[…Te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu]

Părintele Iosif Trifa

Peste tot, cultul Maicii Domnului îşi are temeiul lui în Biblie. Greşesc sectarii care resping cultul Maicii Domnului, spunând că nu-şi are temeiul în Sfânta Scriptură.
Dar greşesc, de altă parte, şi cei care umblă să apere acest cult cu fel de fel de istorisiri şi ocoşeli omeneşti – care nu-şi pot avea temeiul lor sprijinit de Biblie.
Cultul Maicii Domnului este arătat lămurit în Sfânta Scriptură în multe locuri, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, şi se poate oricând apăra şi susţine prin Cuvântul cel Sfânt al lui Dumnezeu. Însăşi Preacurata arată acest cult prin cuvintele ei din Evanghelia de la Luca 1, 48, când spune: „Iată că de acum mă vor ferici toate neamurile…“
Ce păcat neiertat vor avea acei nesocotiţi (sectari) care n au decât cuvinte de hulă pentru cel mai curat şi mai desăvârşit vas din lume, pe care cerul l-a ales şi l-a folosit în lucrarea cea mare a mântuirii neamului omenesc, adică Sfânta Fecioară, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
Biserica noastră învaţă că Maica Domnului mijloceşte şi ea la Fiul său, Mântuitorul nostru, pentru noi, prin rugăciunile ei. Şi noi vedem limpede acest lucru mai ales din mijlocirea de la Nunta din Cana pentru cei ce se găseau atunci în mare strâmtorare… (Ioan 1, 3). Iar Mântuitorul a ascultat-o.
Taina Întrupării Mântuitorului nostru, Fiul lui Dumnezeu, este o taină care trebuie să ne umple de evlavie şi de recunoştinţă faţă de Sfânta Fecioară, Maica Domnului, care a fost aleasă de Însuşi Tatăl Ceresc şi sfinţită de Însuşi Duhul Sfânt pentru această mare şi veşnică lucrare a mântuirii noastre.
Oricine vorbeşte în chip necuviincios despre Sfânta Fecioară şi Maică a Domnului va fi vinovat de un păcat veşnic împotriva Tatălui Care a ales-o, împotriva Fiului Care a sfinţit-o şi împotriva Duhului Sfânt Care a umbrit-o.
Noi, ostaşii Domnului, spunem, potrivit Sfintei Scripturi, şi cântăm cu evlavie: «Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…»
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, roagă-te Fiului tău pentru noi păcătoşii.

«Oastea Domnului», nr. 14/1930 şi «Isus Biruitorul», nr. 20/1935

CINSTIREA MAICII DOMNULUI

Ioan Capătă

O datorie sfântă la care ne obligă nu numai cuvântul lui Dumnezeu, ci şi bunul simţ duhovnicesc

Pentru ca să înţelegem că datorăm respect şi iubire Maicii Domnului, credem că nici n-ar mai fi nevoie să alergăm la toate textele biblice care ne amintesc această datorie sfântă. Căci însăşi dragostea lui Dumnezeu din inimile noastre, precum şi bunul simţ duhovnicesc trebuie să ne dea încredinţarea aceasta. Şi cum nu vom cinsti şi iubi pe aceea pe care îngerul a numit-o cea mai binecuvântată între femei (Luca 1, 28), prin care Domnul a luat trup, care L-a purtat pe braţele ei sfinte, L-a alăptat şi L-a îngrijit cu cea mai duioasă şi mai adâncă iubire, care păstra cu fior în inima ei, cuvintele îngerului, ale Elisabetei, ale păstorilor şi ale magilor, ale bătrânului Simeon şi ale proorociţei Ana cu privire la El, care L-a urmărit cu dragoste îngrijorată în cursul anilor de propovăduire, care a simţit mai adânc şi mai sfâşietor decât toţi, în zilele răstignirii, ascuţişul „săbiei“ despre care îi vorbise bătrânul Simeon, care a stat neclintită lângă Cruce în mijlocul ocărilor şi batjocorilor mulţimii şi care acum se bucură în slavă lângă Fiul ei.
Ştim că în legătură cu sfânta datorie a cinstirii Maicii Domnului, s-au făcut câteodată – şi poate se mai fac pe ici pe colo – şi unele greşeli. Astfel, dintr-un exces de râvnă şi dragoste, unii au căzut în greşeala de a-i aduce Maicii Domnului o închinare ca lui Dumnezeu, aşa numita închinare latreutică. Biserica a osândit însă, întotdeauna astfel de excese (cum a fost, spre exemplu, secta coliridianilor, o sectă din Arabia – sau Agaria, lângă Marea de Azov – pe la sfârşitul veacului al IV-lea d. Hr., pe care Biserica i-a osândit, pentru că se închinau Maicii Domnului ca unei persoane dumnezeieşti. Căci Biserica menţinându-se pe temelia Scripturii, învaţă că trebuie să o cinstim pe Maica Domnului, ferindu-ne însă de a o adora ca pe o persoană dumnezeiască. | Continuare »

Cuvânt la Tăierea Cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan Gură de Aur

Precum un bărbat iubitor de pustie, ajuns într-un loc cu dumbravă, la umbra copacilor, la chemările păsărilor şi la răcoarea apelor, îşi simte lină şi netulburată cugetarea minţii şi se arăta cu fire blândă către toţi oamenii, aşa şi noi, în zilele trecute, fiind mângâiaţi de suflarea Duhului, cea blândă, vă vorbeam vouă despre milostenie.
Iar când Evanghelia ne vorbeşte despre nebunia lui Irod, înverşunarea femeilor, ospăţul bărbaţilor nebuni şi masa cea pângărită, darul cel fără de lege, lucrul cel necuvios şi îngroparea trupului preacinstit, simt că mă fac alt om, fiindcă încremenit mă simt, iubiţilor, când, înaintea mea, aduc faptele făcute de Irod, de este îngăduit a le numi fapte şi nu ucideri, ale celui ce a făcut nişte fapte ca acestea. Că, zice Evanghelistul Matei: „În vremea aceea, a auzit tetrarhul Irod despre faima lui Iisus. Şi a zis slujitorilor săi: Acesta este Ioan Botezătorul, el s-a sculat din morţi, şi de aceea, se fac minuni prin el” (Matei 14, 1-2).  Mărturiseşte uciderea Proorocului şi nu poate minţi, că a ştiut, pe cel ce l-a omorât, că este Prooroc şi bărbat drept.

Că de nu ar fi cunoscut acest lucru, ar fi zis că el s-a ridicat din morţi şi pentru aceasta se fac minuni printr-însul. Şi, pentru care pricină a ucis pe Prooroc? Pentru cã acesta a fost propovăduitorul adevărului. Şi voia prin vădire şi mustrare, sã curme fapta cea fără de lege şi sã fie, precum i se cădea ca împărat, păzitor poruncilor lui Dumnezeu, el, care, prin sminteala cea desfrânata a dulceţilor, strica legile. Că acela este împărat, care dă legi cu dreptate, împlinindu-le, mai întâi, el însuşi, iar nu schimbându-le. | Continuare »

VIAŢA SFÂNTULUI IOAN BOTEZATORUL

Sfântul Ioan Botezatorul, a fost, după cum ne spune Însuşi Mântuitorul Iisus, cel mai mare om care s-a născut pe pământ din femeie, dar cel mai mic în Împărăţia Cerurilor.
Strigătul său, ”Pocăiţi-vă!”, a avut un mare efect asupra naţiunii ebraice ce gemea sub jugul invadatorilor romani, mari mulţimi de oameni urmându-l în pustie.
Părinţii Sfântul Ioan Botezatorul au fost un preot numit Zaharia, din ceata preoţeasca a lui Abia, iar mama sa a fost Elisaveta, din fetele lui Aaron, rudenie a Fecioarei Maria, după cum ne spune Evanghelia după Luca. Amandoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, erau oameni în vârsta, dar Elisaveta nu putea avea copii căci era stearpă.
In timp ce oficia slujba, la randul cetei lui, lui Zaharia i s-a aratat Arhanghelul Gavril, care îl înştiinţeaza că nevasta sa, Elisaveta va avea un copil ce va merge „în duhul şi puterea lui Ilie”, ce nu va pune gura pe vin şi pe băutură ameţitoare, şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duh Sfânt. Arhanghelul îi mai spune că numele copilului sau va fi Ioan. Zaharia, mirat de spusele trimisului lui Dumnezeu, are unele îndoieli, motiv pentru care Arhanghelul Gavril îi spune ca va fi mut pana în ziua când se vor implini aceste lucruri.

După ce Elisaveta a născut, i s-a dezlegat şi limba lui Zaharia, care a spus că numele copilului va fi „Ioan”, şi nu „Zaharia”, cum ar fi vrut vecinii şi rudele. Umplându-se de Duhul Sfânt, Zaharia a început să profeţească despre Ioan, cel ce va deschide drum Lucrării Celui Prea Inalt.
Despre părinţii lui Ioan, nu mai avem nicio informaţie în Sfânta Scriptură. In Tradiţie, ni se spune însă că Zaharia ar fi fost ucis în Templu, din porunca lui Irod. | Continuare »

Evanghelia despre dătătorul de apă vie şi femeia samarineancă

Evanghelia despre dătătorul de apă vie şi femeia samarineancă

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a IV-a după Paşti

„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)

Acesta nu este strigătul omului sărac şi simplu, care nu are nici o cale ca să-şi curăţească sufletul cu înţelepciunea omenească, cunoaşterea şi îndemânările lumeşti, filozofia şi arta lumii: cunoaşterea firelor frumoase din care se ţes vieţile şi firea oamenilor. Nu este aşa; ci este strigătul trist şi curat al împăratului, bogat în bogăţii pământeşti, isteţ la minte, nobil în mişcările inimii şi puternic în tăria şi lucrările voii sale. Curăţind sufletul cu toate astea, pe care le râvneşte sufletul care nu este liber în această lume, Împăratul David a simţit îndată că setea sa duhovnicească nu era doar de nepotolit, ci sporise la asemenea măsură, că toată această lume materialnică nu era în stare cu nici un chip să pună stăpânire pe el. Atunci El S-a simţit în această lume, în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă (Psalm 62:3), şi a strigat către Dumnezeu ca spre singurul Izvor de băutură nemuritoare, după care tânjeşte sufletul care are judecată şi s-a trezit. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?”
Nu este nevoie să dovedim că hrana cea trupească nu poate astâmpăra sufletul omului, nici că băutura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar până şi tot acest duh al vieţii, care străluceşte prin toate lucrurile făcute, dându-le viaţă şi armonie, este întru neputinţă de a hrăni şi înviora sufletul. | Continuare »

O ÎNVĂŢĂTURĂ DESPRE ÎNVIERE SCRISĂ SUB PUTEREA UNUI VIS ADUS DE LA IERUSALIM

Preot Iosif TRIFA La ÎNVIEREA DOMNULUI

[Strigarea femeilor mironosiţe şi strigarea Oastei Domnului rămasă fără conducător]

mironositeÎn toamna anului 1925, am fost în pelerinaj la Ierusalim. Ajuns în sfânta Cetate, am avut cea mai mare bucurie şi fericire din viaţa mea pământească; am sărutat cu lacrimi fierbinţi locul unde Domnul S-a îngropat pentru păcatele mele şi a înviat pentru viaţa mea şi mântuirea mea. M-am rugat şi am plâns în acest loc cu un fior şi cu o simţire pe care nu le-am mai avut în viaţa mea.
Era ziua primă a sosirii noastre. Seara am adormit cu sufletul copleşit de cele ce văzusem şi simţisem în Biserica Sf. Mormânt. Atunci noaptea avusei un vis măreţ.
Mi se părea că sunt în clipele când Iosif cu Nicodim şi mironosiţele femei Îl petreceau pe Domnul la mormânt. Toţi plângeau cu lacrimi amare, dar plânsul acesta era un fel de plâns ce întrecea toate plânsurile pământului. Acolo, în urma convoiului, mă vedeam şi eu cu plânsul şi lacrimile mele. Plângeam şi eu, dar într-un fel ce întrece toate simţirile şi lacrimile mele de azi. Mi se părea că văd distruse toate nădejdile mântuirii mele. Mă vedeam şi mă simţeam nespus de părăsit şi nenorocit. O noapte de cumplită deznădejde parcă se lăsa peste sufletul meu. În gândul meu parcă vedeam destrămându-se şi Oastea Domnului rămasă fără Conducător [sublinierea editorului]. Apăsat de această deznădejde, strigam şi eu: Doamne Dumnezeule, ai milă de noi, nu ne părăsi, căci rămânem singuri şi ne biruie răutăţile…
Ne apropiam plângând de mormânt. Atunci mironosiţele femei, ridicându-şi mâinile spre cer, strigară cu glas mare:
– Scoală-Te, Doamne Dumnezeule, nu ne părăsi!…
În aceste clipe, faţa Domnului, istovită de suferinţe şi dureri, începu a se înviora… Ochii Lui, plini de o nespusă bunătate şi dragoste, se deschiseră şi, întinzân-du-Şi mâinile în semn de binecuvântare, zise:
– Nu vă temeţi. Iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor…
În aceste clipe, simţii durerea din suflet schimbân-du-se într-o bucurie nespus de dulce. Zguduirea acestei schimbări mă trezi din somn şi puse capăt visului.
Am mai dormit trei nopţi în Ierusalim, dar n-am mai avut nici un vis în legătură cu lucrurile mântuirii sufleteşti. N-am mai avut nici de atunci încoace, cu toate că doream acest lucru. Atunci, la început, n-am înţeles deplin acest vis. Aşteptam altele, mai frumoase. Dar azi îmi dau seama ce înţeles adânc este în visul acesta. El mă urmăreşte de ani de zile şi, pe zi ce merge, înţelesul lui tot mai mare parcă se face. | Continuare »

Despre credinţă şi necredinţă

Preot Iosif TRIFA, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

tomaCu un fel de uşurinţă, Apostolul Toma e luat între oameni drept chipul omului slab de credinţă, necredincios. Nu o dată auzi pe oameni aruncându-şi vorba: „Măi, Toma, necredinciosule!“

Greşită judecată şi greşită asemănare, căci alt fel a fost necredinţa lui Toma şi alt fel e necredinţa noastră, alt fel a fost îndoiala lui şi alt fel e îndoiala noastră. Toma a avut o îndoială ce căuta pe Domnul; noi avem o îndoială cu care căutăm să scăpăm de Domnul, ca să putem păcătui. Toma a avut un beteşug care-i scotea otrava din suflet. Toma a avut nişte îndoieli care, după şapte zile, l-au îngenuncheat la picioarele Domnului.

Toma, cu îndoiala lui, e arătat mai mult pentru încredinţarea mântuirii noastre decât pentru el.

Alta a fost necredinţa lui Toma şi alta e necredinţa oamenilor de azi.

Necredinţa de azi e un beteşug rău şi greu ce nu caută „doctorul“; nu-L caută pe Domnul. Niciodată n-a fost boala necredinţei aşa de grea ca azi; niciodată n-a fost necredinţa aşa de mare ca azi. Un semn al vremurilor noastre este scăderea credinţei; este necredinţa.

Răutăţile şi stricăciunile sufleteşti din vremurile noastre sunt o mărturie că s-a stins şi se stinge credinţa. Mergem şi cu credinţa spre vremurile de apoi; mergem spre întrebarea Mântuitorului: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?“. (Luca 18, 8).

Lumea e plină de necredinţă şi de necredincioşi. Lumea de azi e mai păgână decât păgânii de azi şi cei de demult. De ce? Apoi de aceea pentru că păgânii credeau şi cred în mai mulţi dumnezei, dar cei mai mulţi „creştini“ de azi nu mai cred în nici unul. Păgânii cred în zeii lor şi umblă să le facă voia lor, dar „creştinii“ cei păgâni de azi nu cred în nimic. | Continuare »

JERTFA DE PE GOLGOTA

Ioan CAPĂTĂ, Biserica – Trupul lui Hristos

Centrul, miezul învăţăturii Bisericii noastre Ortodoxe, este Jertfa cea mare de pe Golgota a scumpului nostru Mântuitor. Prin Jertfa Sa de pe Golgota, Domnul Iisus Hristos ne-a împăcat cu Tatăl Ceresc (Col. 1, 19-21; Efes. 2, 13-16; II Cor. 5, 18-21), plătind în locul nostru preţul cel mare al răscumpărării şi mântuirii noastre. Noi eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre (Efes. 2, 1); El însă a luat asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor (Isaia 53, 6). El a fost „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi“ (Isaia 53, 5).
O, slăvită să fie în veci marea şi nespusa iubire a Tatălui Ceresc Care ne-a iubit atât de mult, „încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“.

Jertfa cea sfântă a Domnului Iisus Hristos, sângele Său curat vărsat pe Golgota este, de atunci şi până astăzi, o dumnezeiască baie ce spală şi curăţă de păcat pe toţi aceia care, crezând în El şi Jertfa Lui, se întorc de la păcatele lor şi încep o viaţă nouă. Căci „El a purtat păcatele noastre în Trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire…“ (I Petru 2, 24). „Dacă ne mărturisim păcatele (şi ne lăsăm de ele), El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire“ (I Ioan 1, 9). „…Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină… sângele lui Iisus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat“ (I Ioan 1, 7). | Continuare »

Sinaxar în Sfânta și Marea Miercuri

În Sfânta și Marea Miercuri, dumnezeieștii Părinți au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puțin înainte de mântuitoarea patimă.
Când Iisus S-a suit în Ierusalim și era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă, s-a apropiat de El și a turnat pe capul Lui acel mir de mare preț. Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea și tuturor fapta ei cea plină de multă învățătură. Ce a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toți, prietenia Lui cu toți oamenii și mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat și poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.
Se gândea deci femeia că-i va vindeca și boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Și într-adevăr, pe când ședea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. în urmă, Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare și a învrednici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.
Trebuie să se știe că femeia aceasta pare că este una și aceeași la toți Evangheliștii, dar nu este așa.
După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi trei Evangheliști este vorba de una și aceeași femeie, numită îndeobște femeia cea păcătoasă. La Evanghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viață curată, Maria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Maria, spre deosebire de celelalte, cu șase zile înainte de Paști, pe când Domnul ședea la masă în casa ei din Betania, a întrebuințat mir și l-a turnat pe dumnezeieștile Lui picioare și I le-a șters cu părul capului ei, arătând față de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu. | Continuare »

Talantul Duhului Sfânt

Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, EIBMBOR, 1982

Sfânta și Marea Marți

Cel ce voieşte să-şi dăruiască sufletul şi trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinţe, şi să-I aducă Lui jertfă cea fără de sânge şi curată, trebuie să-şi ia drept călăuză a vieţii credinţa cea dreaptă pe care ne-o grăiesc glasurile sfinţilor prin toată Scriptura. Pe temeiul acesteia, conducându-şi sufletul bine ascultător şi bine strunit pe căile virtuţii şi dezlegându-se pe sine în chip curat de lanţurile vieţii acesteia şi eliberându-se de robia celor de jos şi deşarte, pe de altă parte, predându-se întreg credinţei şi vieţii după Dumnezeu, va cunoaşte limpede că acolo unde este dreaptă credinţă şi viaţa neîntinată, acolo este şi puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleacă şi orice patimă şi moartea care ne fură viaţa. Căci nu au cele rele în ele puterea să se împotrivească puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin călcarea poruncilor. E ceea ce a păţit cel dintâi om plăsmuit, iar acum toţi cei ce imită prin hotărâre de bunăvoie neascultarea aceluia. Dar pe cei ce vin cu voia nevicleana la Duhul şi au credinţă întru toată adeverirea, neavând nicio pată pe conştiinţă, această putere a Duhului îi curăţeşte, potrivit celui ce a zis: „Că Evanghelia noastră cea către voi nu s-a vestit numai în cuvânt, ci şi întru putere, şi întru Duh Sfânt, şi întru adeverire multă, precum bine ştiţi“ (I Tesaloniceni 1, 5) şi iarăşi: „Întreg duhul şi sufletul şi trupul vostru să fie păzite fără pată întru numele Domnului nostru Iisus Hristos“ (I Tesaloniceni 5, 23), care a dăruit prin baie celor vrednici mireasma nemuririi, că talantul încredinţat fiecăruia să aducă bogăţia nevăzută, prin Lucrarea celor încredinţate.
Căci mare este, fraţilor, mare este Sfântul Botez spre dobândirea bunurilor duhovniceşti de către cei ce-l primesc cu frică. Pentru că din Duhul cel bogat şi îmbelşugat curge pururea harul în cei ce-l primesc. De acest har umplându-se, Sfinţii Apostoli au arătat Bisericilor lui Hristos rodurile plinătăţii şi ale adeveririi. Acest Duh rămâne sălăşluit în cei ce au primit darul Lui, împreună-lucrător, după măsură credinţei fiecăruia din cei ce s-au împărtăşit de El, zidind în fiecare binele spre sârguinţa sufletului în faptele credinţei, după cuvântul Domnului, Care zice că cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Luca 19, 13), adică harul Sfântului Duh i s-a dat fiecăruia, spre sporirea şi creşterea lui. Căci sufletul care s-a născut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie să crească până la măsura vârstei duhovniceşti în Duhul, adăpat neîncetat cu sudoarea virtuţii şi cu dărnicia harului. Pentru că, precum firea trupului pruncului nou născut nu rămâne în vârstă fragedă, ci hrănit cu mâncările trebuitoare sufletului, după legea firii, înaintează spre măsură ce-i este rânduita, aşa se cuvine şi sufletului născut de curând. Împărtăşirea de Duhul, nimicind boala intrată prin neascultare, reînnoieşte vechea frumuseţe a firii. | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »