“Cu regret şi durere în suflet, dar cu nădejdea în mila şi mângâierea care vin de la Dumnezeu, Consiliul Eparhial al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului anunţă că în ziua de 31 ianuarie 2011, la orele 19.25, Părintele nostru, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu ANANIA, şi-a început călătoria spre Împărăţia Cerurilor”,
se spune într-un comunicat remis agenţiei Mediafax, de către Consiliu Eparhial.
Sursa: www.razbointrucuvant.ro
Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. ( Coloseni 2, 8 )
E o minune cerească izbăvirea pe care Domnul Iisus o dă oricui Îl cheamă pe El să-l izbăvească din lanţurile diavolului.
Domnul Iisus a făcut mereu şi face mereu astfel de minuni, izbăvind pe oricine Îl cheamă cu lacrimi de căinţă, cu o dorinţă şi o credinţă puternică să-l scape.
Dar fiecăruia din cei pe care Mântuitorul îi dezleagă din acele lanţuri, El îi spune: Vezi, acum ai fost eliberat, bagă de seamă să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva şi mai rău (In 5, 14).
Dar ce se întâmplă cu mulţi? Se întâmplă întocmai ca în unul din desenele dintr-o carte a Părintelui Iosif Trifa. În acel desen era înfăţişat un om pe care diavolul îl trăgea spre cimitir, cu un lanţ. Dar omul nu mai era acum legat de acest lanţ, ci fusese dezlegat de Domnul Iisus. Totuşi omul se mai ţinea cu amândouă mâinile de lanţul diavolului, strigând:
– Fraţilor, nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi, fraţilor, căci iată satan mă duce la iad…
– Dar lasă-te tu de lanţul lui satan, îi ziceau fraţii; căci el nu te poate duce dacă nu te ţii tu de el!
Aşa se întâmplă cu foarte multe suflete pe care Domnul le-a dezlegat din toate lanţurile diavolului şi i-a izbăvit de toate patimile şi păcatele cu care erau legaţi odinioară şi ţinuţi în moartea şi osânda diavolului…
Când diavolul le mai trece prin faţa lor câte un astfel de lanţ, ei se apucă din nou de el, spunând sau gândind că unul sau altul din păcatele pe care le iubiseră înainte n-ar fi oprit. | Continuare »
Maria Blăjeru
Cerule, străjerule!
Pe sub bolta-ţi arzătoare
Trec mulţimi rătăcitoare,
Dar în ganduri, ce duc oare?
– Spune, cerule, ce vezi
Din înaltul unde şezi?
Gânduri,
Rânduri,
Stări zdrobite şi-ntristate,
Frunţi de gânduri aplecate
Cine vă cunoaşte oare
Şi-nţelege-aici sub soare
Multa voastră frământare?
Fiul, Tatăl,
Duhul, iată-L
Cel care-a creat gândirea
Are-alinul sfânt: iubirea
O, mulţimi rătăcitoare,
El e unica salvare
Cine Îl doreşte-L are!
…Cerule, străjerule!
Traian Dorz, din «HRISTOS – DUMNEZEUL NOSTRU»
„În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.“ (Ioan 1, 4)
Cel dintâi lucru pe care l-a făcut Dumnezeu în haosul dinaintea creaţiunii a fost lumina.
Cu lumina a început Începutul tuturor.
Căci în lumină stă viaţa şi prin ea şi există.
Când lumina încetează sau dispare de undeva, dispare şi viaţa de acolo.
Ceea ce mai rămâne, ceea ce nu dispare o dată cu lumina de undeva, aceea nu este viaţă, ci veştejire mai rea decât moartea. Când lumina va fi luată, ceea ce va mai rămâne pe pământ în urma ei nu va mai fi decât blestem şi moarte.
Lumina este Hristos (Ioan 8, 12). Aceasta înseamnă că numai acela care trăieşte în Hristos este în lumină şi are viaţă, iar acela are viaţă luminoasă în toate faptele şi zilele sale.
Înainte de a-L cunoaşte pe Domnul Hristos, într-un suflet nu poate fi decât întuneric şi dezordine, după cum în Univers înainte de a se spune cuvântul: «Să fie lumină!» — era totul haos şi noapte.
Dar după Hristos, după lumină, totul devine altfel. Totul devine ordonat şi frumos.
Înainte de venirea Domnului Iisus în lume, ce dezordine, ce întuneric, ce neştiinţă, ce idolatrie şi haos era pe pământ.
Dar după El, ce echilibru, ce ordine, ce lumină a rămas în toate lucrurile. În toată viaţa oamenilor. Şi în toate problemele lor de existenţă. | Continuare »
„Astăzi se luminează cu făclii de sus toată făptură“. Creatura este iluminată în întreaga ei fiiţă, căci este luminată de Dumnezeu nu din afara ei, ci din interiorul ei. Din centrul ei, pleacă razele de lumină ale Logosului, asupra tuturor creaturilor, deoarece tot din, mijlocul ei venise şi pervertirea şi întunecarea ei de către primul om, căruia Creatorul îi hotărâse rolul de înfrumuseţător şi îndumnezeitor al universului creat de El.
Lumina care a cuprins ansamblul naturii cu prilejul Botezului şi despre care cugetarea patristică – răsăriteană îndeosebi – dă mărturii foarte bogate, este o lumină divină ce transfigurează întegral universul, căci nici o piedică nu i se mai poate opune, cum s-ar întâmpla cu lumina creată, care este împiedicată în acţiunea ei de opacitatea spaţiilor şi a lucrurilor.
Umbra şi întunericul care cuprinsese cele create sunt înlăturate de Soarele-Hristos care răsare în centrul ei. Domnia şi tirania diavolului sunt îndepărtate. „Prezenţa lui Hristos la Iordan, zice episcopul Severin de Gabala, este eliberarea întregului cosmos” şi strălucirea creaţiei cu Lumina lui Hristos. Căci adevărul te face liber, te slobozeşte din chinurile ignoranţei şi neliniştei şi pe căile de lumină şi de viaţă ale Creatorului te îndreaptă. Aşa este cazul şi cu firea care primeşte pe dătătorul de lumină în interiorul său.
„Focul Dumnezeirii pogorând trupeşte” şi intrţnd în Iordan alungă demonii şi reînvie natura la o viaţă nouă. Şi aceasta, datorită energiilor divine necreate, pe care Duhul Sfânt pogorât în chip de porumbel le revarsă asupra „firii apelor”, adică asupra firii întregi. | Continuare »
FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara
Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]
Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra valenţelor semantice ale unui element lexical utilizat frecvent cu intenţii expresive în poeziile din volumul menţionat: adjectivul dulce. Pornim de la premisa conform căreia creaţia poetică imprimă adesea, în contexte figurate, accepţii noi termenilor obişnuiţi şi „realizează prin variatele forme stilistice un nou relief al expresiei. Originalitatea limbii unui scriitor nu constă în particularitatea vocabularului, ci mai ales în noutatea imaginilor născute din asocierea inedită a cuvintelor capabile să potenţeze metaforic sfera de înţelesuri comune şi să le nuanţeze pe acestea printr-un spor de semnificaţii plastice, sugestive.”[6]
Ceea ce poate părea surprinzător este faptul că, deşi poezia lui Traian Dorz se foloseşte de un vocabular simplu, puţin bogat, anumite lexeme din fondul vechi al limbii se ţes în construcţii inedite şi îşi completează, astfel, paleta de sensuri datorită aşezării lor în vecinătăţi neaşteptate, de o sensibilitate artistică remarcabilă. | Continuare »
FLORINA-MARIA BĂCILĂ, Universitatea de Vest din Timişoara
Cărţile de versuri pentru copii Cântarea îngeraşilor, Câte-o povestire mică şi Osana, Osana[1], precum şi ciclul Cântă-mi, mamă[2] alcătuiesc tomul al IV-lea al colecţiei de poezii Cântări Nemuritoare, de Traian Dorz[3]. Cărţile cuprinse în Osana, Osana au fost publicate, pentru prima dată, într-un singur volum şi cu acelaşi titlu, înainte de anul 1980, la o editură din străinătate care tipărea scrieri religioase. Textele sunt ilustrate de o desenatoare (rămasă anonimă) dintr-o ţară din Apus, care a predat editurii un album de desene cu diverse scene din viaţa copiilor[4]. „Când a apărut […] Osana, Osana, conţinând multe şi variate poezii îndeosebi pentru copii, mai îmbogăţită şi cu felurite ilustraţii colorate, nespus de frumoase, ea a devenit cartea dragă a tuturor copiilor.”[5]
Nu ne vom referi în continuare la conţinutul volumului Osana, Osana ori la tematica sau la structura acestor creaţii lirice dedicate celor mici. Ne propunem, în cele ce urmează, să ne oprim asupra dativului adnominal – o construcţie gramaticală mai puţin frecventă în româna actuală, dar utilizată cu intenţii expresive în limbajul poetic, ilustrând-o cu citate din poeziile incluse în volumul menţionat. Pornim de la premisa că în sfera limbii artistice se întâlnesc elemente care impresionează chiar prin faptul că sunt rare în uzul curent; scriitorii nu plăsmuiesc neapărat termeni sau îmbinări noi, ci fac apel la cele existente, dar folosesc alte tipuri de cuvinte în componenţa lor, dând naştere unor asocieri originale, care au sprijin în vorbirea obişnuită. Şi, cu toate că morfologia ori sintaxa nu tolerează devieri prea mari de la normă, studiul gramaticii proprii generate de textul literar merită, într-adevăr, o atenţie sporită din partea cercetătorilor: „Prin caracterul lor abstract, faptele gramaticale propriu-zise par mai puţin apte să furnizeze stilului astfel de mijloace şi în consecinţă să ofere analizei un câmp de investigaţie fecund. Studiul limbii artistice ne dă prilejul să constatăm că marii scriitori au folosit posibilităţile gramaticale ca surse de expresie poetică în arta cuvântului. | Continuare »
Preot Iosif TRIFA, «Spre Canaan»
Suntem sub Muntele Sinai, unde li s-au dat israelitenilor tablele legii cu cele zece porunci. Suntem la locul unde Domnul Dumnezeu a încheiat un legământ cu poporul lui Israel. „Dacă veţi asculta glasul Meu şi veţi păzi legământul Meu, veţi fi ai Mei“, le-a zis Domnul (Ieşirea 19, 6).
Întrebarea este: au ţinut israelitenii acest legământ? Au ţinut cele zece porunci şi legământul? Hotărât că nu! Viţelul de aur, tablele sfărâmate, rânduielile necinstite, trimişii Domnului ucişi cu pietre, Hristos răstignit, Sfântul Duh întristat sunt martori despre aceasta.
Şi nici nu prea se putea să fie altcum, pentru că Legea era numai „cunoştinţa păcatului“. Legea era numai o arătare a lui Dumnezeu despre ce trebuie să fie omul. „Harul şi adevărul“ care „să plinească“ această lege şi să dea omului putere să ţină legea şi poruncile – urmau să vină mai târziu prin Iisus Hristos.
În felul ei, Legea era desăvârşită. Ea arăta păcatul în chip desăvârşit. Ea îl arăta pe om şi starea lui în chip desăvârşit. Ea arăta sfinţenia şi dreptatea lui Dumnezeu în chip desăvârşit.
Dar Legea se oprea aici. Atât era hotarul ei rânduit de bunul Dumnezeu. Mai încolo, urma să lucreze Harul. Cealaltă parte, „plinirea Legii“, urma să vină prin Iisus Hristos.
Legea era şi este ca o oglindă desăvârşită trimisă din cer pe pământ să arate omului păcatul şi stricăciunea sufletească în care se află. Când stau în faţa unei oglinzi, oglinda îmi arată murdăria de pe obraz. Dar lumina face numai atât: îmi arată murdăria; dar nu o şterge.
Când ies pe întuneric cu o lumină în mână, lumina îmi arată piedicile şi gropile din calea mea, dar nu le urneşte din loc. Razele soarelui îmi arată praful din casă, dar nu mătură casa. | Continuare »
O, Moarte, noi ne-am întâlnit
demult, la o răscruce-odată,
tu n-aşteptai, eu n-am simţit
decât fiinţa-n foc scăldată!
De-atunci am mers mereu la pas
pe nişte urme-nsângerate,
tu mi-ai fost soţ şi mi-ai rămas
nedespărţit mereu prin toate.
De câte ori mă-mbrăţişai
simţeam o tainică plăcere
că-n toată inima-mi lăsai
o nelumească mângâiere.
versuri: Traian Dorz
Cât se tot vesteşte astăzi şi cu tot mai larg ecou,
în zadar sunt toate-toate fără naşterea din nou.
Poate să se spună-oricâte rumuseţi ce sunt sau nu-s,
orişicâţi le spun zadarnic fără naşterea de Sus.
Cât de bine-ar fi, nu-l poate, cât de mult ar fi, e greu;
în zadar sunt toate fără naşterea din Dumnezeu.
Nimeni n-a ajuns vreodată al evlaviei erou,
nici moştenitor al Slavei fără naşterea din nou.
Însuşi Dumnezeu cel Veşnic în Cuvântul Său a spus
că în cer nu intră nimeni fără naşterea de Sus.
O, chemaţi la mântuire, dar spuneţi oricui mereu
că n-o are nimeni fără naşterea din Dumnezeu!
