b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a IV-a după Paşti

Binecuvântat este omul care, cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu, îndură toată suferinţa din viaţa aceasta. Pentru el, fiecare zi se întinde până la măsura unei luni în ceruri şi până la un an pentru necredinciosul care se veseleşte fără să aibă suferinţă ori suferă fără să aibă răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Binecuvântat este omul care nu cleveteşte când se află în suferinţă, ci cercetează pricinile suferinţei cu răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Unde va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în suferinţă? Le va găsi în sine, sau în părinţi sau în cei din preajma lui – aici va afla pricinile suferinţei cel care este în suferinţă. Împăratul David a suferit pentru păcatele sale; Ieroboam a suferit pentru păcatele tatălui său, împăratul Solomon; proorocii au suferit pentru păcatele celor din preajma lor.

Dacă cel ce se află în suferinţă ar căuta mai departe şi mai adânc pricinile suferinţei sale, unde le-ar găsi? El le va găsi în necredinţa cea dintâi a omului faţă de Dumnezeu sau în duhul răului celui întunecat şi rău, într-un întuneric otrăvit fără zi, sau în iubirea lui Dumnezeu şi rânduiala lui Dumnezeu, cea tămăduitoare – aici va găsi pricinile suferinţei sale, cel care se află în suferinţă. Adam şi Eva au suferit pentru lipsa lor de credinţă faţă de Dumnezeu; dreptul Iov a suferit din pricina duhului celui rău întunecat şi pizmaş; şi bărbatul născut orb, ai cărui ochi au fost deschişi de Domnul Cel milostiv, a suferit spre slava lui Dumnezeu şi răsplata sa veşnică.

Pentru omul cu dreaptă judecată, este întotdeauna firesc să caute pricinile suferinţei sale mai întâi în sine, iar pentru cel nebun să osândească mereu pe alţii. Omul cu dreaptă judecată îşi aminteşte toate păcatele sale din copilărie până în prezent; el şi le aminteşte cu frică de Dumnezeu şi se aşteaptă să sufere pentru păcatele sale; şi astfel, când cade asupra lui suferinţa, care vine fie prin prietenii sau prin duşmanii săi, de la oameni sau de la duhurile rele, fie mai curând fie mai târziu, el cunoaşte de îndată pricinile suferinţei sale, fiindcă el îşi cunoaşte şi îşi aminteşte păcatele pe care le-a făcut. | Continuare »

Părintele Iosif  Trifa

Această evanghelie cuprinde în sine întreaga istorie a mântuirii neamului omenesc. De aceea începe cu vorbele: „La început era Cuvântul“, adică prin Cuvânt a făcut Dumnezeu lumea, dar cel dintâi om, Adam, şi, cu el, omenirea toată a căzut din starea cea dintâi (nemuritoare şi fără de păcat) într-o stare de păcat, de moarte şi osândă. Pentru această omenire căzută în osândă şi moarte, S-a făcut trup Cuvântul lui Dumnezeu şi S-a pogorât la noi, S-a răstignit şi a murit pentru noi şi păcatele noastre şi, prin această Jertfă, ne-a iertat şi ne-a înviat prin învierea Sa şi pe noi la o nouă viaţă şi ne-a scos din osânda şi împărăţia morţii şi a întunericului.
Dar, pentru ca să dobândim această înviere şi mân­tuire, trebuie să-L primim cu adevărat pe Hristos.

Cititorule, începutul şi sfârşitul mântuirii tale sunt vorbele: „Şi celor câţi L-au primit pe El (adică pe Iisus) le-a dat lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu“. Şi „câţi L‑au primit pe Dânsul“ asta înseamnă să-L primeşti şi tu pe Hristos ca pe un Mântuitor al tău, Care S‑a născut, S-a răstignit, a murit şi a înviat pentru tine şi mântuirea ta sufletească. Această primire a lui Hristos îţi dă şi ţie dar şi putere să învii şi tu cu El, să ieşi şi tu din starea ta cea păcătoasă şi să te faci fiul lui Dumnezeu.

Dar să luăm aminte! Evanghelia zice: „Şi celor câţi L-au primit pe Dânsul le-a dat lor putere să se facă fii ai lui Dumnezeu“. Asta înseamnă că nu toţi L-au primit pe Iisus şi darul Lui. Aşa era pe vremea când umbla Iisus pe pământ şi aşa e şi acum. „Lumină“, ne spune Evanghelia că este Iisus, „Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume“. Însă osânda aceasta este că „Lumina a venit în lume, dar oamenii iubiră mai mult întunericul decât Lumina“ (Ioan 3, 19). Viaţă, ne spune Evanghelia că este Iisus: „Eu sunt înviera şi viaţa! Cine crede în Mine viu va fi, chiar dacă va fi murit“, a zis Iisus (Ioan 11, 25), dar nu toţi oamenii primesc această viaţă. Păcătoşii care nu vor să se îndrepte sunt nişte morţi care trăiesc numai cu trupul, dar cu sufletul au murit de mult. Ne spune Evanghelia că vor lua dar toţi cei care Îl primesc pe Iisus, însă mulţi n‑au primit niciodată acest dar, pentru că nu L-au primit cu adevărat pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care S-a jertfit pentru noi. | Continuare »

Pr. Iosif Trifa – Fricoşii

Sus pe dealul Golgotei, Iisus Mântuitorul câştigase o biruinţă definitivă asupra diavolului, asupra lumii, asupra păcatului. Crucea Golgotei dăduse lumii pe Marele Biruitor… Pe cel mai mare Biruitor din câţi a cunoscut vreodată acest pământ trecător.
Şi totuşi lumea a crezut că Îl poate birui pe acest Biruitor. Lumea a crezut că Îl poate ţine închis într-un mormânt păzit de suliţe şi străji.

Dar El a biruit. A prăvălit piatra, a deschis mormântul şi Biruinţa Lui a strălucit în toată puterea ei. El a biruit definitiv şi a asigurat biruinţă tuturor celor care păşesc pe urmele Lui, trăiesc în numele Lui şi luptă în numele Lui. Lumea poate câştiga multe „biruinţe”. Lumea poate răstigni adevărul Evangheliei, îl poate îngropa, îl poate străjui – dar acest adevăr învie cu putere şi va învia totdeauna, pentru că biruinţa lui i-a asigurat-o Cel care a biruit lumea. „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea” (In 16, 33).
Iisus Biruitorul ne asigură biruinţa Lui. Ne asigură o biruinţă pe care nimeni n-o poate lua de la noi.

Lumea poate opri vremelnic Biruinţa pe care ne-a lăsat-o Domnul. O poate închide vremelnic… o poate străjui vremelnic – dar ea totdeauna va birui, pentru că El veşnic e biruitor.
Iisus e Domnul Biruinţei. El veşnic asigură biruinţă tuturor copiilor Lui. | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, «Isus Biruitorul» nr. 17, din 21 aprilie 1935

Golgota era afară din tabără, afară din cetate. Drumul Crucii ducea afară din tabără, afară din cetate. «De aceea şi Iisus, ca să sfinţească norodul cu însuşi Sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără, la El» (Evrei 13, 12-13).
Golgota stă şi azi tot acolo: afară din lume. Şi toţi cei ce voiesc să meargă după Domnul, toţi cei ce vor să meargă la Golgota, trebuie să iasă din «tabără», trebuie să iasă din lume, să iasă din duhul acestei lumi.«Să mergem la El, afară din tabără».
Să mergem la El, ieşind din lume. Căci, cum zice El: «Voi în lume sunteţi, dar nu din lume» (Ioan 17, 16). La Golgota nu poţi merge şi nu poţi ajunge, decât ieşind afară din tabăra lumii.

E săptămâna Patimilor. E timpul când «creştinii» sunt ceva mai «creştini» ca altădată. E timpul când ieşim din «tabără» şi mergem la biserică, mergem la denii şi plângem patimile şi suferinţele Domnului.
Dar… întrebarea este: Câţi mergem la Golgota ieşind afară din «tabără»? Şi câţi rămânem şi pe mai departe afară din «tabără»?
Căci – a ieşi din «tabăra» lumii pe câteva ceasuri, pe câteva zile, pe câteva săptămâni şi apoi iară a ne întoarce în ea – asta încă tot nu foloseşte la nimic. A plânge în Săptămâna Patimilor şi a juca la Paşti – asta încă tot nu este mântuire.
Mântuirea nu înseamnă a ieşi din când în când din «tabără», ci mântuirea înseamnă a ieşi statornic şi pentru tot­deauna din «tabăra» lumii, din «duhul» acestei lumi.

Am fost la Ierusalim şi am văzut cu ochii. Locul unde a suferit Domnul a fost afară din poarta cetăţii. Şi locul unde s-au retras apostolii după răstignirea Domnului a fost, aşijderea, afară din cetate. Şi Duhul Sfânt aşijderea S-a coborât într-o casă ce era afară din cetate. | Continuare »

Cornel RUSU, din «Casa sufletului tău»

Duhul acesta necurat se împotriveşte în toate lui Dumnezeu, ispiteşte pe poporul Său şi conduce lumea, care i se supune, la pierzare. […]

Când un suflet scapă la Hristos, în braţele Lui, satan primeşte o grea înfrângere şi se străduieşte, căutând noi prilejuri de ispită, ca sufletul scăpat să poată fi ademenit iarăşi în mrejile lui, săvârşind nelegiuirea. Toţi acei ce fac voia  diavolului sunt nişte „ucenici“ ai săi. Prin toate cele întreprinse de ei, dezbină fraţii, risipesc adunările, ispitesc cu gânduri necuviincioase, săvârşesc nelegiuiri, făcându-i pe cei slabi să calce legământul făcut cu Dumnezeu, să mintă, să pizmuiască, să clevetească… Mare păcat face acela care îndeplineşte slujba diavolului!

Sf. Ap. Pavel ne spune că satan, pe care îl numeşte dumnezeul veacului acestuia, orbeşte mintea celor care îi cad în cursă. Prin orbirea cea satanică, omul nu mai vede strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4). Mintea orbită de satan nu mai gândeşte liber. Am putea să-i zicem acesteia nu numai orbie, ci paralizie a întregului sistem de conduită morală şi spirituală, singura care ar putea îndrepta pe om spre Hristos-Domnul. Omul păcătos trăieşte cu satan, ca şi satan, şi este mort pentru neprihănire, mort faţă de Hristos, mort sufleteşte, după cum arată Sf. Ap. Pavel: „…voi… eraţi morţi prin greşelile şi prin păcatele voastre, în care aţi umblat mai înainte, potrivit veacului lumii acesteia, potrivit stăpânitorului puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efes. 2, 1-2). Numai că „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos“ (Efes. 2, 4-5). | Continuare »

SFÂNTUL DIMITRIE AL ROSTOVULUI
Viaţa şi Omiliile, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Adevărata pocăinţă constă nu numai în a-ţi mărturisi sincer păcatele tale părintelui duhovnic, ci şi în a nu te mai întoarce la ele. Şi nu numai să nu te întorci la păcate, dar să şi plângi cu inima zdrobită pentru acelea pe care le-ai făcut înainte; şi nu numai să plângi pentru ele, dar să le şi îndrepţi prin nevoinţele pocăinţei, nevoinţe care nu numai că ar fi pe măsura păcatelor făcute de noi, dar le-ar şi întrece pe acestea. Deşartă este pocăinţa celui care vrea ca printr-o înfrânare de scurtă vreme de la mâncare şi printr-un post de o zi să acopere îmbuibarea şi beţia lui repetată! Nefolositoare este şi pocăinţa aceluia care crede că printr-o omorâre de scurtă durată a trupului îşi poate curăţa păcatele grele, de moarte, săvârşite timp de mulţi ani! Nedreaptă este şi pocăinţa celui care nădăjduieşte că prin câteva suspine şi câteva bătăi în piept să îndrepte multele lui nedreptăţi! Îndoielnică este iertarea păcatelor celui care gândeşte ca prin lacrimi puţine, fără ostenelile şi nevoinţele specifice adevăratei pocăinţe, îşi poate spăla multele lui fărădelegi şi necuraţii, şi astfel să se izbăvească de chinurile veşnice!
Multe lacrimi au vărsat ninivitenii şi mare le-a fost pocăinţa: şi toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, s-au îmbrăcat în sac, au hotărât să ţină post nu numai oamenii, ci şi vitele, şi s-au îndreptat către Dumnezeu în rugăciune de pocăinţă. Cu toate acestea, nu erau pe deplin convinşi că vor fi izbăviţi de pieirea care îi ameninţa, căci spuneau: „Poate că Dumnezeu Se va întoarce şi Se va milostivi şi va ţine în loc iuţimea mâniei Lui ca să nu pierim!” (Iona 3, 9). Şi dacă ei, după o asemenea pocăinţă, tot nu erau convinşi că Dumnezeu îi va milui şi le va ierta păcatele, atunci cum poate fi convins acela care crede că printr-o pocăinţă scurtă şi câteva lacrimi se va curăţi de păcatele lui multe şi grele? | Continuare »

Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

O, ce minunată este evanghelia ce cuprinde istoria Naşterii Domnului! Crucea şi Peştera vor rămâne până la sfârşitul veacului cele mai înalte semne de dragoste cerească şi de învăţătură sufletească pentru noi, oamenii de pe pământ. Veniţi să alergăm şi noi cu păstorii la peştera Vifleemului… Veniţi să vedem şi să învăţăm că pentru noi şi mântuirea noastră Se naşte azi Fiul lui Dumnezeu în peştera Vifleemului!
Iată-L, zace în umilire drăgălaşul Prunc Iisus
Şi ne-aduce mântuire, coborându-Se de Sus.
El la iesle ne cheamă şi ne-nvaţă să-L urmăm.
Ale Sale mâinişoare le întinde către noi
Şi-ale Sale buzişoare astfel nouă ne grăiesc:
„Pace vouă, pace vouă! În iubire să trăiţi…
Voi de ce vă tot urâţi?
Pentru-a voastră mântuire Eu M-am pogorât aici…
Voi de ce nu Mă iubiţi? Voi de ce nu vă iubiţi?
Iată Eu cum M-am smerit, într-un grajd M-am pogorât…
Voi de ce vă tot trufiţi? Voi de ce nu vă smeriţi?“

Copilul Sfânt din peştera Vifleemului ne învaţă să ne iubim aşa cum şi El ne-a iubit, să ne smerim aşa cum El S-a smerit, pentru ca să ne mântuim sufletul, căci El pentru aceasta a venit în lume. Şi încă multe altele ne învaţă peştera Vifleemului.
Naşterea Domnului trebuie să ne fie mai departe un praznic al sufletului nostru, trebuie să fie o naştere şi renaştere pentru sufletul nostru. Mântuitorul nu S-a născut numai în peştera din Vifleem, ci El trebuie să Se nască şi în sufletul fiecărui creştin. Istoria şi minunea Naşterii Domnului din peştera Vifleemului n-ajung nimic şi nu preţuiesc nimic pentru mine şi pentru tine, dragă cititorule, dacă Mântuitorul nu Se naşte şi în peştera sufletului nostru. „Dacă Hristos în tine nu S-a născut – scrie un Sfânt Părinte – atunci să ştii că pe vecii vecilor tu eşti pierdut“. Această naştere se înţelege aşa: trebuie să-L laşi pe Domnul să intre în inima ta, în viaţa ta, în gândurile tale, în vorbele şi în purtările tale. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Trăim vremuri biblice

Biblia este o carte minunată în care se vede amănunţit cum curge şi cum se scurge viaţa omeniri şi viaţa omului. Biblia cuprinde toată istoria şi toată viaţa omenirii, începând de la facerea lumii şi până la sfârşitul veacurilor. Partea din urmă din viaţa omenirii e pusă în cartea ultimă a Bibliei, şi se numeşte Apocalipsa. Cartea aceasta cuprinde vedeniile ce le-a avut Apostolul şi Evanghelistul Ioan pe insula Patmos.

În aceste vedenii, Domnul Dumnezeu i-a arătat Evanghelistului Ioan tainele cele mari ale vremurilor din urmă. Apostolul Ioan a pus aceste arătări în cartea ce se numeşte Apocalipsa, cartea descoperirilor dumnezeieşti (în chipul de mai sus se vede Evanghelistul Ioan prinzând în carte dumnezeieştile descoperiri).
Apocalipsa e o carte plină de „peceţi“ şi de taine care întrec ştiinţa şi cunoştinţa oamenilor. Nu e dat omului să dezlege aceste taine. Toţi cei care încearcă acest lucru, amintind fel de fel de numere şi nume, de ani şi de oameni, greşesc cumplit. Tainele Apocalipsei privesc vremurile din urmă, privesc vremurile ce vor veni, iar tainele viitorului şi ale sfârşitului veacurilor singur Tatăl Ceresc le ştie (Marcu 13, 32).
Nu se poate însă tăgădui faptul că vremurile noastre încep tot mai mult să se asemene cu vremurile arătate în Apocalipsă.
Apocalipsa arată vremurile din urmă ca vremuri de cumplite stricăciuni sufleteşti. O generală decădere sufletească va cuprinde lumea şi omenirea. Vor fi vremuri de stricăciuni sufleteşti şi de răutăţi care n-au fost de la începutul lumii.
Numărul celor credincioşi va scădea grozav.
Această cumplită decădere sufletească va fi însoţită de vremuri grele, de grozave urgii şi arătări cereşti. Vor fi urgii, necazuri, semne şi arătări cereşti care n-au fost de la începutul lumii.
Însă, în faţa tuturor urgiilor şi arătărilor cereşti, oamenii vor stărui până la sfârşit în răutăţi şi nepăsare de cele sufleteşti.
În această asemănare, vremurile noastre încep a se potrivi cu vremurile arătate în Apocalipsă. Şi vremurile noastre au aceste trei puncte:
1. stricăciuni sufleteşti şi răutăţi mai mari ca oricând; | Continuare »