CELE TREI FAMILII

FrTraianDorzVorbirea fratelui Traian Dorz la nunta de la Chimindia – august 1979

… fericită şi binecuvântată să fie în veci mântuirea aceluia care caută să-şi mântuiască toată familia sa, tot poporul său.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Programul nostru trebuie să se-mplinească. Şi va trebui, peste câteva clipe, să mergem pentru ceea ce trebuie să facem şi unde suntem aşteptaţi.
Aş fi dorit din toată inima aici, unde avem un moment aşa de impresionant, aşa de minunat şi unde sunt atâtea suflete pe care le iubim atât de mult… atâţia ochi în care nu putem privi fără lacrimi… Nu ştiu cum… toată viaţa noastră am cunoscut aceste două mari şi minunate condiţii de la Dumnezeu; am avut aceste două mari lucruri în viaţa noastră: dragostea şi lacrimile… Cum am moştenit de la părinţii noştri: şi-n cele mai luminoase zile, poate că ochii noştri, de prea multă lumină, au fost mereu plini de lacrimi… Şi-n cele mai întunecate nopţi, poate că ochii noştri, de prea mult întuneric, au avut numai lacrimi…
Noi mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat dragostea fără lacrimi, nici lacrimile fără dragoste… Lui ne rugăm mereu pentru aceste două mari şi minunate daruri. Pentru că vai de cei care nu pot iubi şi vai de cei care nu pot plânge. În cele mai fericite clipe, noi n-am putut să ne sărutăm de lacrimi. În cele mai îndurerate clipe, noi am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate acestea.
Da, pentru că s-a vorbit aşa de frumos despre semnificaţia nunţii şi despre ceea ce Dumnezeu întemeiază, în primul rând, printr-o unire de tineri: familia, ne-am gândit mereu la cele trei mari înţelesuri ale acestui cuvânt: familia.
Trupeşte, ne-am născut dintr-o familie. Până la moartea noastră vom purta numele acelei familii; asemănarea acelei familii; ceea ce-am învăţat şi ce-am primit, zestrea sufletului nostru în această familie. Nu vom putea uita niciodată părinţii care ne-au născut. | Continuare »

UN DOR MAI AM

UN DOR MAI AM

Un dor mai am, – un singur dor,
Iisus, ’nainte ca să mor:
să-mi văd urmaşul, fericit,
’nălţându-Ţi Steagul strălucit
mereu mai sus, – biruitor
– şi pot să mor, şi pot să mor.

Şi-o singură dorinţă-aş vrea
’nainte de plecarea mea:
pe-acest viteaz să-l văd luptând
biruitor în primul rând,
cu ochii-n lacrimi să-l petrec
– şi pot să plec, şi pot să plec.

Şi-o rugăciune-aprinsă am:
să-mi văd unit al meu sfânt neam
în juru-acestui Steag Viteaz
’nălţat cât soarele-n amiaz;
atunci sunt fericit deplin
– şi pot să vin, şi pot să vin…

O Doamne, – singurul meu dor
ascultă-mi-l – şi-apoi să mor;
doresc să-mi văd urmaşul meu
înalt venind spre Dumnezeu,
urmat de-un nesfârşit popor
– şi pot să mor, şi pot să mor. (Traian DORZ)

Sfântul Apostol Andrei, propovăduitorul Evangheliei in Scythia Minor (Dobrogea)

Pr. Prof. Dr. Acad. Mircea Păcurariu

Şirul „sfinţilor naţionali” ar putea începe cu unul din apostolii Mântuitorului Iisus Hristos, şi anume cu Sfântul Andrei. Acesta, deşi era iudeu de neam, a propovăduit într-o parte a pământului românesc, la strămoşii noştri geto-daci, şi anume în teritoriile situate pe ţărmul apusean al Mării Negre (Pontul Euxin).

Cine era Sfântul Andrei, „cel întâi chemat” la apostolie? Era frate al lui Simon Petru, care s-a numărat, de asemenea, printre cei 12 apostoli ai Domnului, fiind amândoi fiii pescarului lona. Erau originari din Betsaida, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret (Marea Galileii), din provincia Galileea, în nordul Ţării Sfinte. Amândoi au fost pescari, alături de tatăl lor. Amândoi s-au numărat printre „ucenicii” Sfântului Ioan Botezătorul, ascultând timp îndelungat predicile acestuia în pustiul Iordanului, cu îndemnuri la pocăinţă şi cu proorocia despre venirea lui Mesia. De la acesta a auzit Andrei cuvintele „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan l, 29). A fost şi el martor, alături de alţi ucenici, la botezul Domnului şi la cunoscuta convorbire dintre Iisus şi Ioan, întărindu-se în convingerea că Acesta era Mesia cel prezis de prooroci. A doua zi după botezul Domnului în Iordan, Ioan Botezătorul stătea pe ţărmul acestui râu cu doi dintre ucenicii lui, Andrei şi Ioan (viitorul apostol şi evanghelist), cărora le spune din nou: „Iată Mielul lui Dumnezeu” (Ioan l, 36). Auzind această mărturisire, cei doi ucenici au pornit după Iisus, în dorinţa de a-L cunoaşte. Iisus i-a observat şi i-a întrebat: „Ce căutaţi?” La care ei au zis: „învăţătorule, unde locuieşti?” El le-a zis: „Veniţi şi veţi vedea”. Au mers deci şi au văzut unde locuia şi au rămas la El în ziua aceea (Ioan l, 37-39). Andrei a anunţat apoi şi pe fratele său Simon Petru că „a găsit pe Mesia” (Ioan 1,41). | Continuare »

Acatistul Sfântului Prea Cuviosului Părinte ARSENIE BOCA

Acatistul Sfântului Prea Cuviosului Părinte ARSENIE BOCA

Întru tine, Părinte, s-a mântuit cel după chip, căci, luând Crucea, ai urmat lui Hristos şi, lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Prea Cuvioase Părinte Arsenie, duhul tău.

CONDACUL 1
Prea Cuviosului Părintelui nostru şi al multora luminător şi îndreptător de suflete, veniţi, fraţilor, să-i aducem laude cu mulţumire şi să-i cântăm zicându-i: Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Arsenie.

ICOSUL 1
Din părinţi credincioşi ai răsărit, Părinte, şi ca un soare ai luminat şi multe suflete necăjite şi rătăcite le-ai îndreptat pe calea mântuirii. Pentru acestea toate, noi îţi aducem laude:
Bucură-te, că Iosif şi Cristina s-au uimit;
Bucură-te, că maica ta Cristina soare şi lună a visat că are în pântece, după ce te-a zămislit;
Bucură-te, căci cu adevărat soare pentru noi ai fost;
Bucură-te, căci ca soarele şi luna, în viaţă, ai luminat;
Bucură-te, al multora şi al nostru luminător;
Bucură-te, că pentru noi şi pentru mulţi ai fost scump şi sfânt odor;
Bucură-te, soare din Munţii Apuseni apărut;
Bucură-te, luceafăr apărut în Mănăstirea Brâncoveanu;
Bucură-te, că multe suflete ai dus la Domnul;
Bucură-te, Sfinte Prea Cuvioase Părinte Arsenie! | Continuare »

Legătura desăvârşirii

Traian Dorz, Meditaţii la Apostolul duminicii a 30-a după Rusalii
TDorz1Dar, mai presus de toate, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.
Dragostea mai presus înseamnă că ea trebuie să fie pe deasupra tuturor celorlalte. Ca pelerina care le acoperă pe toate. Mantaua care să le apere, care să le adăpostească şi care să le păstreze. Ea trebuie să fie ca veşmântul care se vede cel mai întâi. Ca îmbrăcămintea care îţi arată locul de unde eşti. Ca uniforma care-ţi dovedeşte unitatea ta şi gradul tău şi ţinuta ta. Aceasta este şi trebuie să fie dragostea.
Fără haina de pe deasupra, omului totdeauna îi este frig şi îi lipseşte ceva. Numai când o are pe aceasta vezi că are totul. Atunci este gata de drum, este gata de sărbătoare, este gata de luptă. Aşa este cu dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi. Cu ea toate sunt îmbrăcate. Fără ea toate sunt goale.

Întâi, dragostea este legătura desăvârşirii dintre noi şi Dumnezeu. Nici un fel de apropiere nu poate fi între noi şi Domnul, dacă n-avem faţă de El o iubire desăvârşită, aşa cum ne-a cerut El.
Adică din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima şi din toată puterea noastră.
Numai o astfel de iubire faţă de El este o legătură desăvârşită. Dar când este undeva o astfel de iubire, ea este şi dovada unei vieţi desăvârşite, fiindcă le înfrumuseţează deplin şi pe toate celelalte virtuţi îmbrăcate pe sub ea.

Cum poţi cunoaşte această dragoste la cine o are?
Întâi, prin graba şi hotărârea cu care este gata să asculte de tot ce-i cere Dumnezeu. De tot ce este spre binele Lucrării Sale. Şi spre mântuirea altora.
Apoi, prin măsura de jertfă, de osteneli şi de riscuri pe care este gata să şi le ia, sau să le dea, pentru ascultarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu.
Apoi, prin seninătatea feţei şi bucuria inimii cu care poate face un bine, sau poate primi pe un sărac, sau poate suferi o nedreptate. | Continuare »

RĂUL

RĂUL

Traian Dorz, CÂNTĂRILE ROADELOR pg. 55

Acel care-a iubit Credinţa adevărată a grăit:
– Mai rele decât necredinţa
şi decât răul mai cumplit
să ştiţi că-s falsele credinţe, ereticele-nvăţături,
răstălmăcirile Scripturii – izvor de certuri şi de uri!
Pentru Credinţa-adevărată acestea-s cel mai mare rău
şi cea mai mare vătămare cinstirii către Dumnezeu.

Cu-acest venin amar, satana a otrăvit izvorul sfânt
al Evangheliei în lume
şi al Credinţei pe pământ.
Ca şerpii, falsele credinţe încolăcesc curatul trup
al Sfintei Domnului Biserici
pe care-o sug,
pe care-o rup…

Din pricina acestor rele şi blestemate născociri
ale vrăjmaşului Credinţei au pătimit atâţi martiri!
Atâţia oameni duşi la moarte
şi de credinţă-nstrăinaţi
şi pier atâtea binefaceri prin dezbinarea
dintre fraţi. | Continuare »

RÂVNA PENTRU CASA TA…

„Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: «Râvna pentru Casa Ta Mă mănâncă pe Mine.»“ (Ioan 2, 17)

Cât de greu ne vine să ni-L închipuim pe Mântuitorul — Chipul luminos al blândeţii şi bunătăţii — împletind un bici de ştreanguri şi lovind cu el! Trebuie să fi fost înspăimântător de adânc răul, că a fost silit Domnul să facă acest lucru! Starea fărădelegii din Templu trebuie să fi fost nespus mai putredă de cum se putea spune.

Alungarea-vanzatorilor-din-templu_17_02

În 2 Cronici, capitolul 2 până la 8, este arătat tot gândul sfânt al lui Dumnezeu, unit cu toată râvna sfântă a oamenilor Lui, din care a ieşit acest Templu, această Sfântă Casă a Domnului, peste care era chemat Numele Domnului Cel Sfânt, Unic şi Veşnic.
Ce mare sfinţenie stăpânea atunci aici şi ce curate erau gândurile, rugăciunile şi jertfele care se aduceau în Templu pentru Domnul.
Atât jertfele celor care veneau să se închine în el, cât şi ale celor care slujeau acolo.
Ce râvnă mare şi sfântă îi însufleţea pe toţi şi cu ce dragă inimă aduceau lui Dumnezeu fie puţinul, fie multul lor!
Cu ce nevinovăţie se slujea acolo atunci! | Continuare »

Pomenirea preacuviosului şi de Dumnezeu purtătorului Părintelui nostru Grigorie Decapolitul

grigorie_decapolitul

Acest sfânt era din Isauria, născut şi crescut într-una din cele zece cetăţi, ce se cheamă Irinopol, fecior al lui Serghie şi al Mariei, în vremurile necredincioşilor luptători împotriva icoanelor.
Când a fost de opt ani a fost dat la carte şi învăţând s-a făcut de vârstă şi se găteau părinţii să-l însoare; iar el fugind pe ascuns, mai ales pentru eresul luptătorilor împotriva icoanelor umbla din loc în loc, sărutând pe cei ce mărturiseau pentru sfintele icoane şi strângând la sine de la aceia folos sufletesc.
Apoi, supunându-se pe sine la toată înfrânarea şi aspra petrecere, s-a luptat cu multe ispite şi mai ales cu cele aduse de la demoni; pentru care s-a şi arătat mare făcător de minuni. Acesta a mers şi în Asia şi la Bizanţ dorind să mărturisească pentru sfintele icoane. Iar de acolo s-a dus la Roma şi, străbătând tot Apusul şi spăimântând pe mulţi cu semnele şi cu minunile ce făcea, iarăşi s-a întors la Bizanţ; şi de acolo s-a dus la muntele Olimpului.
Deci suindu-se acolo şi topindu-se foarte, s-a îmbolnăvit de idropică, încât numai după glas era cunoscut de cei ce-l ştiau. Deci pogorându-se din munte s-a dus la Tesalonic şi de acolo venind iarăşi la Bizanţ a aflat pe Simeon mărturisitorul şi purtătorul de Dumnezeu închis în temniţa pentru sfintele icoane. Şi închinându-i-se şi rugându-l mult să se roage pentru el, cu pace s-a săvârşit.

Sfintele moaşte, ale acestui Sf. Grigorie, se află întregi în România la sfânta Mănăstire Bistriţa-Vâlcea, care este făcută din temelie de răposatul ban Barbu Craiovescul. Acesta cu multă cheltuială a adus aceste sfinte moaşte la această sfântă mănăstire, unde se află şi până astăzi făcătoare de minuni, prin care şi sfânta mănăstire de multe primejdii este ferită şi pământul acesta multă folosinţă şi ajutor are; iar cine merge la sfântul cu smerenie şi cu credinţa află folosinţă şi tămăduire atât trupeşte cât şi sufleteşte.

VENIREA ŞI PLECAREA

VENIREA ŞI PLECAREA

1. Când omul se naşte şi vine în lume, vine cu pumnii strânşi, ca şi cum ar spune: Voi cuceri totul, voi strânge totul.
Iar când moare şi pleacă din lume, pleacă cu palmele desfăcute, ca şi cum ar spune: N-am luat nimic şi nu duc nimic din tot ce-am strâns pe pământ.
2. Toate câte omul le câştigă pe pământ vin numai de la Dumnezeu.
Pentru a-i da omului, prin folosirea lor cu înţelepciune, ceea ce îi doreşte sufletul lui: adică mântuirea şi fericirea veşnică.
Dar omul, când le are, nici nu mai gândeşte la dorinţele sufletului.
Se gândeşte numai la dorinţele trupului său. Şi la împlinirea vinovată a dorinţelor lui păcătoase.
3. Cine este omul cel mai bogat? întreabă un înţelept.
Cel ce se mulţumeşte cu ceea ce are!
Acela Îi mulţumeşte pentru toate numai lui Dumnezeu, de la Care are aceste mijloace şi daruri.
El ştie cine le-a dat şi pentru ce scop!
El ştie şi care este cea mai cuminte întrebuinţare a lor – spre câştigul sufletului său.
Şi spre slava Celui ce i le-a dat.
4. Omul cel ce şi le crede ale lui toate cele primite de el pe pământ Îl uită pe Făcătorul său şi nesocoteşte poruncile Domnului.
Se apucă, întocmai ca bogatul cel nebun din pilda Mântuitorului, să privească la averea lui cu o lacomă bucurie îngâmfată, zicând:
Suflete al meu, acum ai multe avuţii, strânse pentru mulţi ani… prin priceperea ta, prin munca ta, prin puterea ta…
Într-adevăr, numai un nebun poate gândi şi zice aşa… | Continuare »

CHIAR OMUL CEL MAI TARE

CHIAR OMUL CEL MAI TARE

Chiar omul cel mai tare astăzi
poate fi mâine prăbuşit,
nu-ţi face idol din cel trufaş,
nici nu-njosi pe cel smerit!

Chiar omul cel avut acuma
diseară poate fi sărac,
în bogăţia pieritoare
să ştii să nu te-ncrezi în veac.

Chiar cei mai sănătoşi acuma
peste-o clipită pot fi morţi,
gândeşte-te-nţelept la asta,
să ştii mereu cum să te porţi.

Chiar cei ce-s în palate astăzi
pot mâine-ajunge cerşetori,
mai trecător e-avutul lumii
cu mult ca visul scurt din zori. | Continuare »

DE ANI DE ZILE, UN POTOP DE NECAZURI NE URMĂREŞTE DE SUS DIN CER

DE ANI DE ZILE, UN POTOP DE NECAZURI NE URMĂREŞTE DE SUS DIN CER

Cu un om din popor am vorbit astă-vară despre lucrurile mântuirii sufleteşti:
– Foarte frumos predicaţi în «Lumina Satelor» să se întoarcă oamenii la Dumnezeu, zicea omul, dar puţini sunt care citesc şi ascultă această predică; eu socotesc că numai dacă li s-ar arăta oamenilor vreo minune de la Dumnezeu s-ar lăsa de răutăţi. Oare de ce nu mai face Dumnezeu şi azi minuni ca pe vremea lui Moise şi Aron?…
– O, dragă suflete, i-am răspuns eu omului, eşti într-o greşeală, eşti într-o mare greşeală, căci Dumnezeu face şi azi minuni ca pe vremea lui Moise şi Aron, numai că oamenii de azi nu vor să le vadă şi să le înţeleagă. De o vreme încoace, de la război încoace, nu se mai gată semnele, arătările şi minunile ce le face Dumnezeu între noi. Oare n-a fost şi războiul cel mare o astfel de arătare a lui Dumnezeu? Şi oare gripa ce a venit după război şi care în câteva luni a omorât mai mulţi oameni decât războiul întreg n-a fost şi ea un semn al lui Dumnezeu? Şi oare grindinile, secetele, musca columbacă, grozava scumpete etc., etc., nu sunt şi ele tot atâtea arătări de la Dumnezeu?
Şi oare potopul ce fu în anul 1925 la Crăciun n-a fost şi el o arătare cerească şi o minune? În ajun de Crăciun, apele au înecat oameni, au dus gospodării întregi, lăsând pe tot locul prăpăd, jale şi sărăcie. Tunete şi fulgere au fost pe unele locuri cu acest prilej şi curcubeu s a ivit pe cer în dricul iernii. Oare nu sunt acestea cu adevărat o arătare şi o minune cerească?
Ba da, dragă suflete şi iubiţi cititori, toate acestea sunt semne şi arătări cereşti prin care Dumnezeu ne mustră pentru fărădelegile noastre şi ne cheamă să ne îndreptăm. Noi însă ochi avem şi nu le vedem. Minte avem şi nu le pricepem. | Continuare »

ÎN NOAPTEA LUMII

ÎN NOAPTEA LUMII

În noaptea lumii prea-ndelungă
sub lacăt de lumină grea
purtăm solia mântuirii
când sus pe cruce, când sub ea.

Trecând mereu când prin lumină
şi când prin umbră către Ţel
L-avem când stâlp de nor nainte,
când stâlp de foc, mereu, pe El.

Plutim ades când peste valuri,
când doborâţi sub ele stăm,
aceleaşi lupte când eroic,
când îndoielnici le-nfruntăm.

Adesea-n zbor prea singuratic
prin cer uscat de munţi stâncoşi
ne bem doar roua de pe aripi
ca şoimu-n anii secetoşi.

Cei ce-au purtat pe frunţi mai grele
cununi de spini şi de sudori
răzbat nălţând dumnezeieşte
solia mai strălucitori.

Purtând-o vrednici mai departe
din cei ce-au mers în cei ce vin,
cu-atât mai plin ni-e viitorul
cu cât trecutul ni-e mai plin.

Iar Mâine,-ajunşi la Sfânta Ţintă
cu chip ceresc şi drum sfinţit,
spălaţi prin apa-ntineririi
vom săruta Tărâm Slăvit! (Traian DORZ)

SFINȚENIA, RAȚIUNEA DE A FI A OASTEI DOMNULUI

SFINȚENIA, RAȚIUNEA DE A FI A OASTEI DOMNULUI

„Scris este: «Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt»” (I Petru 1, 16).

Pentru toți cei care au citit cu atenție Biblia, este ușor de remarcat că sfințenia este un concept, o realitate care revine foarte des pe paginile acesteia. Și în Biserică auzim destul de des vorbindu-se despre sfințenie. Totuși, pentru cei mai mulți oameni, chiar credincioși, are un înțeles cam vag. Mai ales pentru noi, ostașii, a înțelege foarte clar ce este sfințenia este foarte important, în primul rând pentru că ea este o condiție a mântuirii: „Căutați pacea cu toții și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evr. 12, 14). Apoi este important deoarece, dacă înțelegi ce este sfințenia, înțelegi și de ce trebuie să existe Oastea Domnului, putând să explici și altora acest lucru. De ce mulți oameni nu înțeleg Oastea Domnului chiar dacă nu sunt rău intenționați? Pentru că nu înțeleg și probabil nici nu își pun problema sfințeniei.
Firește că, pentru a înțelege ce este sfințenia, am putea să ne folosim, pe lângă Biblie, de literatura Oastei, care abundă în meditații ce au ca subiect sfințenia, îndemnând la dobândirea și păstrarea acestei stări. Dar pentru a dovedi că învățătura despre sfințenie – așa cum este înțeleasă și trăită de mentorii Oastei Domnului – este o învățătură a Bisericii, măcar că este puțin sau nu este deloc avută în vedere astăzi, aș vrea să citez dintr-o lucrare de teologie academică. Este vorba de cartea Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament, teza de doctorat a părintelui Petre Semen, de mulți ani profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iași, considerat o autoritate în studiile privind Vechiul Testament, bun cunoscător, între altele, al limbii ebraice și al realităților istorice din timpurile biblice. | Continuare »

Acatistul Sfântului Nectarie Taumaturgul

Sfantul NectarieRugăciunile începătoare:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!
Împărate ceresc…
Sfinte Dumnezeule…
Slava Tatălui…
Preasfânta Treime…
Doamne miluieşte…
Slava Tatălui…
Tatăl nostru…
Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi ale tuturor Sfinţilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacul 1
Pe steaua cea nouă strălucitoare a Ortodoxiei, pe al Bisericii nou zid de apărare, cu bucurie în inimi să îl lăudăm. Izvoraşte tămăduiri şi har bogat. Pentru aceea îi strigăm: bucură-te, Părinte Nectarie!
Icosul 1
Om purtător al bucuriilor celor cereşti, te-ai arătat în lume Nectarie, arhiereule al lui Hristos, în viaţa neprihănită petrecând, drept, cuvios şi de Dumnezeu inspirat, în toate dăruit; pentru aceasta şi de la noi auzi unele ca acestea:
Bucură-te, cel prin care se înalta cei credincioşi ;
Bucură-te, cel prin care sunt risipiţi cei duşmănoşi ;
Bucură-te, vas aurit al înţelepciunii ;
Bucură-te, cel prin care se învinge răutatea lumii ;
Bucură-te, locaş al sfinţeniei şi al lucrării cereşti ;
Bucură-te, carte dumnezeiască a noii cetăţi îngereşti ;
Bucură-te, cel care pe deplin sfânt te-ai arătat ;
Bucură-te, cel care de cele materiale te-ai lepădat ;
Bucură-te, a credinţei răsplata strălucitoare ;
Bucură-te, mijlocitor al Harului cucernic şi tare ;
Bucură-te, cel prin care Biserica se slăveşte ;
Bucură-te, cel pe care insulă Eghina se veseleşte ;
Bucură-te, Părinte Nectarie ! | Continuare »

MĂREŢIA DUMNEZEULUI NOSTRU

1. Tot ce este rămas în ceruri – adică în lumea superioară, în starea de necădere – spune slava lui Dumnezeu, cântă şi laudă veşnic slava Lui. Atât îngerii şi duhurile, cât şi sorii şi planetele, care au fost create prin Ideea şi prin Cuvântul Tatălui, adică de Expresia Sa, Fiul Său Iisus Hristos, de El, Oglindirea Slavei Sale, şi de El, Chipul Fiinţei Sale (Evr 1, 3), totul Îi aduce o veşnică şi cutremurător de strălucită şi imensă slavă Lui, Celui prin Care au fost create şi prin Care se ţin.

2. Toate spun… spun neîncetat, spun puternic, spun frumos şi măreţ numai slava Dumnezeului nostru, Care le-a creat şi Care le susţine…

3. Priviţi voi, toţi acei care aveţi ochi şi care puteţi vedea cu ei! Priviţi într-o noapte senină spre cerul înstelat… iar apoi ascultaţi!…
Dacă aveţi urechi şi dacă mai puteţi auzi cu ele, – ascultaţi graiul măreţ al cerurilor, strigat şi tăcut peste toate meridianele şi paralelele lor; ele vă vor spune numai despre slava lui Dumnezeu şi despre frumuseţea Lui!

4. Frumosul mers al tuturor lumilor cosmice, structura lor înţeleaptă, legile lor minunate sau faţa şi umbra lor strălucitoare şi liniştită, măreţia şi tăcerea lor, – toate vă vor spune Măreţia şi Slava Făcătorului şi Binefăcătorului lor şi a tuturor văzutelor şi Nevăzutelor lucrate de El! | Continuare »

De ce-aţi uitat?

IH-Arhiereu– după Filipeni 3, 18 –

De ce-aţi uitat porunca ce-aveaţi de la-nceput,
să mergeţi pân’ la Ţintă pe drumul cunoscut,
să vă-nfruntaţi vrăjmaşii sub orice nume-ascunşi,
de sfânta datorie care-o aveţi pătrunşi?

De ce-aţi stat cu vrăjmaşul de vorbă s-ascultaţi
viclenele-i cuvinte prin care-aţi fost legaţi?
– Priviţi, voi n-aveţi astăzi nici sabie, nici scut,
iar moştenirea voastră la dânşii v-a căzut.

Priviţi măcar în urmă la roade… la ruini,
la dezbinări, la certuri, la fraţii-ajunşi străini
şi veţi vedea ce duhuri sunt cele ce-au venit
la voi cu chip de „înger“ şi glas „neprihănit“.

– Nu numai desfrânarea şi necredinţa sînt
vrăjmaşii noştri-n lupta cea sfântă pe pământ;
credinţele păgâne cu chip viclean-smerit
la fel ni-s de vrăjmaşe, la fel ne-au nimicit.

Să ne trezim, să rupem ucigătorul laţ
prin care-am fost deşarte minţiţi şi dezbinaţi,
viteji să punem mâna pe sabia de foc,
păcatul cel potrivnic să nu-l cruţăm deloc.

Păcatului să-ntoarcem măsura înapoi:
nu ne-a cruţat el fraţii, să nu-l cruţăm nici noi,
s-avem măcar atâta curaj să-l înfruntăm
cât are el, vrăjmaşul, să fure ce-apărăm.

Traian DORZ, din vol CÂNTĂRI LUPTĂTOARE pg. 98

A TREIA ZI ISTORICĂ

O prezentare pe scurt a consfătuirii de la Poiana Braşov, din 7 noiembrie 1976, făcută de fratele Traian Dorz

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Un moment mai semnificativ în aceşti ultimi ani ai vieţii mele a fost participarea mea la ultima consfătuire pe ţară, cu un număr mai redus de fraţi, dar de o foarte mare însemnătate pentru răscrucea la care ne găseam atunci şi pentru limpezirile pe care le-au adus. E vorba de sfatul frăţesc de la Poiana Braşovului din noiembrie 1976. La acest sfat s-a ajuns printr-un concurs ciudat de întâmplări.
Prin părţile Comăneştilor din judeţul Bacău, mai rămăsese unul dintre fraţii care era un tovarăş de dezbinări al lui Moldoveanu. Acest cunoscut agitator al acelor idei a venit în august la mine, stăruind peste măsură de mult că mai mulţi fraţi din diferite părţi ale ţării ar dori un sfat frăţesc mai larg, care să precizeze clar felul nostru de a crede şi de a învăţa. El pretindea că mulţi dintre fraţi n-au nici un fel de lumină asupra acestui lucru şi, din cauza asta, unii cred într-un fel, alţii în altul.
„Bine, i-am zis. Dacă această dorinţă şi nevoie este a mai multora, iată, eu sunt gata să merg oriunde, numai spre a ajuta cu cât pot la orientarea şi limpezirea acelor lucruri care pentru alţii încă sunt neclare. Deşi împrejurările în care mă găsesc sunt încă destul de grele, iar eu sunt sub restricţia de-a nu mă deplasa nicăieri, pentru Domnul şi pentru fraţi, iată, sunt gata la orice. Să fixăm o dată cam peste o lună, două, trei, pentru ca fraţii să aibă timp să-i anunţe pe cei care trebuie să vină şi care trebuie să ia parte. Găseşte frăţia ta, i-am zis lui, locul cel mai potrivit şi cheamă pe fraţi, cam pe la mijlocul ţării, spre a fi cam la fel de-aproape de toţi.” | Continuare »

Nu vi-i milă, oare?

– după Iacov 2, 13 –

Nu vi-i milă, oare, să călcaţi aşa
o Lucrare sfântă într-o clipă grea,
nu vi-i milă oare când o dezbinaţi
şi-i furaţi, şi-i rupeţi suflete de fraţi?
Nu vi-i milă oare de iubirea lor,
ranele ce faceţi, că ucid şi-i dor?
Că întreg ogorul piere nerodind,
că ruini şi prăpăd după voi se-ntind,
că pe urma voastră strigă către Cer
vina şi pustiul… şi pedeapsă cer?
Nu vi-i milă oare, fii de ucigaş,
că ei gem şi sufăr sub călcâi vrăjmaş?
…Va veni răsplata,
veţi vedea apoi
cum o s-aibă milă focul şi de voi!

Nu vi-i teamă oare să furaţi aşa
o Lucrare sfântă într-o clipă grea?
Credeţi că nu vede Dumnezeu şi nu-i
vine-odată vremea judecăţii Lui?
Credeţi că păcatul mare şi cumplit
care-l faceţi astăzi nu va fi plătit? | Continuare »

Bogatul nemilostiv şi săracul Lazar

Bogatul nemilostiv şi săracul Lazar

Iubiţilor, parabola aceasta o ascultăm în fiecare an; o ştiu mai toţi cei care cercetează dumnezeiasca biserica. în calendar citim despre Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Şi ne rugăm ca în fiecare an să ne lumineze Dumnezeu pentru că şi alte, gânduri şi cuvinte, mai noi şi mai adânci, poate, să ne învrednicească să vă împărtăşim.
Prima parte a parabolei zugrăveşte o imagine a lumii de aici – de atunci şi de astăzi, căci de la cădere mereu sunt şi bogaţi, şi săraci; şi bogaţi care uită de săraci, şi săraci care uită de Dumnezeu; dar, din fericire, şi bogaţi care nu uita de săraci. în parabola de faţă, iată, un om bogat – în înţelesul acestei lumi, sărmanul de el –, îmbrăcat în purpură şi în vison, stofe scumpe din vremea aceea. Şi odată cu acestea, mesele lui atât de încărcate. Tragic era însă că în mijlocul atâtor belşuguri de hrană, nu lua aminte că la poarta lui (în acele locuri unde este căldură mare, şi vara şi iarna) zăcea tot timpul un sărac, anume Lazăr; care, vai lui, nici adăpost nu avea.
Mântuitorul înfăţişează aceste două lumi: a bogatului, cu oaspeţii lui, cu fraţii lui, probabil, şi cealaltă, a lui Lazăr. Şi, semnificativ, bogatului nu-i spune numele. Numele întotdeauna dezvăluie persoană, firea, avutul tău lăuntric. Gândiţi-vă: când îngerul vesteşte întruparea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu, cum îi spune Maicii Domnului? “îi vei pune numele Iisus”, şi tâlcuieşte: “pentru că Acesta va mântui pe poporul Său de păcate”. Deci Iisus înseamnă mântuitor. Numele descoperă ceea ce eşti, ceea ce eşti chemat să fii. Cel bogat, sărmanul, nu are nume în Evanghelie. O, Doamne, te îngrozeşti! înseamnă că există nume care se identifica doar cu obsesia mâncării şi a băuturii. | Continuare »

Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni!

Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni!

Sfantul Nicolae Velimirovici, «Predici»
Evanghelia lui Lazăr si a bogatului nemilostiv, Luca 16, 19-31

(…) Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, strălucit veselindu-se în toate zilele. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar si câinii venind, lingeau bubele lui.
Înfricoşat tablou al inegalităţii dintre oameni! Dar aveţi răbdare: curând vom vedea un mai înfricoşat tablou, al inegalităţii de dincolo. Ce alăturare de neînchipuit: pe de o parte bogatul, îmbrăcat în porfiră si în vison, şi pe de alta, cerşetorul, plin de bube. Pe de o parte un om care petrece între cei asemenea lui: bogaţi, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, voioşi; pe de alta, unul care nu are altă tovărăşie decât câinii. Pe de o parte avere, înflorire, si lumina plină; pe de alta sărăcie lucie, boală, foame. Pe de o parte se ridică în slava cerului zvon de muzică şi danţuri; pe de alta, nădejdea muta a unei coji de pâine, sudoarea mută a suferinţei, aşteptarea mută a morţii.

Rabdare în tăcere – pentru că nu se spune că Lazăr ar fi cerut ceva, sau ar fi ridicat glasul aşa cum au obiceiul să facă cerşetorii. Era flămând si dorea numai să se hrănească si el cu rămăşiţele de sub masa bogatului. Tacea. Poate vorbea, în inima lui, cu câte cineva, dar fără grai. La ce să mai fi spus ceva când însuşi trupul lui, zăcând între câini, era mai grăitor decât orice cuvânt?
Luaţi aminte: Domnul nu pomeneşte de loc numele bogatului, ci numai pe cel al săracului. Numele bogatului ne rămâne necunoscut în toată desfăşurarea pildei, pe când Lazăr este numit si pe pământ şi în cer. Ce înseamnă aceasta? Oare nu-i lucrul acesta cu totul împotriva obiceiului? Lumea s-ar fi grăbit să-l pomenească pe bogătaş, ca pe unul vrednic de cinste, iar săracului nu s-ar fi ostenit nimeni să-i spună pe nume, chiar dacă s-ar fi ştiut cum ii cheamă. Săracii trec prin lume ca nişte umbre, etichetaţi laolaltă drept „cerşetori”, pe când numele bogaţilor răsună pe toate buzele, sunt cântate în ode, scrise în cronici si săpate în piatra monumentelor funerare. | Continuare »

ŢINTA

ŢINTA

Traian Dorz,
CÂNTĂRILE ROADELOR

Cei credincioşi ştiu totdeauna unde se duc
şi unde-ajung,
chiar dacă nu ştiu totdeauna pe unde-i duce
drumul lung.

E-adevărat că drumul duce prin loc
mereu necunoscut,
dar urmele pe care mergem pe el le ştim
de la-nceput.

Întreagă calea vieţii noastre e un urcuş
necontenit
prin umbra şi lumina Crucii, când dureros,
când fericit.

Prin umbra şi lumina Crucii, căci amândouă
au un preţ
atât de scump pentru primirea
şi pacea veşnicei vieţi.

Ades ni-e drumul cu tuneluri ce-ntunecate par
şi lungi,
puţină-i liniştea pe cale, dar nesfârşită-i
unde-ajungi. | Continuare »

Răscrucea alegerii

Traian Dorz – din Răsplata ascultării,  pg. 46-47

… 12. Pentru cei care slujesc numai pentru o plată lumească, acela care le dă plata aceasta le este singurul împărat.
A l sluji cu ascultare este o datorie dreaptă.
Dar când slujba în care eşti este a lui Dumnezeu, nu a unui om, când Casa în care slujeşti este Sfântă, când Autoritatea de care vorbeşti este Cerească, – a declara că tu n ai alt împărat decât un om, aceasta este cea mai adâncă prăbuşire, cea mai cumplită lepădare, cea mai nefericită stare,
cel mai neiertat păcat şi blestem.
Aceasta este şi va fi primejdia prăbuşirii tuturor „slujitorilor” lui Dumnezeu, câtă vreme ei nu depind de El, ci de om.

13. Când îţi alegi slujba lui Dumnezeu, când te hotărăşti să te predai lui Hristos şi să L urmezi pe El, când pui gând şi legământ să umbli călăuzit de Duhul Sfânt (Gal 5, 16), în Casa lui Dumnezeu, – atunci tu trebuie să faci o întoarcere dinspre tot ce este din lume înspre tot ceea ce este din Dumnezeu.

14. Să o rupi cu tot ceea ce este vechi şi firesc, spre a deveni o făptură nouă în Hristos. Să renunţi la tot ce poate fi doar un folos trupesc, spre a urmări în totul foloasele duhovniceşti.
Dacă nu poţi face acest lucru dintr o totală predare şi încredere în slujba Duhului Sfânt, tu vei fi un nenorocit slujitor permanent la doi stăpâni (Mt 6, 24).

15. Căutând să-L „slujeşti” pe Dumnezeu, dar grijind să nu l superi cumva nici pe mamona, „crezând” în Hristos, dar umblând să nu l superi nici pe potrivnicul, – vei aprinde lumina şi la Sfântul Gheorghe, şi la balaur.
Şi vorbind despre plata Celui de Sus, vei căuta să nu o pierzi cumva nici pe a celui de jos, ca să nu te strici cu nici unul.
În felul acesta, fii sigur că vei fi numai al lui satana.

16. Dacă vei cădea în robia trupului atât de mult încât, când vine răscrucea alegerii, te vei prăbuşi cu totul în blestemul de a spune şi tu ceea ce au spus cei ce L au osândit pe Mântuitorul, atunci, fii sigur că şi tu eşti în braţele balaurului, ale păcatului, ale pierzării.
Încercarea de a sluji la doi stăpâni cam astfel se sfârşeşte totdeauna.

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi

Viaţa Cuvioasei Maicii noastre Parascheva de la Iaşi

Vieţile Sfinţilor pe luna octombrie (14 octombrie)

Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducând la lumină pe Cuvioasa, întâi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintând pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu.
După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: „Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie”. Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întâlnit un sărac; ascunzându-se de maica sa şi dezbrăcând hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luându-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă. | Continuare »

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

SĂMÂNŢA CEA MÂNCATĂ DE PĂSĂRI

Pr. Iosif TRIFA, «Lumina Satelor» nr. 42 / 13 oct. 1929, p. 5

Acum duminică avem la rând minunata pildă cu semănătorul şi sămânţa. Această evanghelie o aflaţi tâlcuită pe larg în cartea cu pildele Mântuitorului. Acolo veţi afla ce înseamnă sămânţa căzută lângă drum, în pietre, între spini şi pe pământ bun.
Aici vom aminti ceva despre sămânţa cea căzută lângă drum, pe care „păsările cerului au mâncat-o”. Aceştia sunt – spune evanghelia – „cei ce aud Cuvântul, dar vine diavolul şi ia Cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască”.
Pilda evangheliei spune că „păsările cerului” fură sămânţa cea căzută lângă drum. Noi însă vom spune că păsările fură şi sămânţa cea căzută pe piatră, ba, de multe ori, o fură şi pe cea căzută în pământ bun. Ba încă mai mult decât atât: păsările fură chiar şi sămânţa ce a rodit. „Păsările ceriului” – înşelăciunile diavolului – stăruie neîncetat pe lângă sămânţa cea bună ce cade în inima noastră. Ciorile iadului pândesc neîncetat şi recolta seminţei. Când sămânţa începe a da rod – când creştinul începe a da înainte în cele sufleteşti – ciorile iadului umblă tot roată, să fure rodul.
O, ce lucru grozav este şi acesta! Sămânţa cea cerească se face hrana lui satan. Păsările iadului se hrănesc cu sămânţa cerească pe care omul n-o primeşte şi n-o grijeşte.
Noi trebuie să ne apărăm sămânţa cea bună căzută în inima noastră… noi trebuie să ne apărăm rodul acestei seminţe. Noi trebuie să ne apărăm neîncetat contra „păsărilor” din pilda evangheliei. | Continuare »

Traian DORZ,  din ISTORIA UNEI  JERTFE

… După prima săptămână din octombrie, vremea se răci dintr-o dată. Începură nesfârşitele ploi reci de toamnă, cu noroaie şi cu boli. Lucrul la câmp se încheiase şi nu mai avea nici un rost să mai stăm noi aici.
Aprovizionarea noastră se făcea cu greu… Trebuia cărate şi suite aici pe deal, de undeva de la Bucureşti, toate alimentele şi materialele de care aveau nevoie pentru noi. Aici nu era depozitat nimic, fiindcă brigăzile acestea trebuia să plece imediat ce sezonul muncilor se încheia.
Timpul era rău şi înaintat spre iarnă. Comandantul făcuse nenumărate rapoarte să fim evacuaţi de aici. Paznicii sufereau de frig şi de ploaie, făcând naveta de la depărtări, şi protestau că nu mai avea de mult nici un rost să mai fim ţinuţi aici.
Iar până la 2 noiembrie mai erau încă vreo douăzeci de zile…

Nu mai aveam aici nici lemne pentru bucătărie… Trebuia ca noi, brigada de serviciu pe colonie, să tăiem de fiecare dată câte un lemn verde din parcul vechiului conac brâncovenesc. Apoi să aducem lemnul întreg, pe braţe, în sus, pe urcuşul greu, până în curtea coloniei, la bucătărie, unde să-l tăiem cu un topor rău şi cu un târnăcop ştirb.
Într-o zi, când era brigada noastră de serviciu, am fost trimişi jos la poala dealului să doborâm un fag bătrân şi să-l aducem sus. Eram vreo opt de toţi. Fagul era gros, verde şi greu. | Continuare »