Prietenul cel bun

Vlad Gheorghiu

Drag Iisus, cum ai devenit Tu Prietenul meu?
Ai aşteptat să Te cunosc şi să Te accept mai întâi? Sau aşa, dintr-o dată, de cum Te-am văzut?
Ştiam de la mama mea că Tu eşti Prietenul celor ce Te iubesc pe Tine. Dar nu ştiam cum anume să Te iubesc, cum anume să mi Te fac Prieten. Nici dacă eu aveam sau nu neapărată nevoie să Te iubesc sau să-mi fii Prieten.
Îmi linişteam dorul doar cu şuieratul tremurat al frunzelor de plopi, în suspinul înlăcrimatelor sălcii, în freamătul undelor. Sau mi-l aprindeam din izvorul zilei sau din aprinsul apus, mi-l creşteam o dată cu firul de iarbă şi mi-l legănam, prin luminişuri, pe sânul fraged al primăverii sau, toamna, pe mireasma gutuilor coapte. | Continuare »

Eu nu mă voi desparte

de Traian Dorz, din vol. «Cântările Eterne»

Eu nu mă voi desparte, Iisuse, niciodată
de Adevăru-Ţi dulce şi Calea Ta curată,
ci vreau până la moarte să merg mereu cu ele,
oricâte-ar fi cu Tine necazurile mele.

Ajută-mi, Scump Iisus,
să fac precum am spus,
să nu Te ruşinezi
de mine când mă vezi.

Eu nu mă voi desparte de-a Ta Iubire dulce,
oriunde să mă-nchidă şi-oriunde mă vor duce;
nici de-aş ajunge-n flăcări, nici de m-ar pune-n gheaţă,
de Tine pe vecie îmi leg a mea viaţă.

Eu nu mă voi desparte de fraţi şi de credinţă
chiar dacă mi s-ar cere a morţii suferinţă,
ci vreau să trec statornic cu fraţii mei prin toate,
credinţa-mi neschimbată păstrând cu scumpătate.

Eu nu mă voi desparte de lacrimi şi cântare
chiar dac-aş fi dus singur în orice depărtare,
ci vreau să-mi fac din ele mireasă şi soţie;
– cunună-mă, Iisuse, cu ele pe vecie.

O Doamne, ce furtuni mi-ncearcă

Traian Dorz

O Doamne, ce furtuni mi-ncearcă
lumina ce mi-ai dat-o Tu
şi cum mă-nvăluie vârtejul:
se luptă-n mine Da şi Nu.

Talazuri vin şi trec talazuri,
e-nfuriată marea grea,
mi-e luntrea vieţii-ameninţată:
se luptă-n mine Nu şi Da.

Urâtul deznădejdii şarpe
în taina vieţii-mi străbătu
cu-amara-i, neagra lui otravă:
se luptă-n mine Da şi Nu.

Ce negru-i marele-ntuneric
ce înnoptează viaţa mea,
ce duh de spaime mă-mpresoară:
se luptă-n mine Nu şi Da.

Izbesc ale-ndoielii valuri
în tot ce sufletu-mi avu,
din ce în ce mai mari şi grele:
se luptă-n mine Da şi Nu.

O Doamne,-auzi-mă, ai milă,
Tu vezi că nu mai pot lupta,
îndură-Te, ajută-mi, vino
şi fă să biruiască Da!

Nu-i greu…

de Traian Dorz, din vol. «Cântarea Biruinţei»

Nu-i greu ce dăm noi pentru Domnul,
ce-a dat El pentru noi e greu,
nu Dumnezeu pe noi ne lasă,
ci noi lăsăm pe Dumnezeu!

Nu-s prea multe cântări cu lacrimi,
ci lacrimi fără de cântări,
nu-s prea multe-adunări în lume,
prea multă-i lumea-n adunări.

Nu-i prea mult harul în vorbire,
vorbiri prea multe-s fără har,
nu-i prea puţină alergarea,
ci e prea multă în zadar.

Nu spun prea mult despre iubire
acei ce-o au şi o trăiesc,
ci prea puţin o au aceia
ce-o prea tot cântă şi-o vorbesc.

Nu-i prea mult preţ pentru credinţă,
ci-i prea puţină cea de preţ,
– nu-s rare scrierile sfinte,
sunt rare sfintele vieţi.

Prea gol e drumul mântuirii,
iar drumul iadului, prea plin,
– şi ziua de-azi e-atât de scumpă,
dar noi o facem prea puţin!

Faţa lui Hristos

Vlad GHEORGHIU

Un mare om de ştiinţă spuse odată unui sculptor creştin:
– Arată-mi-L pe Hristos, pentru că eu nu cred decât în ceea ce se poate demonstra că există. Hristosul tău este o închipuire.
– Bine, răspunse sculptorul, o să vi-L arăt.
Şi plecă.
Îşi alese o bucată frumoasă de marmură şi începu să cioplească, rugându-se mereu. Când ajunse să sculpteze faţa lui Hristos, o dragoste imensă inundă inima sculptorului. Şi sufletul său se umplu de evlavie. Atunci a îngenuncheat în faţa statuii şi nu s-a mai ridicat de acolo până nu a terminat lucrul la faţa Mântuitorului.
Apoi se prezentă la marele om de ştiinţă şi-i zise:
– L-am adus pe Hristos.
– Unde-i? Ăsta-i Hristos? Parcă-I un agricultor. Nici nu I se vede faţa şi mâinile lui parcă vor să sape pământul.
Statuia avea mâinile întinse şi capul aplecat mult spre mâini.
– Da, răspunse sculptorul smerit. Ca să poţi vedea faţa lui Hristos trebuie să îngenunchezi.
Curios, omul de ştiinţă a îngenuncheat ca să vadă faţa statuii. Şi iată că mâinile acesteia erau străpunse în palme şi întinse spre el, ca şi cum ar fi vrut să-l îmbrăţişeze şi faţa era de o frumuseţe nemaivăzută. Dalta croise nişte trăsături atât de delicate, care răspândeau atâta blândeţe şi atâta dragoste, că necredinciosul fu copleşit şi zise: | Continuare »

IISUS A ÎMPĂRŢIT…

„Iisus a luat pâinile, a mulţumit lui Dumnezeu, le-a împărţit uceni-cilor, iar ucenicii le-au împărţit celor ce şedeau jos; de asemenea le-au dat şi din peşti cât au voit.“ (Ioan 6, 11)

Numai ceea ce împarţi celor flămânzi şi lipsiţi te mulţumeşte şi te satură. Şi numai ceea ce ai dăruit lui Hristos ajunge o hrană substanţială, o mâncare hrănitoare cu adevărat şi pentru tine.
Altfel mănânci şi tu şi nu te saturi (Mica 6, 14), te trudeşti, dar nu ai niciodată îndeajuns, înveţi totdeauna, dar n-ajungi niciodată la adevăr (2 Tim. 3, 7). Căci tot ce păstrezi numai pentru tine, fie material, fie du-hovnicesc, scade, se usucă şi se pierde.

Hristos a împărţit şi împarte mereu. După pilda Lui şi cei care sunt ucenici ai Săi au împărţit şi împart şi ei mereu. Cinci pâinişoare de orz au crescut în mâinile Domnului, încât a tot împărţit şi a dat, a împărţit şi a dat… Şi au crescut apoi mai departe şi în mâinile ucenicilor Săi, căci şi ei au tot împărţit şi au dat până s-au săturat toţi.
Ce mici trebuie să fi fost bucăţelele frânte din aceste pâinişoare la un atât de mare număr de flămânzi!… Doar trebuie să fi fost foarte mici pâinişoarele, ca un copil să poată duce cinci. Peştişorii, la fel. Dar ele au tot crescut mereu, cum creşte orice bine care se face, dacă nu se întrerupe. După cum creşte şi harul, dacă nu-i împiedicat. După cum creşte puterea, dacă nu-i Duhul alungat. După cum creşte în Domnul oricine, dacă rămâne în El. După cum creşte Trupul şi Sângele Domnului, care satură pe toţi cei care se împărtăşesc din El cu credinţă şi nu se mai sfârşeşte oricât ar fi şi ar fi de mulţi. | Continuare »

La iezer

La iezerul întâlnirilor noastre vin iară…
Arde inima mea ca para focului de dor. Şi nu-ndrăznesc să m-apropii. Am alergat aici ca puiul de căprioară spre nălţimi. Şi-acum, atât de aproape… m-am oprit. Mi-e teamă…
Nu, nu mi-e teamă. Mi-e dor. Mi-e atât de dor că n-am curaj să m-apropii. Nu-s frumoasă… Nu-s gătită pentru Tine. Am alergat, hainele mele sunt numai mărăcini şi marama mea s-a rupt, agăţându-se-ntr-o cracă… Am ascuns la piept o floare de câmp ca să Ţi-o aduc Ţie. Era proaspătă şi plină de rouă când am cules-o. Acum nu mai e tot aşa. Lujerul ei s-a frânt şi petalele s-au vestejit pe margini. Numai parfumul i-a mai rămas acelaşi. Dar nu-i prea puţin? Cum să m-apropii de fântâna unde m-aştepţi Tu?
Dar ce să fac dorului năvalnic să-l astâmpăr? Ce iute s-ar avânta spre Tine…
Dar parcă-l înzăvoară necreşterea mea, nepriceperea mea, neputinţa mea… şi îndoiala… Cum să-ndrăznesc către Tine când sunt atât de săracă? Inima mea e aproape pustie. Nici o podoabă n-am găsit s-o gătesc. Doar mireasma dorului meu puternic mai stăruie încă. Şi al florii de câmp cu lujerul | Continuare »

Cuvânt la Duminica a 7-a după Rusalii;

Dreapta şi reaua întrebuinţare a limbii

Sfântul Ioan Gura de Aur, din Predici la duminici şi sărbători

„Orice om să fie grabnic la ascultare, zăbavnic la grăire“ (Iacov 1, 19).
„Mulţimea cuvintelor nu scuteşte de păcătuire“ (Pilde 10, 19). Nu este nici un mădular al trupului prin care diavolul să poată aşa de lesne a ne amăgi şi a ne pierde, ca printr-o limbă neînfrânată şi printr-o gură nepăzită. Prin ele săvârşim greşeli nenumărate şi fărădelegi grele, iar cât de uşor poate cineva păcătui cu limba ne arată înţeleptul Sirah prin cuvintele: „Mulţi sunt cei ce au căzut de sabie, dar mai mulţi au pierit prin limba lor” (Sirah 28, 19).
Cât de grea însă este această cădere, arată acelaşi înţelept, în alt loc, prin cuvintele: „Mai bună este căderea pe pământ, decât căderea din pricina limbii“ (Sirah 20, 19). El voieşte să zică prin aceasta că este mai bine a cădea jos de pe un loc înalt şi a fi zdrobit, decât a vorbi un cuvânt care să arunce sufletul nostru în pierzare.
Sirah, însă, nu numai că vorbeşte despre cădere, dar ne şi îndeamnă cu toată osârdia de a nu cădea, şi de aceea zice: „Fă gurii tale uşă şi încuietoare” (Sirah 28, 28), nu ca şi cum noi, literar, ar trebui să punem lacăt la gură, ci pentru a opri cu toată îngrijirea gura noastră de la vorbe deşarte. | Continuare »