcătoase era afară din sine. Căci acela care nu este stăpânit de raţiune, ci trăieşte ca cele iraţionale, este afară din sine şi nu se află în propria sa avere, adică în propria sa raţiune. Însă când omul acesta va  înţelege cine este, în ce mizerie spirituală a ajuns, atunci revine întru sine, devine raţional şi vine spre pocăinţă” (Teofilact al Bulgariei Erminie la Evanghelie după Luca).
Când risipitorul din parabolă a revenit la cele raţionale ale sale, a conştientizat situaţia în care se afla el însuşi, precum şi bunurile de care se bucurau robii tatălui său. El însuşi, deşi era fiu, primejduia să moară de foame. Argaţii tatălui său, pentru faptul că se hrăneau cu iubirea divină, se bucurau de plinătatea vieţii: erau indestulaţi cu pâine. | Continuare »