b'LOGOS — Comori Nemuritoare

În anul 2002, în urma unei insistente propuneri, s-a înfiinţat la Sibiu Institutul Misionar «Preot Iosif Trifa», care avea ca scop formarea de formatori, formarea unor misionari din rândul fraţilor. Absolvenţii acestor cursuri, urmau să fie delegaţi prin adunările Oastei cu misiunea de a le transmite celorlalţi cunoştinţele acumulate, în acelaşi duh în care le-au fost predate.

Ideea nu era rea în sine. Tinerii ostaşi au nevoie de formare duhovnicească. S-au ridicat aşa, parcă de-odată, mulţi tineri cu entuziasm şi potenţial nebănuit, care trebuie formaţi şi canalizaţi sănătos, în specificul moştenit de la înaintaşi şi care să devină lucrători apţi să crească la rândul lor adunări ale Oastei.
Însă între duhul dintâi al Oastei Domnului şi duhul acestei acţiuni e o adâncă prăpastie. Iat-o!

Pe de o parte, duhul Oastei dintâi are crezul şi viziunea foarte bine definite de înaintaşi. Părintele Iosif a văzut în ţara şi în Biserica noastră lipsa unei vieţi duhovniceşti, ceea ce a determinat scopul profund duhovnicesc al Oastei:
„Oastea Domnului este o Mişcare pronunţat duhovnicească. «Moara» ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când «moara» aceasta va încăpea pe mâna unei mai scăzute înţelegeri duhovniceşti. Mă tem că vor veni zile cu «îndreptări», «adaptări», «organizări», care vor lua apa de pe moară. Mă tem de «îndreptări» ce vor îndepărta Duhul şi va rămânea «litera». Eu mă tem de ziua când se va retrage Apa sfântă de pe «moară» şi «moara» Oastei va fi pusă la încercare, să umble cu «fonduri», cu «comisii», cu «comitete», cu «conferinţe» etc.
Noi n-am avut nimic decât Apă pe «moară».
Mă tem de ziua când Oastea va avea de toate, dar nu va mai avea Apa Cerească pe «moara» ei.
Iar atunci Oastea şi-a sfârşit viaţa.
Când se va retrage Apa Vie de pe «moară»… când se va retrage revărsarea Duhului Sfânt – Oastea îşi va fi pierdut viaţa. Atunci va rămâne şi ea numai cu numele, aşa cum creştinii de azi poartă nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt de păgâni“ (Ce este Oastea Domnului, ediţia a VI-a pag. 217).

Fratele Traian Dorz, călăuzit de aceeaşi înţelegere, în cartea Împreună lucrători cu Dumnezeu, arată cum trebuie să fie un mărturisitor al lui Hristos: vrednic de încredere, plin de Duhul Sfânt, ispravnic al tainelor, vestitor al Evangheliei, lumină a lumii, apărător al Adevărului, mântuitor al ascultătorilor săi, om al rugăciunii, trimis al lui Hristos, luptător neînfricat, muncitor vrednic, frate statornic, păstor adevărat, rob conştiincios, învăţător şi model… | Continuare »

Evanghelia lui Hristos nu este divertisment. Ea însăşi spune că „toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi“ (II Tim. 3, 12).
Aceasta înseamnă că viaţa trăită în Hristos nu poate fi distracţie, confort, comoditate – într-un cuvânt satisfacţie a pornirilor firii. „Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble“  (I Ioan, 2, 6).
Oastea Domnului are specificul ei născut din dragostea şi lacrimile urmării lui Iisus cel Răstignit.
Ea „pune apăsul pe adâncirea vieţii sufleteşti în Evanghelia Mântuitorului, pe renaşterea cea sufletească la o viaţă nouă cu Domnul“.
Adunarea, rugăciunea, cântarea, vorbirea – cele patru valori ale Oastei Domnului – şi orice lucrare de creaţie în cadrul ei – se înspiră, îşi au izvorul în acest specific născut din asumarea cu drag a prigonirilor, a batjocurilor, a nedreptăţirilor, a discriminărilor şi a tuturor suferinţelor pe care le implică umblarea şi trăirea împreună cu Hristos. Specific imprimat acestei Lucrări încă de la început de către înaintaşii ei.
Cine caută să schimbe acest specific, desfiinţează motivaţia care a născut valorile Oastei Domnului.
De la început, Oastea Domnului a fost râvnită de mulţi, dar nu pentru a se identifica ei cu ea, ci vrând-o schimbată după chipul intereselor lor. Şi astăzi, duce ea aceleaşi lupte cu diferitele moduri de înţelegere, de interpretare a ei, care se pretind a fi autentice, dar care fac din ea altceva, decât a fost rânduită să fie.
Etalonul specificului Oastei Domnului însă il dă fratele Traian Dorz. Şi cine se vrea a fi ostaş se identifică cu el:
„Am cunoscut pe hristosul cel pus în cinste… Şi o mare mulţime dintre noi şi l-au ales pe acesta ca domn al lor.
Am cunoscut pe hristosul cel oficial şi o altă mulţime dintre noi s-au desprins şi s-au ataşat de acesta.
Am cunoscut pe hristosul cel comod, parfumat, ceremonios şi elegant – pe hristoşii bogaţi, satisfăcuţi, ori indiferenţi, ori orizontali – şi ce mulţi s-au alipit şi s-au dus cu aceşti falşi hristoşi…
Dar astfel de hristoşi fug totdeauna de cuptorul de foc şi fac totul ca niciodată să n-aibă de-a face cu el. Fiindcă ei nu pot trece prin el, nici lucrarea lor. Rămân acolo cenuşă şi nimic.
Dacă şi noi am fi avut parte de aceştia şi de lucrarea lor, n-am fi ajuns niciodată în cuptoarele aprinse.
Dar Dumnezeul nostru S-a îndurat de noi şi ne-a făcut parte de Hristosul Său cel Unic şi Adevărat. Şi ne-a înscris în Oastea Lui cea vie şi jertfitoare – şi ne-a învrednicit astfel de Harul de a suferi împreună cu El.
Acest Har este unicul care ne îndreptăţeşte să nădăjduim că vom fi cu El şi în slavă“ (Dorim să fim).

În sensul acesta, Radio Comori Nemuritoare îşi propune, prin ceea ce transmite, păstrarea specificului curat, moştenit de la înaintaşi, singurii care merită să fie crezuţi, pentru că au dovedit autenticitatea crezului lor prin faptul că au fost gata să moară pentru el.
Îl rugăm pe Domnul să ne ajute ca tot ceea ce va transmite acest radio să poată fi ascultat cu drag „chiar şi de dincolo de mormânt” de către înaintaşii noştri, dar şi de către ostaşii de astăzi şi de mâine, pe care transmisiile acestea îi vor forma şi creşte în acest nemuritor specific, spre mântuirea noastră, a tuturor, şi spre slava veşnică a lui Dumnezeu.

Traian Dorz

Când atuncea-n seara Cinei,
Doamne, Tu, Învăţătorul,
chiar şi Iudei-vânzătorul
i-ai spălat supus piciorul,
şi-ai şezut cu el alături, şi-ai mâncat cu el o pâne,
ne-ai dat pilda umilinţei ce pe veci de veci rămâne.
Ca oricine-ar vrea pe lume
printre-ai Tăi să fie mare
să slujească tuturora mai smerit ca orişicare!

…O, dar, azi, câţi ucenici sunt înălţaţi şi-n bogăţie,
cum pot ei sluji la alţii,
dacă nu-Ţi slujesc nici Ţie?!

*

Cu treizeci de-arginţi, pe Iuda,
când l-a amăgit Soborul,
pentru dânşii s-a făcut el, din apostol,
vânzătorul!
Dar, apoi, mustrat de gândul care nu-i voia să tacă,
sub povara deznădejdii, el s-a spânzurat de-o cracă.
În acele zile, Doamne, pofta de arginţi flămândă
doar pe unul din Apostoli l-a învins ca să Te vândă.
Astăzi însă, câţi dintr-înşii, având punga-n veac săracă,
gata sunt, în orice vreme, şi pe-un preţ mai mic s-o facă!
Şi-o fac liniştiţi aceasta, făr’ să simtă barem truda
şi mustrarea conştiinţei ce-a avut-o pân’ şi Iuda!… | Continuare »

Ortodoxia are prea multe forme! Tiparele şi legile ei te înăbuşă! Îţi îngrădesc libertatea de creaţie, de expresie, de credinţă! Îţi încorsetează libertatea în Hristos!
„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi“!
Noi, prin credinţă, suntem „liberi în Hristos“! Liberi de orice forme!

O astfel de viziune modernă se face din ce în ce mai cunoscută şi mai adoptată de creştinii noştri de astăzi.
Aşa să fie?
Se încorsetează oare creştinul ortodox şi se închistează el în „forme“? Sfintele Taine ale ortodoxiei îi frustează oare pe adepţii ei de libertate în Hristos?
Să vedem!
Ce înseamnă a fi „liber în Hristos“? E tot una cu a fi liber să cred oricum, să gândesc şi să trăiesc oricum?
Poate că liber în Hristos înseamnă să mă rup de „forma“ fără duh de viaţă a faptelor „creştinului cu numele“ care crede că aprinzând, din când în când, o lumânare şi plătind un acatist şi-a rezolvat problema mântuirii şi care strânge în poala credinţei lui toate „găocile“ obiceiurilor şi datinilor mai mult sau mai puţin ortodoxe, neglijând „miezul“ învăţăturii mântuitoare (Pr. Iosif Trifa). Dar nicicum nu înseamnă să fac, să născocesc alte forme, ci să pun, în cele existente, duh de viaţă, de trăire. Rânduielile Bisericii Ortodoxe sunt forme numai atâta timp cât le fac eu de formă. Dar când am pus în ele toată credinţa mea, toată nădejdea mea de mântuire, eu le dau viaţă şi ele-mi rodesc în veşnicie. | Continuare »

„Ce va fi în viitor, nu este de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea este a Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi, în nopţile mele de veghe, adeseori tremur, gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului este o Mişcare pronunţat duhovnicească. «Moara» ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când «moara» aceasta va încăpea pe mâna unei mai scăzute înţelegeri duhovniceşti. Mă tem că vor veni zile cu «îndreptări», «adaptări», «organizări», care vor lua apa de pe moară. Mă tem de «îndreptări» ce vor îndepărta Duhul şi va rămânea «litera».“ (Părintele Iosif Trifa, „Moara şi piticul“ în Traian Dorz, Istoria unei jertfe, Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1998, pag. 362)

Avem azi din nou nevoie de un Părinte Iosif. Tot aşa să-l cheme? Poate altfel… dar nevoia de un Părinte Iosif e mai acută acum decât în 1923.
La zece ani de Oaste, Părintele Iosif îşi făcea un bilanţ, o proprie dare de seamă, o socoteală în faţa lui Dumnezeu cu privire la modul cum s-a folosit de marele dar pe care i-l încredinţase El: Oastea Domnului.
Anul acesta sunt deja 100 de ani de la înfiinţarea Oastei.
De ziua comemorării Părintelui, cum se prezintă Oastea la mormântul lui? Cum este darea ei de seamă? Mă tem că doar numerar a sporit şi poate nici aşa. Calitatea noastră de ostaşi a scăzut mult.
În 1923, când inima Părintelui Iosif ardea în faţa delăsării şi nepăsării creştinilor de-atunci, era după câştigarea unei mari libertăţi. După unirea cea mare.
Azi suntem destul de departe de Revoluţia din 1989, care ne-a adus libertatea de credinţă, pe lângă toate celelalte „libertăţi“… Dar libertatea de credinţă ne readuce în aceeaşi stare de nepăsare duhovnicească, aceea din care ne-a ridicat Părintele Iosif atunci.
Iată deci că o nouă libertate ne determină să strigăm după un nou Părinte Iosif. | Continuare »

(Pr. Arsenie Boca, Cuvinte vii, omilii, îndrumări, predici duhovniceşti)

[…] Astăzi, la începutul marelui post al învierii, Iisus ne învaţă despre aceste trei lucruri: despre iertare, despre post şi despre comorile din Cer, sau comorile eterne.

1. Despre iertare.
Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte: păcatele, greşelile, îngustimea vederilor, prejudecăţile, neştiinţa şi un lanţ cam lung, care prea cumplit ne strânge. Dacă Dumnezeu ni-1 iartă, cade lanţul de pe noi şi iarăşi suntem liberi. Dar Dumnezeu ne dezleagă lanţul nostru care ne chinuieşte, numai dacă dezlegăm, mai întâi noi, lanţul în care ţinem legaţi pe fraţii noştri.
Dacă noi nu iertăm, nici Dumnezeu nu ne iartă.
Mai mult: iertarea lui Dumnezeu e de aşa fel atârnătoare de iertarea noastră, încât, fară aceasta, rugăciunea noastră ni se întoarce în blestem. Căci zice: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri“. Deci dacă noi nu iertăm, neîndurarea noastră întoarce cuvintele rugăciunii pe dos, fără să ne dăm seama, aşa:
| Continuare »

Conferinţa de presă din 14 decembrie 2009

şi

MOTIVAŢIA DEMONTĂRII OBIECTULUI NUMIT „HANUKIA”

Reprezentanţii creştinilor ortodocşi din Republica Moldova au respins cu fermitate acuzaţiile comunităţii iudaice şi a mass-mediea liberale şi comuniste privind caracterul antisemit al acţiunii de mărturisire a credinţei din 13 decembrie 2009 venind în acelaşi timp cu o declaraţie lămuritoare .

În acelaşi context, s-a menţionat faptul că primăria Chişinăului trebuia să prevadă o asemenea situaţie în momentul când a acordat unei minorităţi infime (0,1% din populaţie) autorizaţie la instalarea unui simbol religios sfidător majorităţii.

„Reprezentanţii Primăriei au practică şi cunosc cazuri când minorităţilor religioase li s-au interzis anumite acţiuni publice pentru a evita dezordini în masă”, a spus reprezentanta grupului creştin de iniţiativă. „Luând în consideraţie cele menţionate, vom ataca primăria municipiului Chişinău în instanţă de judecată pe motiv că nu a prevăzut şi nu a interzis instalarea unor astfel de obiecte în centrul Capitalei”, a mai declarat ea.

Tot aici s-a atras atenţie şi asupra faptului că învinuirile de profanare a monumentelor sau vandalism sunt nefondate din punct de vedere juridic, obiectul fiind demontat şi apoi transportat cu grijă la monumentul Sf. Ştefan cel Mare cu scopul de a curma prezenţa unui simbol anticreştin în centrul Capitalei moldoveneşti. În nici un caz nu pentru profanarea lui sau lezarea sentimentelor membrilor comunităţii iudaice.

Declaraţiile iudeilor cum că acţiunea ar fi fost plănuită din timp au fost prezentate ca fiind neconforme cu realitatea, dat fiind faptul că hotărârea de a merge şi a instala Sf. Cruce pe locul menorah-ului iudaic a fost luată soborniceşte de către enoriaşi şi preoţi abia la sfârşitul Sf. Liturghii de Duminică, 13 decembrie.

Vezi video de la conferinţă (integral)

| Continuare »

Pentru Oastea Domnului, Rusaliile au o semnificaţie aparte. Este sărbătorirea specificului ei, originii ei, călăuzirii ei, a cunoaşterii lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Nu este o simplă comemorare sau adunare anuală.

Oastea este o revărsare a Duhului Sfânt în Biserica şi neamul nostru. Întemeietorul ei, Părintele Iosif Trifa, a închinat-o Duhului Sfânt şi Cincizecimii. Oastea Domnului are ca praznic Rusaliile. Pogorârea Sfântului Duh este hramul ei… Şi va fi! Întotdeauna!

Chiar dacă anul acesta guri haine şi mâini hrăpăreţe au furat Oastei Praznicul ei…
Se bănuia cumva că aici se va ajunge de când se tot strigă în gura mare că Oastea Domnului e la ea acasă… unde? În cartierul Lazaret!!…

Dar de ce sediul Oastei nu mai poate fi Casa Oastei? De ce duhul Oastei nu mai are acasa lui? De ce are nevoie de o altă Acasă? De ce „bănuţul văduvei“ nu mai poate găzdui adunările Oastei?

Ca un fur şi ca un laş, duhul acesta al înstrăinării îşi face lucrarea cu gând ascuns… Ca un fur pentru că a furat acasa Oastei şi ca un laş pentru că a ştiut că în acasa lui va putea mânui frâiele Oastei cum va dori şi spre ce va dori, spre ce i se impune să vrea…

De când nişte ruşi schismatici, rupţi de Biserica Ortodoxă Rusă sunt fraţii noştri? Ce fel de fraţi ne pot fi, din moment ce unii dintre membrii acestei asociaţii, participând la Sfânta Liturghie la o mănăstire, au afirmat că nu se pot împărtăşi din acelaşi Potir cu păcătoşii. Şi de ce trebuie ei să plece acasă nu cu ideea unei Oşti scindate, ci a uneia unite şi înflăcărate? Adică ceilalţi care nu aderă la înfrăţirea aceasta ecumenistă nu mai sunt ostaşi? Pentru că altfel nu se poate vorbi de Oaste unită, decât dacă sunt excluşi cei care nu vor adera la această amestecătură de duhuri, numită modern ecumenism. | Continuare »

care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu, la 12 septembrie 1937

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Adunându-ne la Sibiu, azi, duminică, 12 septembrie 1937, fraţi de pe toate meleagurile ţării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credinţa noastră, repetăm ceea ce toată viaţa am spus-o: că ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.

Oastea Domnului s-a născut prin munca şi truda Părintelui Iosif Trifa în Biserică, şi noi vrem să rămânem aşa cum am fost chemaţi, după cum zice şi Apostolul Pavel. Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor ei – şi noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bunăvoie în Mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei mişcări depinde de voluntariatul ei.
| Continuare »

«GLASUL DREPTĂŢII», Ediţie specială, Sibiu, 12 februarie 1938

A TRECUT LA DOMNUL preaiubitul şi dragul nostrum părinte IOSIF TRIFA

Cu inima zdrobită şi cu sufletul adânc sfâşiat împărtăşim tuturor fraţilor o veste de mare durere: PĂRINTELE IOSIF TRIFA A ADORMIT ÎNTRU DOMNUL ÎN NOAPTEA – SPRE DIMINEAŢA – ZILEI DE 12 FEBRUARIE

După grele suferinţe, s-a stins liniştit cel ce în viaţa sa n-a cunoscut odihna, ci numai osteneala şi lucrul pentru Domnul şi pentru fraţii lui.

S-a stins cel ce n-a ştiut nimic altceva decât pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui (1 Cor. 2, 2) şi a luptat până la sânge în războiul cel sfânt al Domnului Iisus.

S-a stins cel ce s-a adus pe sine ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1), pentru cauza Lui.

S-a stins cel ce nu s-a cruţat pe sine şi n-a cruţat nimic, ci a pus totul pentru Domnul şi Evanghelia Sa, pentru a ne face să fim slujitori ai unui legământ nou, nu ai slovei, ci ai Duhului (II Cor. 3, 6).

S-a stins părintele nostru drag, care ne-a născut la o viaţă nouă (I Cor. 4, 15). Cel ce a făcut totul pentru Evanghelie, s-a făcut tuturor toate, ca să câştige orice suflet pentru Hristos (I Cor. 9, 22-23).

S-a stins gornistul Domnului, cel care văzând primejdia (Ezechiel 33, 1-11) a stat neclintit în mijlocul furtunilor şi valurilor de păcate, ca o strajă care ne-a chemat neîncetat la Hristos, ţinând sus cuvântul Evangheliei (Filipeni 2, 16), căutând să aducă pe păcătoşi la izvorul îndreptării şi puterii: la Iisus Mântuitorul.

S-a stins cel ce n-a cruţat nimic, ci totul a cheltuit şi s-a cheltuit bucuros şi pe sine însuşi şi viaţa lui pentru Domnul şi fraţii lui (II Cor. 12, 15).

S-a stins cel ce L-a iubit mai mult pe Domnul, Evanghelia şi lupta Lui în lume, decât pe copilul său, sănătatea sa şi viaţa sa.

S-a stins cel ce n-a ştiut decât un singur lucru: să sufere şi a suferit; să lupte şi a luptat; să sune din trâmbiţă şi a sunat.

A crezut, de aceea a vorbit şi a scris (II Cor. 4, 13).

A iubit, de aceea s-a jertfit, ştiind că osteneala în Domnul niciodată nu este zadarnică (I Cor. 15, 58).

A fost prigonit, bârfit, batjocorit, hulit şi alungat din toate părţile, privit ca un înşelător, măcar că totdeauna a spus adevărul (II Cor. 6, 8), dar a răbdat totul cu drag ştiind că robul nu este mai mare decât Stăpânul său (Ioan 15, 20).

S-a stins cel ce de 15 ani de zile, zi şi noapte, a lucrat şi luptat fără odihnă pentru a-L face cunoscut pe Domnul şi cuvântul Lui, tuturor celor ce nu-L cunoşteau.

A căzut de multe ori în lupta aceasta, a primit multe rane, dar nici o clipă nu s-a dat înapoi… privind mereu ţintă la căpetenia desăvârşirii şi credinţei noastre, la Iisus cel Răstignit (Evrei 12, 1), a mers mereu înainte stropind cu sângele său câmpul de luptă al Evangheliei.

S-a stins ca o lumină care se topeşte luminând; până la sfârşit, părintele Iosif a lucrat mereu, îngrijindu-se de copilaşii lui, de mântuirea şi viaţa lui.

A luptat lupta cea bună, şi-a isprăvit alergarea, a păzit credinţa, acum a plecat la Domnul (II Cor. 4, 7-8), la Dulcele său Mântuitor şi Mângâietor pe care L-a iubit, L-a vestit, pentru Care s-a jertfit. S-a ridicat ACOLO, unde suferinţele, loviturile, ocările, batjocurile şi hulele oamenilor nu-l mai pot ajunge.

S-A STINS UN MARE OM AL LUI DUMNEZEU, pe care solia chemării la Domnul l-a aflat în luptă, ţinând sus steagul Domnului Iisus. S-a sfârşit ţinând sus Cuvântul Vieţii (Filipeni 2, 6).

Dragostea pentru fraţii lui l-a făcut să-şi dea viaţa pentru ei (Ioan 15, 13), lăsându-ne şi nouă celor ce-am rămas acest testament al luptei şi jertfei pentru Domnul şi cauza Lui. El a putut spune: Urmaţi-mă pe mine!