Substantivul NEHOTAR în lirica lui TRAIAN DORZ[1]

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

A accepta o provocare înseamnă, înainte de toate, a păşi de bunăvoie, asumându-ţi orice risc, pe un tărâm incitant, cu cât mai puţin cunoscut, cu atât mai fascinant. Nu altfel stau lucrurile când provocarea care îţi stă în faţă se referă la interpretarea limbajului unui poet. Dar acest demers presupune, pe lângă altele, o încercare de pătrundere în universul de semnificaţii al creaţiei lirice dinspre expresie: prin limbaj, poeţii redescoperă pitorescul limbii, (re)creează punţi de legătură între complexul sonor al cuvintelor şi semantica acestora. Căci, oricât de bogat ar fi vocabularul unei limbi şi oricât de bine l-ar stăpâni, ei plăsmuiesc cuvinte şi sensuri noi, folosind cele mai variate mijloace şi demonstrând, astfel, nebănuitele virtuţi expresive ale limbajului poetic[2].

Totodată, în limba literară (şi, în special, în poezie), ceea ce este individual din punct de vedere lingvistic (în sensul elementelor sau al îmbinărilor inedite) reprezintă o abatere voită de la norma comună şi determinată de intenţia estetică a scriitorului, adică de „o modalitate specifică de gândire artistică situată dincolo de comunicarea uzuală şi integrată într-o structură stilistică.”[3] Pe de altă parte, receptarea textului beletristic nu este cu nimic stingherită dacă inovaţiile lexicale nu contrazic spiritul limbii, considerată drept un organism viu, în continuă înnoire. Şi, dacă fonologia, morfologia ori sintaxa nu tolerează devieri prea mari, semantica este deschisă mai pregnant infuziei de nou pe care poeţii o aduc în operele lor, creându-şi propriile modalităţi de expresie şi îmbogăţind limba cu îmbinări neaşteptate, dar fireşti, unele devenite memorabile[4].

În procesul formării cuvintelor în lexicul poetic, abaterea se produce numai în cazurile în care noua creaţie nu respectă normele de derivare ale limbii, regulile privind valoarea semantică şi gramaticală a afixului, precum şi caracteristicile morfologice ale lexemelor de la tema cărora se face derivarea. Aşa-numitele creaţii lexicale proprii, plăsmuite potrivit cu sistemul formării cuvintelor româneşti, restituite limbii într-o formă personală, individuală, prin opera artistică, nasc sentimentul profund al noutăţii în organizarea, structurarea şi asocierea elementelor extrase din materialul lexico-gramatical al limbii comune, ilustrând valenţele creative ale vocabularului şi înnoindu-l cu termeni derivaţi, care, în limba literaturii, se află într-o relaţie indestructibilă, prin natura complexului lor sonor, cu sensul. | Continuare »

CERCETEAZĂ-TE SINGUR

Ioan Marini, Gânduri creştine (vol. 2)

„Fiecare să se cerceteze pe sine însuşi“ (I Corinteni 11, 28)

Este voia lui Dumnezeu ca fiecare om, care spune că este credincios, să se cerceteze pe sine însuşi, ca să vadă dacă este în adevăr credincios sau nu; şi oricine este dator să se supună poruncilor lui Dumnezeu.
Cercetându-ne însă pe noi înşine, n-avem să căutăm să vedem cât de mare este credinţa noastră, adică dacă avem o credinţă care mută munţii şi poate să facă minuni. N-avem iarăşi să căutăm să vedem cât de înaltă sau cât de adâncă este cunoştinţa noastră şi dacă am pătruns toate tainele lui Dumnezeu. Nu, Domnul cere fiecărui credincios să se cerceteze pe sine însuşi şi să vadă dacă stă în credinţă sau nu. „Urmarea acestei cercetări de sine va fi că fiecare din noi îşi va da seama de starea în care se găseşte. Nu numai atât, dar va şti lămurit şi ce gândeşte Dumnezeu despre noi şi în ce ceată ne aşază El.

Este nevoie ca fiecare să se cerceteze pe sine însuşi, pentru că trăim într-o vreme de foarte mare moliciune. Saul nu mai suflă ameninţare şi moarte, şi nu mai duce pe credincioşi legaţi la Ierusalim. Temniţele nu mai sunt pline, ca altă dată, de cei hotărâţi pentru Dumnezeu, şi aceştia nu mai sunt arşi pe ruguri. Dar tocmai acest lucru a adus – şi nu de acum – o moleşire a credinţei, o scădere a ei şi o abatere de la adevăratul creştinism. Căci trebuie s-o spunem: una este creştinătatea de astăzi şi alta este adevăratul creştinism al Bisericii lui Hristos.
Ba chiar între cei care s-au îndreptat spre Evanghelie sunt mulţi care trec drept credincioşi, dar nu sunt. Ei poartă frumosul nume de credincioşi, dar viaţa lor arată că nu merită acest nume. Ei vor să aibă cinstea de a fi număraţi în poporul lui Dumnezeu, cu toate că nu sunt născuţi din nou; ei n-au intrat pe poarta cea strâmtă şi nu merg pe calea îngustă. Dacă-i întrebi de mărturia pe care o dă Duhul, ei nu-ţi răspund nimic; dacă-i întrebi despre nădejdea mântuirii, rămân încurcaţi sau răspund cu gura pe jumătate: „Deh, aşa zic şi eu, aşa mi se pare“. Când te uiţi mai de aproape la ei, vezi că au doar o formă de evlavie, dar îi tăgăduiesc puterea (II Tim 3, 5).

Fiindcă mulţi dintre cei ce ascultă vestea Evangheliei nu stau faţă de Dumnezeu cum ar trebui să stea, de aceea Dumnezeu ne cere cu stăruinţă să ne cercetăm pe noi înşine, ca să vedem dacă suntem în credinţă.
Chiar cine s-a întors cu adevărat la Dumnezeu trebuie să se supună acestei porunci. | Continuare »

În nădejdea Ta cea tare

Traian Dorz

În nădejdea Ta cea tare, Dumnezeul meu,
am găsit mereu scăpare prin necazul greu.

Am trecut prin clipe grele, singur, părăsit,
doar nădejdea Ta prin ele, Doamne, m-a-nsoţit.

Am privit mereu spre Tine cu credinţa-n sus
şi-n durere, şi-n suspine, pace mi-ai adus.

Azi, când iar mă treci, Părinte, prin amar necaz,
mi se varsă iar fierbinte plânsul pe obraz.

Dar în suflet îmi străluce plin de mângâieri
soarele nădejdii dulce, el îmi dă puteri.

El mi-mprăştie durerea chinului amar
şi-mi aduce mângâierea fără de hotar…

Viaţa-ntreagă Ţi-o-nchin Ţie pentru veci, mereu,
Sfânta mea Nădejde vie, Dumnezeul meu!

A CREZUT ŞI A PORNIT

„«Du-te», i-a zis Iisus, «fiul tău trăieşte.» Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Iisus şi a pornit la drum.“

Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă!
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în Judecata şi în răsplata Lui, – atunci tu neapărat trebuie să porneşti!
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu, să porneşti pe calea căinţei, înfrânării şi mântuirii, să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire, să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios. Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.

Căci dacă vei fi sincer în căinţa ta, vei căpăta iertarea de la Dumnezeu prin Jertfa Răscumpărătoare a lui Iisus Hristos (1 Ioan 1, 9). Dacă vei fi stăruitor în rugăciunea ta, vei primi împlinirea cererilor tale, prin mijlocirea Domnului Iisus (Ioan 14, 13).
Şi dacă vei fi statornic în credinţa ta, vei fi biruitor până la sfârşit, prin puterea lui Iisus Hristos (Rom. 8, 37-39). Poţi să crezi neclintit aceasta. Căci este în totul adevărat.

Dar chiar dacă nu poţi crede puternic, porneşte totuşi!
Pe drum te vor întâmpina solii binecuvântate şi binefăcătoare. La urmă vei ajunge să vezi împlinirea credinţei tale slabe prin puterea şi harul ceresc, şi Dumnezeu îţi va da nu numai pe unul, ci pe toţi ai tăi pe calea mântuirii Lui. Credinţa ta sinceră, fierbinte şi statornică în Hristos va aduce mântuire la toată casa ta. Crede neclintit aceasta şi vei vedea. Dar porneşte chiar acum! […] | Continuare »

ÎNTÂI SĂ FIM

Universul spiritual cunoaşte o continuă creştere în care nu există limite. Acest lucru îl putem urmări şi observa fiecare şi prin noi înşine. Vedem că şi în noi cunoaşterea este într-o creştere continuă, spre ceea ce trebuie să fim…

Din momentul când ne-am întors la Dumnezeu şi am trăit revelaţia naşterii din nou, făptura noastră cea nouă cunoaşte mereu o creştere în toate privinţele, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, căci altoiţi fiind în Hristos, fiecare ne căpătăm din El seva de creştere şi rodire, cum mlădiţa, din viţă, şi creanga, din trunchi.

Astăzi cunoaştem mai mult decât ieri, mâine vom cunoaşte mai mult decât astăzi. Adevărurile pe care înainte nu le cunoşteam, acum capătă pentru noi o cunoaştere fericită…

Am scris anul trecut o poezie, am făcut un desen, am lucrat la ceva, – când anul acesta mă întorc înapoi la ceea ce am creat, văd că ce mi se părea atunci la cel mai înalt nivel posibil pentru mine, acum e depăşit. Şi descopăr atât de multe pe care le am de îndreptat.

Văd mereu lucrurile din ce în ce mai clar şi le conturez mereu adevărurile şi frumuseţile spre desăvârşire… Această lucrare o face în noi Duhul lui Dumnezeu, Care ne creşte mereu duhovniceşte spre tot mai înalt, spre tot mai frumos, adică spre Hristos. | Continuare »

Din vânt culeg

Vlad Gheorghiu

Din vânt culeg al serii parfum înmiresmat
şi-l strâng în cupă albă ca fulgul de ninsoare,
şi mi-l frământ, Iisuse, cu calda-mi lăcrimare

să-l fac înmiresmare
albastru ne-nceput,
să-Ţi curgă la picioare
şi-apoi să le sărut.

Şi-nfiorat îmbrăţişez al nopţii murmur sfânt,
uimit strângând în poală a adormirii boare
şi picuri de lumină din steaua care moare.

Din raze şi candoare
să ţes un drag veşmânt
să-mbrac iubirea care
ţi-o-nchin pân’ la mormânt.

Transfigurat, privesc apoi, când beau de la izvor
cum din adânc de codru vin cârduri căprioare.
De-atâta apă strânsă lumina-n pleoape doare.

Dar ce înlăcrimare
îmi scaldă-n sfânt ogor
a rugăciunii floare
şi-al cântecului dor!

M-ascund sub umbre şi ascult cum zorii se desfac
şi parcă mă vrăjeşte cântând, privighetoarea
şi-o rog să-mi dea şi mie arcuşul şi cântarea,

să-mi umplu sărbătoarea
când nu mai pot să tac
şi sfântă-nmiresmarea
în imn să mi-o prefac.

Cu ce fior cuprind la sân tăcerile din crâng!
Ce dus sărut a ierbii prea fragedă culoare!
Şi din căuş de taină sorb nesătul răcoare

să-mi stâmpăr dorul care
în lacrimi mi-l răsfrâng.
– Iisuse drag, când oare
va fi să nu-l mai plâng?

EXPERIENŢA ŞI CÂNTAREA

Traian Dorz, din Semănaţi Cuvântul Sfânt

…Chiar şi patria noastră şi istoria poporului nostru are atât de multe opere nemuritoare, care sunt ca nişte poezii şi cântări divine pentru slava lui Dumnezeu, create de recunoştinţa şi experienţa înaintaşilor noştri mari.
Ce opere nemuritoare au creat Mircea şi Neagoe sau Ştefan şi Brâncoveanu spre slava lui Dumnezeu, cu Care ei au avut, tot aşa, experienţe frumoase ca şi Moise ori David, ori Daniel… la vremea lor!
Toate acestea sunt o dovadă eternă că astfel de opere nu pot fi create decât de o experienţă strălucită şi deosebită cu Dumnezeu.
Mânăstirile lui Neagoe de la Argeş ori a lui Mircea de la Cozia, ori ale lui Ştefan din Bucovina, ori bisericuţele din Transilvania şi troiţele din Maramureş nu sunt ele oare tot atâtea minunate şi nemuritoare cântări de laudă şi recunoştinţă ridicate de aceşti mari şi sfinţi creatori – cunoscuţi ori necunoscuţi – care au trăit experienţe neobişnuite şi neuitate cu Acelaşi Minunat şi Puternic Dumnezeu?
Noi nu ştim anume şi melodia acelei minunate cântări de izbăvire păstrată în scris, prima din istoria Biblică, cântată după una dintre cele mai mari experienţe cu Dumnezeu de către întreg poporul trecut prin Marea Roşie. Dar trebuie să fi fost tot aşa de minunată şi melodia ca şi textul, fiindcă melodiile inspirate de Dumnezeu uşor le învaţă şi cu plăcere le cântă toţi cei ce le aud.
O melodie interioară a sa o are orice lucrare ieşită dintr-o izbăvire divină. Numai că trebuie să ai acea ureche tainică şi binecuvântată de Dumnezeu cu care să poţi auzi acea inspirată armonie intimă pe care a pus-o acolo jertfa şi recunoştinţa creatorului ei, care a înălţat o acolo în urma unei experienţe neuitate. | Continuare »

Ştefan cel Mare nu a cucerit singur toate biruinţele…

din vorbirea fratelui Traian DORZ la Bogdăneşti, 16 august 1981

Poporul nostru a însoţit pe conducătorii noştri. Şi atâta vreme cât conducătorul a fost plin de binecuvântarea lui Dumnezeu şi a ştiut să adune în jurul lui poporul, ceea ce au realizat împreună a rămas nemuritor. Ştefan cel Mare n-a cucerit singur toate biruinţele pe care i le-a dat Dumnezeu. Cum n-a construit singur toate mănăstirile minunate care sunt şi astăzi o podoabă a istoriei noastre, a pământului nostru, a mândriei noastre naţionale; ci a fost ajutat în toate acestea de pătura cea mai largă, care a simţit cu acest conducător sfânt şi l-a însoţit. Pentru că ei l-au văzut stând în genunchi în faţa lor, l-au văzut cu lacrimi în faţa lor, l-au văzut ridicând spre ceruri mâinile rugătoare către Dumnezeu, Care l-a ascultat pentru că şi el, la rândul lui, n-a uitat recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeul părinţilor noştri.
Noi, chiar dacă n-am avea Biblie, chiar dacă n-am avea istoria poporului evreu descrisă în Biblie, avem cronicarii noştri, scriitorii noştri, istoria noastră, care ne vorbeşte tot aşa de minunat despre Dumnezeu cum ne vorbesc paginile Sfintelor Evanghelii. Dacă veţi citi „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, veţi vedea ce frumos scrie acest om, parcă citeşti Evanghelia. Dacă citeşti scrierile cronicarilor, vei citi parcă epistolele Sfinţilor Apostoli către fiii lor, îndemnurile către urmaşii lor, izvorâte din aceeaşi credinţă şi recunoştinţă faţă de acelaşi Dumnezeu Care ne-a dat şi nouă aceleaşi biruinţe cum a dat în vechime şi poporului Său.
Aşa de minunat se îmbină istoria noastră cu Biblia, încât ori de câte ori citim cu adevărat şi cu simţ adânc de pătrundere scrierile şi istoria noastră, ne pătrundem de scrierile Cuvântului lui Dumnezeu în care asta arată felul minunat în care i-a izbăvit Dumnezeu pe ai Săi întotdeauna.

DESPRE GRADELE DE COMPARAŢIE ALE ADJECTIVELOR ÎN VOLUMUL LOCURILE NOASTRE SFINTE, DE TRAIAN DORZ

FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara

Volumul intitulat Locurile noastre sfinte se înscrie, cronologic, în rândul lucrărilor pe care Traian Dorz[1] le-a elaborat spre sfârşitul vieţii[2]. După ce, în diverse ocazii, vizitase împreună cu câţiva dintre apropiaţii săi o serie de monumente şi locuri importante din ţară, autorul – profund marcat de admirabilele (re)întâlniri cu semnificaţiile arhetipale ale modelelor primordiale[3] – avea să-şi contureze ideea unei scrieri oarecum laice, care să reflecte, într-o manieră inedită, aceste peripluri ce i-au lăsat o adâncă impresie[4].

Aşa cum reiese chiar din subtitlu (Sfinte momente printre monumente, poezii şi ilustraţii, eseuri şi meditaţii), cartea cuprinde nu numai poeme religioase, ci şi poezii de factură istorică, patriotică ori reflecţii despre valorile naţional-creştine ale neamului nostru: „Mai înainte de a fi monumentele a fost Istoria. Şi mai înainte de Istorie au fost eroii care au făcut-o. Eroii au creat evenimentele, iar acestea le-au creat monumentele […]. Creatorii Istoriei au tăcut, dar creaţiile lor nu.”[5]

Într-o atare carte-album („jurnal de călătorie şi de bucurie”[6], în care se îmbină, în chip fericit şi original, poezia şi proza de factură meditativă), „locurile, evenimentele şi personalităţile istoriei noastre nu sunt privite doar sub aspectul lor real. Poetul scoate în evidenţă planul spiritual al acestora, făcându-ne să vedem partea lor nevăzută cu ochiul omenesc, dar devenind palpabilă prin ochiul credinţei.”[7] Într-adevăr, volumul are un pronunţat caracter educativ, pedagogic, vizând, în mod deliberat, generaţiile de toate vârstele – de ieri, de azi şi de mâine: „Veniţi să dăm un sfânt / sărut / acestor semne sfinte, / să nu lăsăm acest Trecut / pe veci / să se-nmorminte!”[8] Astfel, personalităţi reprezentative pentru spiritul românesc (voievozi, conducători, eroi, artişti reali sau legendari: Mihai Viteazul, Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncuşi, Meşterul Manole şi Ana), puncte cu rezonanţă istorică sau culturală (Alba Iulia, Ţebea, Câmpia de la Blaj, Curtea de Argeş, Cetatea Sucevei, Mausoleul de la Mărăşeşti, ansamblul sculptural de la Târgu-Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului), repere geografice (Mureşul, Oltul, Carpaţii, Retezatul, Ceahlăul, Caraimanul), biserici şi mănăstiri (Cozia, Tismana, Putna, Voroneţ), sărbătorile românilor, alături de orice „izvor, / şi piatră, / şi cărare”[9] din inconfundabila „Acasă”[10] – toate acestea, transpuse în plan spiritual, „devin sau personaje, sau locuri emblematice ale spaţiului nostru mioritic”[11]. Dar abordarea tematicii sau a structurii unei asemenea opere literare nu poate fi întreprinsă cu deplin succes fără a lua în considerare şi cercetarea elementelor lingvistice prin intermediul cărora se configurează coordonatele esenţiale ale universului liric dorzian, impregnat de un puternic filon mistico-religios. De aceea, în cele ce urmează, ne vom opri asupra unui fapt semnalat de majoritatea celor care se ocupă de studierea limbii artistice a unui scriitor: valenţele stilistice ale gradelor de comparaţie. Pornim de la premisa că procedeele expresive de redare a intensităţii deţin o importanţă majoră în textul beletristic, constituind unul dintre mijloacele frecvent întrebuinţate pentru a da culoare şi relief stilului, îndeosebi atunci când construcţiile respective constituie o deviere de la normă. În limbajul poetic mai ales, superlativul, de pildă, creează efecte unice din punctul de vedere al conţinutului şi al expresiei estetice, reflectând, nu o dată, originalitatea creatorului de versuri, forţa lui de imaginaţie şi de prelucrare artistică a limbii. | Continuare »

Cât holdele-s plecate

de Traian Dorz, din vol. Cântări Noi

Cât holdele-s plecate şi spicele-s albite,
cât dimineaţa-i bună şi soarele-i curat
– ieşiţi, semănătorii Cuvintelor sfinţite,
ieşiţi, secerătorii de ultim secerat!

– O, dă-le spor, Stăpâne al Holdelor Divine,
şi şterge-le sudoarea cu sfintele-adieri,
şi dulce fă-le hrana amiezilor senine
– să secere întruna cu proaspete puteri!

Ascute-le cu râvnă uneltele iubirii
şi-apleacă-le genunchii ce spicele-mblătesc,
să-Ţi umple-ntreg Hambarul de snopii mântuirii
cu grâul greu şi galben ca aurul ceresc!

Fiţi binecuvântate voi, mâini care frământă
şi ochi ce-aduceţi stropii de rouă şi de mir,
şi buze ce se roagă şi-ndeamnă, şi cuvântă,
– s-aduceţi Sfânta Pâine spre Vinul din Potir.

Veniţi, luaţi sămânţa aleasă şi cernută
şi-o semănaţi udată cu lacrimi şi cu dor,
nu treizeci să rodească,
nu şaizeci
– ci o sută,
să umple tot Pământul şi Cerul Viitor!