Cei ce-odihnesc în Domnul

Traian Dorzmormant_dorz

    Cei ce-odihnesc în Domnul, nici unii, n-au murit,
    ci dorm frumos ca după o muncă fericită,
    pe chipul lor cel veşnic e-un zâmbet strălucit
    lăsat de datoria cu dragoste-mplinită
    – cei care mor în Domnul au chipul strălucit.

    Priviţi acum, când drumul la capăt le-a ajuns,
    cât de măreţ e cerul în care ei intrară,
    în sfintele lor umbre ce soare-a fost ascuns
    şi cât de sfinte urme prin lume ei lăsară
    – cei care mor în Domnul în soare s-au ascuns.

    … Nu-ţi pese de viaţă, ostaş al lui Hristos,
    o clipă nu sta-n cumpăt a ţi-o jertfi iubirii,
    nu-i mausoleu pe lume slăvit şi glorios
    cât cel în care-Şi nalţă Iisus Hristos martirii!
    – cei care mor în Domnul au cerul glorios.

    Nu-ţi pară rău de moarte, viteaz al lui Iisus,
    căci moartea-i o clipită, dar slava-i nemurire,
    nu înaintea morţii, ci după ea ţi-a spus
    Hristos că te aşteaptă a Slavei răsplătire
    – cei care mor în Domnul au slava lui Iisus.

    Cei care mor în Domnul – şi pentru El – sunt vii,
    mai vii ca toţi eroii oricăror alte sfere,
    ei strălucesc pe-ntinsul întregii Veşnicii
    cu slava-n care-i nalţă Întâia Înviere…
    – cei care mor în Domnul în El sunt veşnic vii!

Să nu-i uitaţi pe-aceia

Traian Dorz

eroul_necunoscut

    Să nu-i uitaţi pe-aceia care-au luptat frumos
    şi-au pătimit ţinându-şi cuvântul credincios.
    Ci şi mai mult, când vremea cu ani înalţi i-a nins,
    să le cinstiţi viaţa cu-ntregul ei cuprins.

    Să-i preţuiţi pe-aceia prin care Dumnezeu
    v-a dăruit lumina şi v-a hrănit mereu.
    Ci cu lopeţi de aur mormântul le-ngrijiţi,
    udaţi cu lacrimi crinii ce-acolo-i răsădiţi!

    Şi vă urmaţi eroii, mereu îmbogăţind
    cu noi vieţi lumina în care se cuprind.
    Căci celor morţi eroic în veci le datorăm
    cuvântul şi credinţa pe care le urmăm.

LĂCRIMELE, LĂCRIMIOARE

Traian Dorz

lacramioareDarul care mi L-aţi dat
inimii L-am-credinţat
şi de viaţă L-am legat,
Psalmii leagăn I-am făcut
şi iubirea, aşternut,
şi durerea, dulce scut,
din tăcere, cuib de miere,
căci mi-e singura avere
peste moarte şi-nviere…
L-am scăldat cu drag în voi,
I-am pus viersuri – perne moi,
I-am pus rugăciunea blând
candelă de veghe stând,

I-am pus dragostea dintâi
candelă la căpătâi
şi L-am binecuvântat
cu sărutul împătrat,
în Numele Tatălui,
şi-n Numele Fiului,
şi-n Numele Duhului,
şi în al Aminului
– căci mi-e drag ca nimănui…

Şi-n al dragostei potop
tot mai mult vreau să-L îngrop,
şi-n al vostru vis divin
tot mai dulce vreau să-L ţin,
să-L alint şi să-L dezmierd,
pururea să nu-L mai pierd,
căci mi-e Harfă şi mi-e Steag,
mi-e Condei şi mi-e Toiag
şi mi-e Frate de pribeag,
şi mi-e Dragul cel mai drag…
Lăcrimele, lăcrimioare,
dulci ca razele de soare,
reci ca razele de lună
– mult am mers noi împreună…

Mult am mers noi împreună,
şi pe nor, şi pe furtună,
şi pe zi de vreme bună,
şi pe noapte fără lună,
şi pe zi de sărbătoare,
şi pe zile lucrătoare,
şi pe cald, şi pe răcoare,
surioare, lăcrimioare…

* * *

Voi mi-aţi dat un dar ceresc,
Harul Celui ce-L iubesc,
bucuria că-L simţesc
Prietenul Dumnezeiesc
– dulce Soţ nedespărţit
şi Mântuitor Slăvit,
şi Drag Mire Fericit
pe tot raiul nesfârşit.

Adevăr întreit

Tăchiţă GHEORGHIŢĂ – Iveşti, Galaţi

„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8, 32)TrinitaRUBLIOV

Harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos. Chiar El, cu gura Lui sfântă, a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. Calea este învăţătura; adevărul este înţelegerea dreaptă a acestei învăţături; iar înţelegerea justă a învăţăturii dă naştere unei vieţi adevărate trăită cu Hristos şi pentru El. Viaţa aceasta era la Tatăl. Noi am văzut-o şi am pipăit-o cu mâinile noastre. Iar acum v-o vestim şi vouă, ca să aveţi părtăşie cu noi şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos, (I Ioan 1, 3). Deci şi în noi – cei care am primit viaţa prin credinţa în Cuvântul Sfânt şi Duhul Sfânt, Care este Dătătorul de viaţă – viaţa aceasta trebuie să atingă statura plinătăţii de om în Hristos. Să nu mai fim copii, plutind încolo şi încoace, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci credincioşi adevărului, în dragoste, ca să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel Care este Capul Hristos (Efeseni 4, 14-15).
| Continuare »

Ciorba de miel

Lidia Hamza

miel-in-spiniFiica unui păstor se căsători cu un tânăr preot de ţară într-un sătuc de munte şi se instalară într-o căsuţă cu o odaie şi o bucătărie mică. Deşi munteni săraci, harnica nevastă făcea ca totul să fie curat şi frumos în casa ei. Şi era o bucătăreasă minunată. Făcea ce făcea şi din sărăcia lor gătea bucate foarte bune. Mai ales la Paşti, când tatăl ei, ciobanul, le dăruia un miel. Ciorba de Paşti era nemaipomenit de bună.

Avură doi copii. Un băiat, şi după mai mulţi ani, o fetiţă. Dar, după ce venise pe lume fetiţa, femeia se îmbolnăvi şi într-un timp foarte scurt trecu la cele veşnice.

Se chinuia bietul preot cu copiii, învăţându-i carte, gătind, spălând şi dereticând prin casă când şi cum putea, pe lângă treburile micii şi sărăcăcioasei lui parohii.

Într-o iarnă grea, rămăseseră fără lemne. Împrumută singurul car cu boi din sat şi porni cu un vecin sus pe munte să taie lemne. La întoarcere însă, carul se răsturnă pe o costişă abruptă şi bietul preot muri sub încărcătura carului.

Copiii rămaseră singuri. Băiatul înţelese că toată grija era acum pe umerii lui. Semăna cu viteaza lui mamă. Harnic şi cuminte. Bucuros făcea tot ce era necesar pentru sora lui. Apucase să înveţe literele şi socotitul de la tatăl lui şi cunoştea tainele muntelui şi ale pădurii, ştia tot rostul casei şi se străduia s-o înveţe şi pe cea mică. Ştia şi să gătească câte ceva, dar nu ieşea nicicum ca bucatele mamei lui.

Au trăit ei aşa câţiva ani, dar sărăcia începuse să le dea tot mai mult de furcă.

Era Săptămâna Mare. Toţi se pregăteau de sărbătoare. Scuturară şi ei, dereticară prin căsuţă, dar bucate sărbătoreşti… de unde?
| Continuare »

…cazul fratelui Moruz din Volovăţ, Bucovina

…în Vinerea Patimilor (1959), pe la ora când şi Domnul Iisus Îşi da duhul pe cruce în mâna Tatălui, fratele Ioan îşi încredinţa şi el duhul său în mâna Domnului Iisus, pentru Care suferise. (Traian Dorz, din «Hristos – mărturia mea»)

fr-Moroz
În 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, a fost găsit la adunarea din Româneşti, unde fusese chemat de către nişte fraţi care îşi serbau aniversarea. Aproape de miezul nopţii a fost luat de către un ofiţer de securitate şi un civil.
În drum era o sanie cu un cal, iar în sanie, două femei. L-au dus pe fratele până afară din sat, iar acolo cei doi s-au năpustit asupra lui, bătându-l. După aceea l-au legat alături de cal, iar ei s-au suit în sanie şi au dat bice la cal, lovind când în animal, când în om. În fuga mare au ajuns la şoseaua care vine de la Suceava spre Rădăuţi.
Acolo s-au oprit şi din nou l-au luat la bătaie. L-au lovit cu pumnii, cu picioarele, l-au trântit jos şi l-au călcat cu cizmele până l-au umplut de sânge şi au obosit. Apoi din nou l-au legat alături de cal şi aşa, lovind când în cal, când în om, au venit în fugă până aproape de podul de la Milişăuţi, care trece peste râul Suceava.
Acolo s-au oprit, l-au dezlegat de cal şi i-au spus să plece. Dar fratele Moruz de-abia a mai putut trece podul, târându-se sângerând zăpada şi zdrobit, până la casa fratelui Gheorghe, care era aproape. Acesta l-a dus de-abia viu până acasă, cu sania…

De pe urma acestei bătăi, fratele Ioan nu s-a mai refăcut până la moartea care i s-a petrecut curând.
| Continuare »

Evanghelia duminicii a VI-a din Postul Mare – a Floriilor

Pr. Iosif Trifa, din «Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an»

Florii2
…„Osana, Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!“

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile – cea dintâi şi cea din urmă – în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăra¬tul lui Israel“.

Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire.

Florile sunt semnul curăţiei şi al frumosului şi, dacă pământul îşi are în tot anul o primăvară – care îl curăţă şi îl îmbracă numai cu flori curate şi frumoase – şi sufletul nostru trebuie să-şi aibă în tot anul o primăvară care să-l cureţe de păcate şi să-l îmbrace cu flori curate şi frumoase. Această primăvară a sufletului este postul de curăţire şi înnoire sufletească al Învierii Domnului.

Oare ai şi tu, cititorule, această primăvară cu flori în suflet? Oare răsărit-au flori şi stâlpări de curăţenie şi în sufletul tău? Altcum, cu ce vei întâmpina şi primi pe Împăratul Hristos?
| Continuare »

MINUNATă şI FRUMOASă

Traian DorzFlorii

    Minunată şi frumoasă dimineaţă de Florii,
    tu ne-ai răsărit întâii mărţişori de bucurii!
    – Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
    curăţia şi lumina Te întâmpinau cu drag.

    Şi în ochii care limpezi străluceau, puteai să ştii
    cât de fericiţi, Iisuse, suntem toţi, văzând că vii.
    Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
    parcă numai vânzătorii Te aşteaptă să vii iar.

    Ţi se-aştern, Iisuse-n cale chiar şi astăzi mărţişori,
    dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.
    Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ţi cântă nu Te ştiu,
    că n-au ochii strălucire şi că-n inimi e pustiu…

    Că nu-i milă, nici căinţă, nici dorinţa lor măcar,
    că iubirea se-ntâlneşte tot mai rece şi mai rar.
    Că-s în suflete păcate şi-s în inimi răutăţi,
    de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăţi.

    Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
    stricăciunea şi desfrâul nici măcar nu-şi mai ascund.
    Şi de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az’,
    parcă faţa Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.

Cuvânt în cea de-a doua Duminică din Postul Mare

Sfântul Luca al CrimeeiSF._GRIGORIE_PALAMA

Învăţătura lui Hristos şi învăţăturile omeneşti.

Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei.

Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.

Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătura greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie la dat în vileag ca eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască.

| Continuare »