b'LOGOS — Comori Nemuritoare

În dimineaţa de 28 decembrie [1956] eram la Bucureşti cu un scurt memoriu către patriarh, prin care îi ceream o audienţă în problema legalizării Oastei Domnului. Din gară am telefonat şefului de la Interne, după cum îmi poruncise.
M-a întâlnit la ceasul din faţa Universităţii, unde i-am predat o copie după memoriu. Apoi mi-a zis:
– Acum te duci la Patriarhie. Vei vorbi cu patriarhul şi vă veţi înţelege. După aceea, la plecare, îmi vei da telefon din nou, ca să văd ce aţi aranjat.
La Patriarhie m-a întâmpinat uriaşul îmbrăcat în haine preoţeşti. De data asta, când i-am spus cine sunt, a făcut un gest de largă bunăvoinţă şi, cu un zâmbet prietenos, mi-a deschis uşa de la cabinetul patriarhului, anunţându-mă:
– Poftiţi la Prea Fericirea Sa!

Părintele patriarh, cu o înfăţişare slăbuţă şi binevoitoare, m-a primit cu braţele deschise. I-am sărutat dreapta, iar dânsul m-a îmbrăţişat, sărutându-mă pe obraz şi spunându-mi:
– Fii binevenit, frate Dorz!
M-a aşezat la masă alături de dânsul, a poruncit să ni se aducă două cafele, apoi, după ce m-a ascultat cu răbdare şi atenţie asupra situaţiei şi necazurilor noastre, mi-a luat memoriul, l-a citit şi, la urmă, mi-a zis:
– Să căutăm împreună, frate Dorz, orice posibilitate pe care am avea-o spre a soluţiona problema dumneavoastră. Dar aceasta se va putea numai în cadrul statutelor existente pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe. Nici o altă cale de soluţionare nu există. Iată aici – continuă el, întinzându-mi o carte – asta este cartea statutelor Bisericii noastre. Ia-o la dumneata acasă, cerceteaz-o şi studiaz-o în linişte. | Continuare »

Traian DORZ, din ISTORIA UNEI  JERTFE

La 25 de ani de la înfiinţarea Oastei, a căror împlinire se apropia la Anul Nou 1948, ne gândeam să facem un praznic deosebit.
Împrejurările însă continuau să ne fie mereu potrivnice, atât în ce privea desfăşurarea unui program deosebit, cu această ocazie, la Sibiu – cât şi greutăţile materiale cu care luptam.
Am ţinut însă cu ocazia aceasta să-i îndemnăm pe toţi fraţii la împlinirea celor mai arzătoare dintre datoriile noastre creştineşti de Sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou, mai ales în împrejurările de mari lipsuri care erau atunci în toată ţara.
Astfel în numărul pentru 25 decembrie 1947 am dat la foaie următoarea înştiinţare:

„O datorie creştinească
Fraţii au hotărât ca de Sărbătorile Naşterii Domnului să fie cercetaţi în chip deosebit toţi cei care se găsesc în temniţe, în spitale, în aziluri, în orfelinate şi oriunde sunt semeni de ai noştri în suferinţă.
Este de datoria noastră, a fiecăruia, cercetarea celor bolnavi, neputincioşi şi închişi. De aceea credem că este bine şi potrivit să dăm acest îndemn tuturor fraţilor şi surorilor noastre.
Rugăm deci, pe cât se va putea, ca toţi fraţii noştri din toată ţara, în chip deosebit, să socotească ziua de duminică, a patra zi de Crăciun, ziua cercetării şi ajutorării celor lipsiţi.
Acolo unde sunt în apropiere spitale, aziluri de bătrâni, orfelinate sau temniţe, fraţii se vor împărţi pentru a-i cerceta, ducându-le Cuvântul lui Dumnezeu în cărţi şi vorbiri şi, pe cât se poate, şi hrană trupească rece şi caldă, precum şi îmbrăcăminte.
În acest scop se va lua din timp legătura cu conducerea acestor aşezăminte, pentru ca totul să decurgă în ordine. Dacă este posibil, se va căuta ca înainte de împărţirea darurilor să se ţină un program religios cu cei cercetaţi.
Acolo unde în apropiere nu sunt nici spitale, nici aziluri, nici închisori, fraţii vor cerceta pe cei bolnavi din apropierea lor, mângâindu-i şi ajutându-i.
Domnul să vă dea tuturor o iubire jertfitoare“!

Traian DORZ, fragment din HRISTOS – MĂRTURIA MEA

Încă de la începutul lunii decembrie ninsese mult, apoi urmase un îngheţ puternic care făcuse peste zăpadă un pod de ne ţinea şi nu se rupea cu noi. Apa în vale îngheţase, că treceau şi căruţele peste ea.
Cu o zi înainte de vacanţă însă începuse să plouă şi un vânt cald crăpa gheaţa de pe vale şi topea zăpada de pe toate dealurile, încât începeau să curgă toate şanţurile şi răzoarele, umflând şi umplând albiile apelor.
Valea începuse să iasă pe afară. Apele, umflând gheaţa, o rupeau şi o crăpau în lespezi mari şi groase pe care apoi o cărau grămezi la vale, izbind şi doborând cu ea arinii şi răchitele care abia se mai vedeau din ape.
Aşa erau apele în ziua când noi primeam vacanţa de Crăciun şi veneam să trecem Valea spre casele noastre.
Puntea peste care treceam noi de obicei era luată de ape şi nu te puteai apropia nici pe departe de locul unde fusese.
– Haideţi să mergem în jos până la pod, le-am zis eu. Poate că vom putea trece pe pod.
Eu fiind cel mai mare dintre ei, toţi mă ascultau.
Am luat-o înainte cu cei patru, cinci copii, câţi erau, după mine.
Se însera repede, căci ziua era mică, norii groşi şi începea să plouă. Am ajuns la drumul care ducea la pod, dar apele se revărsaseră şi peste drum şi curgeau mari şi tulburi, rostogolind lespezi de gheaţă. Podul se vedea sus peste albia apei, dar până acolo trebuia trecut prin şuvoiul acesta care curgea peste drum şi se vărsa mai departe întâlnind valea. Ce mare era acolo unde se întâlneau aceste ape izbind lespezile de gheaţă care se încălecau grămadă cât casa unele peste altele, făcând un zgomot înspăimântător.
Nu ştiu ce îndemn puternic mă făcu să le zic celorlalţi:
– Eu mă bag în apă şi trec până la pod. Mă duc acasă să trimit pe ai voştri după voi. Voi staţi aici până trec eu. | Continuare »

Traian Dorz, fragment din «Istoria unei jertfe» vol. IV

În ziua de joi, 12 decembrie [1985], am aflat de la Secretariatul Mitropoliei că înaltul ierarh era acasă. Am scris pe loc o cerere de audienţă, după care am fost condus de părintele secretar până sus în cancelaria mitropolitană. Prima întâmpinare mi-a făcut-o privirea severă a mitropolitului care mă aştepta singur la o masă uriaşă plină de mape şi cărţi, cu odăjdii àîmpăturite şi aşezate pe colţuri.
După formula consacrată şi ceremonioasă a primirii, i-am prezentat lucrarea cu Maica Domnului, spunându-i că vin de la părintele Stăniloae de la Bucureşti, trimis de către dânsul cu această lucrare pentru consultare şi îndrumări. I am arătat în original scrisul caracteristic al părintelui Stăniloae din „Cuvânt de Bucurie“, pe care l-a citit dintr-o privire.
Apoi i-am amintit şi despre alte evenimente, eventuale probleme asupra cărora am avea nevoie de un cuvânt de îndrumare.
Am fost poftit să iau loc pe unul dintre cele două divanuri mari care stăteau faţă în faţă de o latură şi de alta a mesei.
Am încercat să mişc acest divan, spre a-l aşeza mai direct în faţa mesei, dar mi-a fost cu neputinţă să-l clintesc din loc.
Atunci m-am ridicat şi am trecut pe după masă la dreapta înaltului ierarh, ca să-i ajut la răsfoirea şi cercetarea textelor şi tablourilor din marele album cu Maica Domnului pe care îl adusesem şi i-l aşezasem înainte pe masa sa.
S-a uitat mai atent asupra „Cuvântului“ pe care îl scrisesem ca o prefaţă a cărţii. L-au şocat acele două fraze în care spuneam că această lucrare este adusă ca o ofrandă Maicii Sfinte de către Lucrarea Oastei Domnului care este cea mai însufleţită de trăirea cu fapta a îndemnurilor şi învăţăturii Bisericii şi Evangheliei. Că atât autorul versurilor, cât şi compozitorii melodiilor sau cei care au lucrat frumoasa grafică a acestui volum sunt devotaţi fii ai Bisericii şi membri ai Oastei Domnului. Şi că toţi doresc să aducă din dragostea lor curată acest dar şi această jertfă pentru cinstirea Maicii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. | Continuare »

Traian DORZ, din «ISTORIA UNEI  JERTFE»

În timpul acesta anchetele noastre se apropiau de sfârşit… Cea mai mare parte dintre fraţi fuseseră duşi de la Securitate la penitenciar, semn că anchetatorul terminase cu aceştia. Mai rămăsesem totuşi unii de care ancheta, se vede că mai avea nevoie aici, pentru unul sau pentru altul dintre scopurile ei.
Nu ştiam atunci câţi dintre fraţi plecaseră şi nici câţi mai rămăseserăm. Am aflat însă, tot de la unii care au fost aduşi de la penitenciar din nou la Securitate şi care au trecut pe la noi, că ei îi întâlniseră acolo pe unii dintre ai noştri. Doi dintre cei care fuseseră arestaţi şi băgaţi în lotul nostru fuseseră scoşi şi eliberaţi. Unul fiindcă îşi pierduse acolo vederea, iar altul pentru că nu i se găsise suficiente motive de condamnare.
Se împlineau în curând opt luni de zile de când eram în beciurile astea întunecoase, umede şi reci…
Într-o zi, anchetatorul îmi spuse:
– S-a apropiat de sfârşit şi treaba asta. Cred că am muncit destul. Acuma cred că ţi-ai dat seama cât de bine am ştiut să descoasem toate dedesubturile voastre. E de-ajuns ca noi să aflăm doar un fir, că apoi tragem mereu de acest fir până desfacem toată împletitura, ca pe un flanel sau ca pe un ciorap pe care vrei să-l desfaci. Împletitura voastră a fost acum depănată toată pe ghemul meu, iată-l!
Şi îmi arată dosarul anchetei, în care erau declaraţiile noastre ale tuturor şi concluziile lui la fiecare.
– Uneori au fost şi noduri pe acest fir, dar cred că vei recunoaşte că le-am descurcat bine. Acum, când ai ajuns şi dumneata ca Iov, spune tot aşa: Domnul a dat, Domnul a luat…
– Aşa şi zic! Dar eu zic şi mai departe ceea ce a zis el după asta.
– Citeşte concluziile şi semnează de luare la cunoştinţă. | Continuare »

Traian DORZ, ISTORIA UNEI  JERTFE

Miercuri, 29 octombrie [1975], seara, suiam treptele spitalului din Sibiu, căutându-l pe fratele Tit.
Îi duceam partea întâi din această istorisire, spre a o vedea şi a-mi spune ce ar mai avea de observat la cele scrise despre începuturile Oastei, despre primii ani ai ei şi ai săi.
Mi-a împărtăşit bănuiala lui că are cancer şi ar fi vrut, cât timp mai avea de trăit, să fi lucrat împreună la o istorisire completă a tuturor întâmplărilor la care am fost amândoi martori, atât cu privire la viaţa Părintelui Iosif şi a desfăşurării istoriei Oastei, cât şi la marile nedreptăţi săvârşite de mitropolitul Bălan împotriva memoriei tatălui său şi a dreptului său în urma răpirii tipografiei.
Ar mai avea multe să-mi spună…
Era totuşi fericit că am putut ţine steagul Oastei sus prin toate furtunile abătute peste noi. Şi mă înştiinţa asupra primejdiei care o prezenta pentru Oaste „actuala tendinţă sectară din Sibiu şi spiritul lui Moldoveanu“.
Spera să se pensioneze anul următor şi să aibă timp să-şi scrie în linişte memoriile la care şi începuse să lucreze. Dar de-abia începuse…
Acum i se ivise dintr-o dată boala asta cu vărsături de sânge pe gură, pe nas… Cu dureri ascuţite în piept… Şi nici unul dintre medici nu putea explica de unde şi din ce cauză proveneau.
– Acum fac mereu analize şi radiografii, îmi spunea el. Mai am şi o tromboflebită… Dar nu cred că asta-i cauza bolii mele… | Continuare »

Preot Iosif TRIFA,
«Ostaşul Domnului» nr. 3-4, din 1-15 februarie 1935

Era noaptea de 25 octombrie 1932. Mă chinuia tusea. Şi simţeam o durere ascuţită în piept. Pe la miezul nopţii, o tuse grea mă trezeşte din somn. Şi când aprind lumina, mă înfricoşez. Perna şi patul meu erau pline de sânge. Se deschise cu putere rana din piept. Am trezit pe fiul meu Tit şi am plâns împreună. Sângele îmi spunea că trebuie să plec iar pe drumul spitalului… să-mi las iar casa, copilul şi tipografia.
Dimineaţa mi-am pus întrebarea: să plec sau să nu plec? Sângele îmi spunea că trebuie să plec, dar situaţia grea îmi spunea că trebuie să rămân, mai ales că peste două luni se apropiau şi 10 ani de Oaste.
M-am rugat cu lacrimi şi am zis: «Doamne, totul pentru Tine şi lucrul Tău! Eu rămân la front. Înainte de a muri, la 10 ani de Oaste, vreau să mai spun ceea ce Tu îmi vei arăta, şi apoi mă voi apleca liniştit în braţele Tale»…
Şi am rămas. La 10 ani de Oaste, am scris, cu sânge, acel număr festiv din foaia «Oastea Domnului», în care era şi testamentul cu «Moara şi piticul» (nr. 1, an 1933).

Căzut a doua oară pe front: la Davos
S-a întâmplat apoi ceea ce era de aşteptat. Boala din piept s-a agravat. Î. P. S. Sa, Mitropolitul Nicolae, îmi tot spunea: Du-te la Davos, în Elveţia, acolo te vei reface complet… e adevărat că e scump, dar vom mai da ceva ajutor şi noi şi vei mai da şi sf. ta… şi va fi bine.
Şi am plecat la Davos, lăsând în urma mea 10 ani de Oaste şi 10 000 de abonaţi la foi.
Nu putusem încă achita toată datoria la Consistoriu ce o aveam pentru «Lumina Satelor». Abia putusem răzbi cu plătirea cambiilor pentru tipografie. | Continuare »

Despre înmormântarea fratelui Popa Petru de la Săucani, Bihor

[…] Astfel a trebuit să vină şi dimineaţa zilei de 22 octombrie 1985, cu alunecarea fratelui Petre de pe schela umedă de bruma nopţii de la casa unde lucra, la un sătean al lui, schelă pe care tocmai atunci urcase… Fratele Ioan, cu care lucra de treizeci de ani, abia plecase de lângă el, spunându-i cu grijă:
– Trebuie prima dată să acoperim spărtura asta, ca nu cumva să cădem prin ea…
– Lasă pe mai târziu – îi zise fratele Petre – acum fă ce ţi-am zis…
Dar cu o clipă a fost prea târziu. Prin spărtura asta a căzut el. Nu lăsase pe fratele Ioan ca s-o acopere, pentru că tocmai atunci sosite clipa aia – şi trebuia să se sfârşească şi calvarul lui.
Eram şi eu departe, undeva în ţară, când vestea morţii lui a căzut peste toţi ca un trăsnet din senin. Iată că deşi presimţim, deşi ştim, deşi credem că plecarea noastră sau a unora dintre noi este foarte apropiată, totuşi când vine chiar clipa acestei plecări este totdeauna o surprindere pentru noi. Nimeni nu se aşteaptă să plece chiar când pleacă. Fiecare crede că totuşi nu atunci, ci mai târziu…
Pentru mine, căderea lui a fost ca a unui copac uriaş a cărui înclinare o văzusem dureros şi a cărui prăbuşire o aşteptam. Totuşi, nu aşa. | Continuare »