…Către multe primejdii şi vârtejuri pierzătoare ne duc adesea paşii noştri, firea noastră, slăbiciunile şi nepriceperea noastră, – dacă nu avem grijă să facem în toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri. Şi să veghem la aceasta cu mulţumiri (Efes. 6, 18).

Totuşi, suflete slab, oriunde te-ai afla, oriunde ai fi alunecat, – strigă către Domnul Iisus!… Chiar dacă toţi diavolii ruşinii şi fricii luptă să te oprească, roagă-L pe Domnul să te izbăvească.

Cheamă în ajutorul tău rugăciunile Maicii Domnului şi ale părinţilor plăcuţi Lui, iar Domnul te va izbăvi… şi nu te va mai spune nimănui, căci El este Cel Bun (Ioan 8, 11).

…Nu nesocoti mijlocirea rugăciunilor Maicii Domnului, căci pe ea, care a făcut voia lui Dumnezeu, Dumnezeu totdeauna o ascultă (Ioan 9, 31) şi vei avea totdeauna belşug de ajutor.
(Traian Dorz)

Cele două porunci

În porunca iubirii de Dumnezeu şi de oameni zicea Iisus că „se cuprind toată Legea şi toţi proorocii“. În această poruncă se cuprinde şi toată Evanghelia, căci şi Evanghelia nu este altceva decât dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi Fiul, descoperită oamenilor pe pământ. Ca să poţi avea dragoste creştină, adevărată, vie şi lucrătoare, trebuie să cunoşti mai întâi şi să afli mai întâi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl faţă de noi, făpturile Lui. Izvorul şi puterea dragostei noastre este Însuşi Dumnezeu, precum aşa de bine a spus acest lucru Apostolul Ioan în cuvintele: „Întru aceasta este dragostea: nu că am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre. Dacă Dumnezeu ne-a iubit, aşa şi noi datori suntem să ne iubim unii pe alţii“ (I Ioan 4, 10-11). „Cine nu iubeşte pe fratele său n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire“ (I Ioan 4, 8). Această învăţătură a dragostei creştine a predicat o neîncetat Iisus Mântuitorul şi pe urmă a întărit-o cu însăşi Jertfa Sa cea sfântă. (more…)

Traian Dorz, Răsplata ascultării

O, ce nebunesc lucru este pornirea de a glumi oriunde şi cu orice! Ce mari nenorociri au făcut de multe ori vorbele nesocotite spuse în chip uşuratic! O vorbă nesocotită a lui Irod, mai mult o glumă trufaşă şi prostească, l‑a condamnat la moarte pe ne­prihănitul Ioan Botezătorul, profetul lui Hristos (Mc 6, 14‑29).
Irod vedea că Ioan era un neprihănit şi că Iro­diada era o nelegiuită, vedea că s‑a legat cu un cuvânt prostesc, vedea prăpastia spre care era împins, – şi, cu toate acestea, n‑a mai avut puterea să se împotrivească. Ce uşor i‑ar fi fost să spună, când a văzut că se ur­măreşte uciderea lui Ioan cel nevinovat: – Am glumit… Pentru o glumă nu se poate ucide un om! Aşa putea spune el, dacă ar fi avut minte măcar du­pă ce spusese prostia. Dar atunci a tăcut. A fost priceput numai să facă răul, dar nu să‑l şi în­drepte.
Dragul meu, vom pricepe oare şi noi ce primejdios lucru este pornirea de a face glume oricând şi cu orice? Ne dăm noi oare seama ce mare rău poate să iasă odată dintr‑o astfel de „glumă”? N‑am văzut oare şi noi de atâtea ori glume care s‑au sfârşit în cel mai dureros fel? Să nu fim uşuratici, ca să nu fim osândiţi!
Să ne cutremurăm, cel puţin acum, în faţa aces­tor deznodăminte ale unor glume proaste. Să tragem din întâmplările dureroase cutremură­torul învăţământ că pornirea uşuratică, deprinderea de a face mereu glume, umblarea şi vorbirea grăbită şi neserioasă, dorinţa de a fi lăudaţi pentru iscusinţa glumelor noastre sunt o cursă foarte primejdioasă. Atât pentru noi, cât şi pentru mulţi nevinovaţi.
Noi am văzut oameni chinuiţi până sub moarte, pentru nişte glume prosteşti, pentru nişte bancuri spuse în loc blestemat, de o gură nesocotită, deprinsă cu acest obicei desfrânat. Dragul meu, dacă şi tu ai cumva această deprindere, priveşte acum cu ochii înspăimântaţi prăpastia veş­nică spre care te trage şi te împinge ea. Şi părăseşte‑o, cu legământ de îngrozită şi înlăcri­mată pocăinţă, pe totdeauna.

Umblarea pe mare; potolirea furtunii

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

Iată o evanghelie pe care o trăim şi noi de atâtea ori în viaţa noastră cea sufletească. Cine oare n‑a avut vifor în marea vieţii lui? Cine oare a avut tot senin şi vreme bună în viaţa lui? Nimeni! Toţi am avut sau avem furtuni mai mari sau mai mici în marea vieţii noastre. Vremea vieţii noastre se trece mai mult în nor decât în senin; mai mult în furtună decât în linişte. Sunt două feluri de valuri şi de furtuni în marea vieţii noastre: de o parte sunt valurile necazurilor şi ale întristărilor, iar de altă parte e viforul ispitelor şi al păcatelor. Pe furtuna cea dintâi – a necazurilor – toţi o cunosc, toţi se tem de ea şi se feresc de ea. Însă nu cunosc toţi oamenii pe cealaltă: viforul ispitelor şi al patimilor lumeşti. Puţini se înspăimântă de acest vifor şi puţini caută să scape de el. Dimpotrivă. Cei mai mulţi caută în adânc această furtună şi simt plăcere în valurile plăcerilor lumeşti (adică în valurile pieirii sufleteşti). Şi mai puţini sunt apoi acei care-L cunosc pe Acela Care singur poate domoli şi linişti furtuna necazurilor şi viforul ispitelor: pe Iisus Mântuitorul. O, ce privelişti înspăimântătoare se pot vedea în marea acestei vieţi! În toate părţile se văd corăbii ce se cufundă şi corăbieri ce se îneacă; în toate părţile, suflete care se pierd în valurile patimilor şi păcatelor; în toate părţile, corăbieri ce dorm la cârma vieţii în vreme ce corabia lor se cufundă. Dar, iată, în mijlocul acestei grozave furtuni de pieire sufletească, o mică ceată pluteşte în jurul unei lumini. E ceata celor puţini, care Îl au pe Iisus Mântuitorul de cârmaci şi cârmuitor al vieţii lor. În mijlocul valurilor, această ceată stă fără frică şi peste valuri umblă ca pe uscat.

Dragă cititorule! Şi tu eşti un călător pe marea acestei vieţi pline de vânturi şi furtuni. Şi viaţa ta este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Însă dacă trăieşti o viaţă cu Domnul, atunci n-ai de ce să te temi. Când trăieşti o viaţă cu Domnul, El apare mereu în furtunile vieţii tale cu lumină şi scăpare, aşa cum a apărut apostolilor cuprinşi de vifor. (more…)

„După ce s-au săturat, Iisus a zis ucenicilor Săi: «Strângeţi fărmiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic!»“ (Ioan 6, 12)

Totdeauna e bine ca omul să fie econom. Totdeauna e bine ca omul să aibă grijă să nu risipească nimic. Cumpătarea este o virtute, iar economia este o datorie a fiecăruia din noi. Însă în vremuri grele sau în drumuri lungi şi prin locuri pustii este şi mai multă nevoie să strângi şi să păstrezi fiecare fărmitură spre a nu se pierde nimic. Drumul fiind lung, locul fiind pustiu sau necazul ţinând multă vreme, nu uşor găseşti hrana de care ai nevoie. Iar cei care nu ştiu să strângă sau nu ştiu să păstreze, adesea, mor de foame (Amos 8, 12).

Când eram copil, mergeam adesea cu tatăl meu la pădure cu carul după lemne. Pădurea fiind departe, ne sculam de pe la miezul nopţii şi tot mergeam până la prânz, iar înapoi ajungeam seara, pe la aprinsul lămpilor. Când m-am dus prima dată, după ce am încărcat în pădure lemnele în car, ne-am aşezat ca de obicei să mâncăm merindea din traistă. Cum eu am rămas la urmă cu mâncarea, tatăl meu mi-a zis: «Eu mă duc să prind boii la jug, tu să strângi cojile şi fărmiturile, să le pui în traistă şi vino!»
Eu mă săturasem bine şi am gândit: «Ce să mai strâng la coji şi fărmituri!»… Şi le-am aruncat cât am putut mai departe printre tufe. Pe drum însă, mergând pe jos şi prin căldură, am obosit curând şi a început să-mi fie cumplit de foame.
Când i-am spus lui tata că mi-e foame, el mi-a zis: «Caută în traistă şi ia ce ţi-ai strâns acolo!»
Eu am spus: «N-am strâns nimic de la mâncare!» (more…)