Nicolae Steinhardt, din «Daruind vei dobandi» – Editura Manastirii Rohia

Dar cazul cel mai izbitor este fără îndoială al orbului din naştere (Ioan 9, 1-38 ) pe care Hristos îl răsplăteşte ca pe nimeni altcineva.
De ce oare? Pentru că află că orbul vindecat s-a purtat frumos şi cu deplin curaj, s-a arătat demn şi recunoscător, L-a apărat pe Acel care-1 tămăduise, i-a înfruntat pe farisei şi din pricina aceasta a fost ocărât, jignit şi alungat, “suferind aşadar, ca un slujitor şi un mărturisitor al lui Iisus Hristos.

Domnul, de aceea, vrea neapărat să-1 răsplătească. Dar cum? Cu ce? în care fel?
Aur şi argint să-i dea, nu are.

I-a dat vederea. Ce lucru mai de preţ i-ar putea dărui? Parcă L-am vedea pe Domnul căutând în jur, gândindu-Se ce anume i-ar putea oferi neînfricatului şi vrednicului bărbat care-I stă acum în faţă. Ce semn de admiraţie pentru perfecta ţinută de care a dat cu prisosinţă dovadă? I-a înfruntat pe farisei. Nu a consimţit să dea declaraţie cum că binefăcătorul lui păcătos, potrivit dorinţei lor. Le-a spus, celor care ţineau morţiş să tot repete că nu ştiu de unde vine Acela: păi tocmai aici e minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a dat vederea. L-au luat în râs, l-au ameninţat, l-au dat afară, dar a rămas neclintit.
Domnul, pricepem, parcă simte nevoia să nu-1 lase fară de răsplată, să-şi manifeste admiraţia. Dar cum? în care fel? Prin ce? | Continuare »

Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, predică la Duminica a V-a după Paşti

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! (cf. Psalm 76:13,14).
Nu sunt ochi care să vadă toate aceste minuni, nici limbă care să le poată număra, nici minte care să le înţeleagă.
Ochii au văzut; ei au văzut şi au sfârşit în moarte. Limba a numărat şi şi-a pierdut graiul. Mintea a cugetat şi a fost cuprinsă de uitare. Cine poate cunoaşte minunile fără să cunoască pe Făcătorul de minuni? Şi cine poate să-L vadă pe Făcătorul de minuni şi să rămână viu?
Tot focul de pe pământ a venit şi vine de la soare, ne spun cei care se ocupă de cercetarea acestor lucruri. De ce nu a coborât soarele pe pamat, în loc să se întruchipeze în parte în pământ, în parte în apă, în parte în aer, în parte în lemn şi cărbune, în parte în animale? De ce, în fiecare dintre întruchipările împuţinate, soarele s-a ascuns sub o perdea groasă şi răcoroasă? De ce nu a venit pe pământ în toată întregimea lui, împlinită de focul şi lumina lui, înveşmântat în trup şi înfrânat de trup? Pentru că dacă ar trebui să se apropie foarte mult de pământ, pământul s-ar topi şi s-ar risipi ca aburul şi nu ar mai exista de loc.
Care dintre muritori ar putea sta lângă soare şi să rămână viu? Şi soarele este numai o zidire a lui Dumnezeu; este precum întunericul înaintea luminii lui Dumnezeu. Atunci, cine L-ar putea privi pe Dumnezeu care face minuni şi să fie viu?
Nu-ţi este limpede de ce Domnul Iisus a trebuit să ascundă strălucirea luminoasă a Dumnezeirii Sale sub învelişul gros, întunecat al trupului omenesc? Pentru că cine dintre oameni ar putea să rămână viu înaintea Lui? | Continuare »

Un cuvânt al fratelui Traian Dorz trimis pentru nunta de la Preluci – 23 august 1977

Preaiubiţii noştri în Domnul miri Vasilică şi Lena, nuntaşi, părinţi şi copii, fraţi şi surori!
Slăvit să fie Domnul nostru Iisus Hristos pentru răscumpărarea şi viaţa pe care ne-a adus-o. Căci, din întunericul păcatelor şi-al necredinţei, ne-a scos la lumina Sa minunată şi, de sub puterea satanei, ne-a izbăvit prin Jertfa Lui răscumpărătoare şi sfântă. Căci prin Sângele Său cel sfânt ne-a spălat sufletele noastre şi prin Duhul Său cel Sfânt ne-a înnoit inimile noastre; prin Cuvântul Său ne-a sfinţit şi ne-a schimbat mintea noastră, născându-ne astfel din nou, ca fiinţe noi şi scumpe, prin Harul şi mila Sa, pentru viaţa veşnică.
Iar când Tatăl nostru cel ceresc ne-a înfiat prin Domnul nostru Iisus Hristos, El ne-a şi înfrăţit cu ai Lui; aşa că, atunci când L-am cunoscut pe Dumnezeu, am ajuns să ne cunoaştem şi noi între noi, unii pe alţii. O, numai cunoaşterea Lui ne-a făcut să ne cunoaştem şi între noi. Căci, dacă am fi rămas străini de Dumnezeu, străini de Domnul nostru Iisus Hristos, am fi rămas tot străini şi noi între noi, unii pentru alţii. Numai dragostea lui Hristos, Preaiubitul nostru Mântuitor, a fost taina şi puterea care ne-a făcut, când L-am aflat pe El, să-i căutăm şi pe cei care sunt ai Lui. Numai dragostea lui Dumnezeu, care a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, a fost taina şi puterea care ne-a putut face să lăsăm căile păcatului şi pierzării şi să alegem calea cea strâmtă care duce la mântuire, pe care ne-a chemat El. Numai dragostea Cuvântului Său ne-a putut face să lăsăm totul şi să alergăm acolo unde am ştiut că-L putem afla pe El şi pe-ai Lui. Numai dragostea Duhului Sfânt ne-a făcut să putem trece peste orice piedici, numai să ajungem acolo unde era Domnul Iisus şi fraţii noştri, copiii Săi. Pentru că acolo am ştiut şi-am simţit că este viaţa veşnică şi că este mântuirea şi bucuria din Dumnezeu. | Continuare »

Ioan Marini

„Nu vă înjugaţi la un jug străin cu cei necredincioşi“ (II Cor. 6, 14)

Nimeni nu poate sluji la doi domni (Matei 6, 24). Aceste cuvinte ale Domnului sunt foarte serioase pentru orice om credincios. Ele arată hotărât că viaţa lui nu poate fi un compromis între bine şi rău, între păcat şi sfinţenie, între Hristos şi mamona. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei. Sfântul Apostol Pavel, scriind creştinilor din Corint, spune iarăşi lămurit: „Nu vă înjugaţi la un jug străin cu cei necredincioşi; căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce legătură are lumina cu întunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Sau ce însoţire are Biserica lui Dumnezeu cu idolii? Doar voi sunteţi Biserica Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu (I Cor. 3, 16).
După cele de mai sus, se vede lămurit că poziţia celui credincios faţă de lume, faţă de păcat şi de tot ceea ce ţine de Satana e una singură: despărţirea. Compromisul e despărţirea de Dumnezeu, e moarte şi osândă.
În primele versete ale capitolului 6 din cartea Facerii sunt arătate desluşit „roadele“ acestui „amestec“ nenorocit şi ale „unirii“ neîn­găduite de Dumnezeu, între cei credincioşi şi cei necredincioşi, cu învăţătură pentru toţi cei care vor să înţeleagă, pentru ca să nu le ajungă urma.
Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase şi dintre toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Urmarea acestei „uniri“ între fiii lui Dumnezeu şi „fetele oamenilor“ a fost stricăciunea şi biruinţa răului şi a păcatului, fără putinţă de îndreptare. | Continuare »

samariteancaDespre „apa cea vie“

Ce minunată şi plină de învăţături este această Evanghelie! Samarineanca se mira de „apa cea vie“; nu-şi putea da seama ce ar fi şi cum ar fi o astfel de apă. Dar eu mă întreb: oare mai altcum e azi? Oare câţi dintre creştinii de azi ar putea da un răspuns corect la întrebarea: „Ce e apa cea vie?“ Vom începe deci prin întrebarea: Ce este „apa cea vie“?
Şi vom răspunde îndată, pe scurt, direct şi precis: „Apa cea vie“ este izvorul ce curge din Stânca Gol­gotei; este Jertfa cea mare şi Sfântă a Crucii.

Fântâna darurilor şi a dragostei Tatălui Ceresc noi o aveam din veşnicie. În grădina Edenului, ea curgea din plin şi din toate izvoarele. Dar păcatul lui Adam a astupat această fântână. Izvorul ei s-a retras în stâncă. Lumea a devenit „un pământ pustiu, neumblat şi fără de apă“ (Ps. 63, 1). A trebuit să vină Fiul lui Dumnezeu să sape iarăşi fântâna. Şi a trebuit să sape adânc şi din greu. A trebuit să Se coboare în adâncul pământului, să afle izvorul. A trebuit să lovească stânca aceasta cu Crucea Sa şi cu suferinţele Sale. Suliţele soldaţilor, cuiele şi ciocanele răstignitorilor a trebuit să sape în stâncă. Când a răsunat cuvântul: „Săvârşi­tu‑s‑a!“, a ţâşnit Izvorul apelor vii. Într-o lume „pustie şi fără de apă“ s‑au revărsat apele vieţii şi s-a auzit strigarea: „De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (Ioan 7, 37); şi „…cei însetaţi, veniţi la ape“ (Isaia 55, 1). Şi de atunci apele vieţii curg mereu prin lume. Ele curg şi vor curge mereu, până la sfârşitul veacurilor, dând tuturor celor care se adapă din ele iertare de păcate, sănătate, viaţă, fericire şi mântuire. Izvorul apelor vii a ţâşnit din Stânca Golgotei. Strămoşii noştri aveau datina să ridice pe la răspântiile drumurilor câte o cruce sub care săpau o fântână pentru drumeţii cei însetaţi. | Continuare »

Despre bolile sufleteşti şi tămăduirea lor

Vindecarea-slabanogului-de-la-Vitezda-2Bolnavul de la Vitezda zăcuse 38 de ani. Grozavă boală, grozavă aşteptare! După câteva zile de boală ţi se face viaţa amară, d-apoi după 38 de ani de zăcere!? Evanghelia din această duminică ne grăieşte, înainte de toate, despre credinţa cea vie şi tare a slăbănogului. Căci 38 de ani de suferinţă şi aşteptare n-au putut să-i înfrângă credinţa şi nădejdea mântuirii. Dar trebuie, mai departe, să ne dăm seama că bolnavul de la Vitezda este o icoană, o oglindă în care putem vedea istoria mântuirii omenirii şi istoria mântuirii noastre. Treizeci şi opt de ani a aşteptat bolnavul de la Vitezda pe „Omul“ care avea să l bage în scăldătoare. Veacuri întregi a aşteptat omenirea – căzută şi îmbolnăvită prin păcatul lui Adam – pe „Omul“ care să-i aducă tămăduire şi mântuire. La „plinirea vremii“, Iisus-Omul a venit!
Iisus Mântuitorul a venit în lume, în primul rând, ca un mare Doctor. El n-a venit doar ca să ne arate păcatul, ci a venit şi ca să ne vindece de boala păcatului. Legea lui Moise arăta oamenilor de-a fir-a-păr, toate bolile păcatului, dar nu ne dădea doctorul şi medicamentul care să ne şi vindece păcatul. Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un mare Doctor, trimis nouă de către Dumnezeu. Când un medic, necunoscut bolnavilor, vrea să înceapă tratamentul lor, mai întâi se prezintă, arătându-şi diploma. Şi Domnul Iisus a venit în lume cu „diploma“ Lui cerească, scrisă în proorocul Isaia, la capitolul 61: „Duhul Domnului este peste Mine, că M-a uns să tămăduiesc pe cei zdrobiţi cu inima, să vestesc robilor iertare şi să dau orbilor vedere“ (Luca 4, 18). | Continuare »

Ioan Marini, «Viaţa Creştină» nr. 15/1939

Biruinţa Învierii Domnului este chezăşia biruinţei noastre; Domnul Iisus biruie şi azi şi va birui până la sfârşit, căci El e veşnic biruitor, de aceea orice se va întâmpla în lume cei credincioşi vor striga mereu: Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul!

Hristos a înviat! Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Ce bucurie mare pentru cei ce au alergat cei dintâi în ziua învierii la mormântul pe care l-au găsit gol. Nu este aici ci a înviat (Luca 24, 6) a spus îngerul femeilor, care-L căutau printre cei morţi pe Cel viu.
Cu câtă bucurie nu vor fi alergat ele, să spună „fraţilor” vestea cea mare a învierii Domnului şi Mântuitorului lor. E viu! Trăieşte! A înviat!… Eu L-am văzut! Mi-a vorbit! – adăuga Magdalena şi toţi s-au umplut de bucurie şi uimire fără seamăn. Aşadar, toate cuvintele Lui s-au împlinit întocmai şi sunt cu totul adevărate.

Bucuria păcătoasă a Cărturarilor şi Fariseilor le-a fost de scurtă durată, fiindcă vestea cea mare a făcut să le ţiuie urechile de groază. Şi ei au fost printre cei dintâi, care au auzit marea veste: Hristos a înviat, rupând peceţile lor netrebnice şi îngrozind pe străjerii plătiţi, care au fugit cu frică să le dea de veste.
Oarba necredinţă a crezut şi mai crede încă şi azi că poate omorî pe Fiul lui Dumnezeu şi lucrarea Lui în lume, prin fel de fel de mijloace omeneşti; dar se înşală şi se va înşela amarnic, fiindcă în oricâte morminte va fi închis Iisus, El va rupe peceţile şi va învia, căci e viu în vecii vecilor şi El e veşnic biruitor. Fiara va face război cu sfinţii şi îi va birui. Dar până la sfârşit Domnul Iisus îl va nimici pe Antihrist cu suflarea gurii Sale (II Tes).
El a biruit, biruie şi va birui, căci e veşnic biruitor! | Continuare »

Ioan Marini («Viaţa Creştină» nr. 14, din 2 apr. 1939)

Intrăm din nou în Săptămâna sfintelor Patimi. În fiecare an, această săptămână se aşază înaintea vieţii noastre chemându-ne să ne apropiem de taina crucii de pe Golgota şi să sorbim din jertfa cea sfântă a Domnului iertare, dar şi putere, ca să trăim o viaţă nouă.
O, ce dar mare ne este nouă jertfa crucii de pe Golgota! Şi cum nu cunoaşte lumea acest dar nespus de scump şi măreţ!
Cei care cunosc şi au gustat din jertfa Domnului Iisus sunt îmbătaţi de dragostea Lui; nu le mai trebui e lume şi plăceri. Ei au descoperit raiul şi fericirea care-I mulţumeşte pe deplin.

Vrei să cunoşti iubite cititorule, dragostea lui Dumnezeu? Vino la Golgota şi vei vedea că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea – şi pe tine – încât a dat p e Fiul Său, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (In 3, 16).
Vrei să vezi cât te-a iubit Domnul Iisus pe tine şi pe toţi păcătoşii?
Vino la Golgota şi vei cunoaşte dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi toţi (I In 3, 16); că, fiind noi încă păcătoşi şi vrăjmaşi ai Lui, El totuşi ne-a iubit şi a murit ca să ne mântuiască (Rom 5, 6-8). | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor Duminicilor de peste an

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile – cea dintâi şi cea din urmă – în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăratul lui Israel“.
Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire.

Intrare-Ierusalim
Florile sunt semnul curăţiei şi al frumosului şi, dacă pământul îşi are în tot anul o primăvară – care îl curăţă şi îl îmbracă numai cu flori curate şi frumoase – şi sufletul nostru trebuie să-şi aibă în tot anul o primăvară care să-l cureţe de păcate şi să-l îmbrace cu flori curate şi frumoase. Această primăvară a sufletului este postul de curăţire şi înnoire sufletească al Învierii Domnului.
Oare ai şi tu, cititorule, această primăvară cu flori în suflet? Oare răsărit-au flori şi stâlpări de curăţenie şi în sufletul tău? Altcum, cu ce vei întâmpina şi primi pe Împăratul Hristos?
Iată, Împăratul Măririi Se apropie să intre în Ierusalimul sufletului nostru! După ce am postit şi ne-am mărturisit, acum soseşte Taina cea mare a Sfintei Cuminecături; adică Însuşi Hristos va intra în casa sufletului nostru.
Sosesc Paştile! Şi Praznicul acesta trebuie să-l aştepte tot creştinul, cu sufletul curat şi curăţit de păcate. | Continuare »

Litera omoară, iar duhul dă viaţă

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvânt în Duminica Floriilor

Acum prăznuim unul dintre cele mai mari evenimente din viaţa pământească a Domnului nostru Iisus Hristos: intrarea Lui sărbătorească în Ierusalim. În zilele acelea, cetatea era plină cu oameni veniţi de pretutindeni la marea sărbătoare a Paştilor. Ea răsuna de zvonurile privitoare la Marele Proroc şi Făcător de minuni din Nazaret, Ce tocmai săvârşise cea mai mare dintre nenumăratele Sale minuni – învierea lui Lazăr, care zăcuse patru zile în mormânt, şi aştepta sosirea Lui, şi se pregătea să îl întâmpine sărbătoreşte. Hristos Se ferise întotdeauna de cinstiri, poruncindu-le dracilor pe care îi scotea să nu dea de ştire că El ,este Fiul lui Dumnezeu, iar celor vindecaţi să nu povestească despre minunea vindecării lor. Acum însă venise vremea, să descopere oamenilor vrednicia Sa de Mesia, şi intrarea în Ierusalim avea drept scop tocmai lucrul acesta: să vestească tuturor că a venit Mesia.
Totuşi, El n-a venit ca să Se facă împărat pământesc ori să aşeze poporul israelit mai presus de toate celelalte popoare, deşi tocmai aceasta era aşteptarea iudeilor, împărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi slava Lui nu putea să aibă nimic în comun cu strălucirea de paradă a împăraţilor pământeşti.
El Se arată în Ierusalim cu o înfăţişare sărăcăcioasă şi smerită: fără cai şi care măreţe, fără nici o strălucire exterioară. Dar orice slavă pământească este nimicnică şi se risipeşte ca fumul. Este, totuşi, o altă slavă, nemăsurat mai înaltă: slava vitejeştii smerenii, a blândeţii, a virtuţii – fiindcă aceste mari calităţi duhovniceşti sunt nemăsurat mai înalte decât toateâ atributele exterioare ale puterii şi stăpânirii. | Continuare »

Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul

În străvechiul pământ românesc al Maramureşului, a existat o viaţă şi organizare bisericească ortodoxă, care poate fi urmărită încă din primele veacuri creştine. Pe la mijlocul veacului al XV-lea, fraţii cneji Drag şi Dragoş (primul „descălecător” în Ţara Moldovei), au ctitorit o mănăstire, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, în satul Peri (azi în Ucraina subcarpatică); în 1391, la rugămintea urmaşilor acestor ctitori, mănăstirea a fost declarată „stavropighie” a Patriarhiei, cu alte cuvinte îi era subordonată direct. În această mănăstire şi-au stabilit reşedinţa unii episcopi ortodocşi, care îndrumau viaţa duhovnicească a credincioşilor din Maramureş. Dar în satele din nordul acestui pământ românesc s-au aşezat treptat şi unii credincioşi ruteni, care-şi aveau propriul lor episcop, cu sediul la Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina). Episcopii români din Maramureş s-au străduit să menţină credinţa ortodoxă şi conştiinţa naţională în sufletul păstoriţilor lor de aici. Aceşti episcopi, ca şi călugării din schiturile şi mănăstirile maramureşene, au păstrat strânse legături cu fraţii lor de-o limbă, de un neam şi de-o credinţă din Moldova învecinată.

În 1646 o parte din preoţii şi credincioşii ruteni din eparhia Muncaciului au acceptat unirea cu Biserica Romei, aşa cum făcuseră şi o parte din ucraineni, prin aşa-numita „unire” de la Brest, din anul 1596. În astfel de împrejurări, unii din episcopii ruteni uniţi care au păstorit la Muncaci în a doua jumătate a veacului al XVII-lea au încercat să treacă la Biserica Unită cu Roma şi pe unii dintre preoţii ortodocşi români din satele româneşti din Maramureş şi Sătmar. | Continuare »

Sfântul Ierarh Sava Brancovici

Biserica Ortodoxă Română din Transilvania de altădată şi-a desfăşurat activitatea în împrejurări deosebit de vitrege, determinate de asupririle naţionale, sociale şi religioase la care era supus poporul nostru. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a avut un rol covârşitor în istoria lui, fiind – pe atunci – singura instituţie în jurul căreia se desfăşura întreaga viaţă naţională culturală şi religioasă a românilor. Mitropolia Ortodoxă de aici a avut ierarhi de seamă, care şi-au stabilit succesiv reşedinţa la mănăstirea Râmeţ, la Hunedoara, la Feleac lângă Cluj, la mănăstirea de la Geoagiu şi, în cele din urmă, la Alba-Iulia sau Bălgrad, cum se numea pe atunci. O dată cu păstrarea conştiinţei de unitate naţională românească, aceştia şi-au închinat viaţa trăirii credinţei strămoşeşti şi apărării ei faţă de încercările prozelitiste ale catolicilor, până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, apoi ale calvinilor, până la sfârşitul veacului următor. Prin atragerea românilor la aceste două confesiuni – mai ales la cea calvină – nu se urmărea altceva decât înstrăinarea acestora de propriul lor neam, contopirea lor în rândul păturii conducătoare maghiare. Rezistând la încercările prozelitiste ale principilor calvini din Alba-Iulia, – Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I, Gheorghe Rakoczy II şi mai ales Mihail Apaffi, toţi din secolul al XVII-lea, – Biserica Ortodoxă Română, cu ierarhii şi preoţii ei, a izbutit să-şi menţină păstoriţii în dreapta-credinţă, înlăturând prin aceasta, şi primejdia înstrăinării lor ca neam.

Între vlădicii care s-au ridicat cu dârzenie împotriva încercărilor de calvinizare a credincioşilor, trebuie aşezat la loc de cinste şi mitropolitul Sava Brancovici. Spre deosebire de alţi ierarhi anteriori, viaţa lui este cunoscută destul de amănunţit din Cronica sârbească scrisă de fratele său Gheorghe (1). | Continuare »

Sfântul Ierarh Ilie Iorest

Între mitropoliţii de vrednică pomenire ai Transilvaniei de altă dată se numără la loc de cinste şi Sfântul Ierarh şi Mărturisitor Ilie Iorest, care a păstorit la Alba Iulia între anii 1640-1643. Venea în acest scaun după unii mari mitropoliţi, fiind urmat apoi de şi mai vrednicii ierarhi Simion Ştefan (cel care va tipări prima ediţie integrală a Noului Testament în româneşte, în 1648) şi Sfântul Sava Brancovici.
De numele mitropolitului Iorest – ca şi de acela al lui Sava – se leagă acţiunea energică de apărare a Ortodoxiei româneşti din Transilvania, în faţa încercărilor de calvinizare şi de înstrăinare de neam a românilor, pornite de principii şi de superintendenţii calvini de atunci.

Viaţa Sfântului Ilie Iorest poate fi reconstituită numai pe baza câtorva izvoare documentare, într-atât de tulburată i-a fost activitatea. Este vorba de următoarele mărturii: două însemnări pe manuscrise slavone de la mănăstirea Putna, o scrisoare a ierarhilor moldoveni, prin care-l recomandau ţarului Rusiei, şi câteva ştiri ale unor cronicari transilvăneni (1). Din scrisoarea către ţarul Mihail Feodorovici Romanov, cu data de 2 iunie 1645, aflăm că „acest arhiereu cu numele Iorest este născut în părţile ţării ungureşti, dar din copilărie a fost dat la învăţătură şi instruit în ţara noastră, a Moldovei, în mănăstirea Putna, şi în aceeaşi mănăstire a fost călugărit, iar după un timp oarecare, ridicat la treapta preoţiei” (2). Reiese că Iorest era un transilvănean, probabil din părţile învecinate cu Moldova, sau din Maramureş, aşezat de tânăr în ctitoria lui Ştefan cel Mare, unde au vieţuit, în curgerea veacurilor, aţâţia călugări transilvăneni. | Continuare »

Troparul Sfantului Mare Mucenic Gheorghe
Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci folositor, neputincioşilor doctor, conducătorilor ajutător, Purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul 1
Mult-nevoitorului al lui Hristos Marelui Mucenic Gheorghe, acum toţi din suflet să-i cîntăm, lăudîndu-l pe el în sfinţitele locaşuri, ca pe un preastrălucit mare soare al mucenicilor; şi ca unui apărător al credincioşilor şi ajutător, cu credinţă să-i cîntăm: Bucură-te, purtătorule de biruinţă, mare mucenice Gheorghe!

Icosul 1
Înger întru nevoinţă cu adevărat te-ai arătat, purtătorule de biruinţă al lui Hristos Gheorghe; că materialnic şi cu trup fiind, vitejeşte pentru credinţă ca un nematerialnic şi fără de trup te-ai nevoit; pentru aceasta grăim ţie unele ca acestea:
Bucură-te, că te-ai arătat fire mai presus de fire;
Bucură-te, că te-ai arătat materie mai presus de materie;
Bucură-te, tînărule, veselule şi preafrumosule;
Bucură-te, începătorule de nevoinţă al lui Hristos preaalesule;
Bucură-te, înger întrupat, care covîrşeşti pe cei muritori;
Bucură-te, lumescule om, mai presus de lume cu mintea;
Bucură-te, că întru nevoinţă în chipul soarelui te-ai arătat;
Bucură-te, că, după fel, ca un înger te-ai înfăţişat;
Bucură-te, adevărata lucrare a darului;
Bucură-te, curată nelucrare a firii;
Bucură-te, prin care credinţa s-a înălţat;
Bucură-te, prin care rătăcirea s-a stricat;
Bucură-te, purtătorule de biruinţă, mare mucenice Gheorghe! | Continuare »

Sursa: Calendar Orodox – Sinaxar 23 Aprilie

Sfântul mare mucenic Georghe, purtătorul de biruinţăMăritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.
Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici dc îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După accasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. | Continuare »

Rastignire-11Ceva despre căinţă (În legătură cu Psalmul 50)

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuiri la Evangheliile duminicilor de peste an

Suntem în săptămâna a cincea a marelui Post. Acum e timpul căinţei şi al mărturisirii păcatelor. Mare taină este şi aceasta, dar, întocmai ca postul şi rugăciunea, şi taina aceasta e împreunată cu folos de mântuire sufletească numai când e făcută bine.
Biblia e plină de multe şi mişcătoare pilde despre iertarea păcatelor prin căinţă şi mărturisire. Noi vom cerceta acum un singur loc: Psalmul 50 – „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta“.
Până la sfârşitul veacurilor, acest psalm va sta în faţa oamenilor, ca pilda cea mai mişcătoare despre căinţa cea adevărată. Psalmul 50 cuprinde în sine toate cerinţele căinţei şi ale mărturisirii celei adevărate.
Cunoaşteţi psalmul 50? Mă tem că nu prea bine. Acest psalm este în legătură cu o întâmplare din viaţa lui David. E în legătură cu un păcat pe care David l-a pus ca titlu în fruntea psalmului: „Când a intrat David la femeia lui Urie“. Psalmul 50 a ieşit din păcatul lui David, când a fost biruit de ispita desfrânării. David a păcătuit cu femeia lui Urie şi, ca să-şi ascundă păcatul, l-a trimis pe Urie să fie omorât în război. Domnul a trimis la David pe Natan, proorocul, care i-a arătat nelegiuirea. David a căzut plângând în faţa Domnului şi a dobândit iertare. Din căinţa aceasta a ieşit psalmul 50. Chipul de mai jos arată întâmplarea aceasta.
Citiţi pe larg în Biblie istoria psalmului 50, la II Regi (II Samuel) 11, 1-27 şi 12, 1-14.
Căderea şi căinţa lui David sunt puse în faţa noastră cu multe învăţături.
Întâi să ne gândim că David a fost alesul şi iubitul Domnului şi totuşi ispita l-a biruit şi pe el într-o clipă de slăbire. Oricât de tare ai fi, fratele meu în Domnul, nu te încrede în tine, ci priveghează şi te roagă neîncetat, căci „trupul este neputincios“ (Matei 26, 41). Iar dacă ai căzut, nu te lăsa târât mai departe, ci degrab’ aleargă la harul căinţei. Căderea lui David, zice Sf. Ioan Gură de Aur, trebuie să se facă nouă pricină de sculare. Acest viteaz bărbat s-a rănit, a căzut şi s-a sculat, ca tu din amândouă să câştigi: şi din căderea şi din ridicarea lui. Stricarea de corabie a dreptului se face liman de scăpare păcătosului. | Continuare »

Evanghelia despre slujirea şi patimile Fiului lui Dumnezeu

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predică la Duminica a V-a din Post – a Sfintei Maria Egipteanca

Smerenia Domnului nostru Iisus Hristos este un lucru de mare măreţie, fiindcă minunile Sale sunt o mare uimire, dimpreună cu Învierea Sa – acea minune a minunilor. Luând trup împuţinat şi strâmt, de rob, El a ajuns slujitorul robilor Săi.
De ce încearcă oamenii să pară mai mari şi mai buni decât sunt? Iarba de pe câmp nu încearcă aceasta, şi nici peştii din apă sau păsările din văzduh. Atunci, de ce oamenii fac aceasta? Pentru că, odinioară, ei au fost cu adevărat mai mari şi mai buni decât sunt acum, şi umbra acestei amintiri îi îndeamnă la exagerarea măreţiei şi bunătăţii lor – pe o coardă întinsă prea tare şi să fie mânuiţi de demoni.
Dintre toate lucrurile pe care trebuie să le înveţe omul, smerenia este lucrul cel mai greu. De aceea, Domnul Iisus Şi-a făcut cunoscută învăţătura Lui despre smerenie în termenii cei mai limpezi cu putinţă, atât în cuvânt, cât şi în faptă, aşa încât nimeni să nu poată pune la îndoială însemnătatea de nemăsurat şi de neînlăturat a smereniei, în lucrarea de mântuire a omului. De aceea a venit El îmbrăcat în trup omenesc stricăcios, întocmai aşa cum se făcuse cel al lui Adam, ca pedeapsă pentru căderea lui în păcat. El, Domnul Cel fără de păcat şi Făcătorul heruvimilor minunaţi şi strălucitori, S-a îmbrăcat în veşmânt gros, stricăcios, de întemniţat vinovat. Nu este aceasta, în sine, o lecţie destul de limpede, despre smerenia pe care trebuie să o înveţe oamenii cei păcătoşi? Domnul a repetat această lecţie prin naşterea Lui în peştera păstorilor, în locul unei curţi împărăteşti, aflându-Se în preajma păcătoşilor şi săracilor care erau batjocoriţi, prin spălarea picioarelor ucenicilor Lui, luând de bunăvoie Patima Lui asupra Lui şi, în cele din urmă, răstignindu-Se pe Cruce, prin înghiţirea până la fund a paharului suferinţei celei mai amare. Cu toate acestea, oamenii au socotit că învăţătura despre smerenie este cea mai grea de priceput, şi la fel este să o pună în lucrare. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa – Ceva despre rugăciunea cea adevărată

Să luăm aminte! „Duhul cel mut“ care-l chinuia pe tânărul din evanghelie se află şi astăzi printre noi. Patimile cele rele şi păcatele sunt tot atâtea duhuri rele care tulbură şi chinuiesc pe oamenii cuprinşi de ele. Mântuitorul ne spune că aceste „duhuri mute“ nu se pot alunga cu nimic altceva decât cu post şi rugăciune. Despre post am vorbit mai înainte. Acum vom vorbi ceva despre rugăciune.
Multe am avea de spus despre darul rugăciunii. Cu ajutor de la Domnul de Sus vom scrie cândva o carte întreagă despre rugăciune. Acum vom spune pe scurt: ce dar mare ne este nouă rugăciunea!… Ce lipsă mare avem noi de acest dar… şi ce binecuvântări revarsă asupra noastră rugăciunea cea adevărată!
Mare dar este nouă rugăciunea. Prin rugăciune noi vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea este o vorbire a omului cu Dumnezeu. „Eu, care sunt pământ şi cenuşă – zice Avraam – am început să grăiesc cu Dumnezeu“ (Fac. 18, 27).
Când mergi la un domn mai mare din lumea aceasta, trebuie să-l cauţi pe la toate uşile, cu pălăria în mână; şi întrebarea e: te ascultă ori ba? Pe la uşile miniştrilor din Bucureşti am văzut mulţime de oameni şi puţini aveau norocul să fie primiţi şi ascultaţi. Într o audienţă mai înaltă, la rege, nu poate pătrunde orice muritor. De când eram la ţară, îmi aduc aminte de un om ce spunea şi se lăuda pe toate drumurile că el a vorbit cu regele. Şi, iată, prin rugăciune, noi putem vorbi oricând şi oriunde cu Regele regilor şi cu Domnul domnilor. Ce dar mare!
Ce lipsă mare avem noi de acest dar! Rugăciunea este răsuflarea sufletului, este graiul vieţii noastre celei sufleteşti. Un creştin adevărat nu poate trăi fără această răsuflare. Cel care nu se roagă este un fel de mort cu sufletul… este un fel de mut cu sufletul. Dumnezeu n-are copii muţi. Un adevărat copil al lui Dumnezeu vorbeşte neîncetat prin rugăciune cu Tatăl Ceresc. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Despre ce înseamnă a purta crucea

1 purtarea_sfintei_cruci._cruce._hristosZis-a Domnul: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine şi să-şi ia Crucea sa şi să-Mi urmeze Mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său pierde-l-va pe el; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui pe el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi şi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Că de cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele întru acest neam preacurvar şi păcătos şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.“
Şi le zicea lor: „Amin grăiesc vouă că sunt unii din cei care sunt aici, care nu vor gusta moartea până când vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere“. (Marcu 8, 34-38 şi 9, 1)

Ce mult spune această evanghelie! Ea cuprinde toată taina mântuirii noastre sufleteşti. | Continuare »

Părintele Iosif Trifa, tâlcuire la Evanghelia duminicii a II-a din Postul Mare

prietenii iubitori ai slabanoguluiUn adânc înţeles este în această evanghelie. Domnul Iisus a iertat mai întâi păcatele slăbănogului şi apoi l-a tămăduit. Asta înseamnă că boala lui cea adevărată era înăuntru, în sufletul lui. El trebuia mai întâi scăpat şi tămăduit de boala aceasta sufletească şi apoi de cea trupească. Tămăduirea omului trebuie să plece dinăuntru în afară. Sufletul trebuie mai întâi tămăduit, ca, prin tămăduirea lui, să se vindece şi trupul. Boala cea adevărată este cea dinăuntru, cea sufletească. Cealaltă, din afară, e numai trecătoare şi nu-l poate pierde pe om.

Sănătatea şi boala îşi capătă înţelesul şi preţul lor cel adevărat numai în lumina Evangheliei. Sănătatea cea adevărată e sănătatea sufletului. Poţi fi tare şi mare cât un munte; această sănătate nu-ţi este de nici un folos, câtă vreme înăuntru, în suflet, eşti putred şi bolnav; câtă vreme patimile şi năravurile cele rele sunt cuibărite în tine.
Şi, iarăşi, boala cea adevărată este boala sufletului. De multe ori boala cea trupească ajută sănătatea şi tămăduirea sufletului. Boala cea adevărată e boala cea sufletească. | Continuare »

Sfântul Nicolae Velimirovici, Predică la Buna Vestire

Soarele se oglindeşte în apă cea limpede şi cerul în inima curată.
Dumnezeu Duhul Sfânt are multe sălaşuri în această lume întinsă, dar inima neprihănită a omului este locaşul în care Îi este cel mai bine-plăcut să Se sălăşluiască. Acesta este adevăratul Lui sălaş; toate celelalte sunt numai locuri în care Îşi face lucrarea.

Inima omului nu poate fi niciodată pustie. Întotdeauna este plină cu ceva: fie cu iad, cu lumea sau cu Dumnezeu. Ceea ce se află în inimă este prin sine legat de curăţia ei.
Era o vreme când inima omului era plină numai cu Dumnezeu – o oglindă a frumuseţii lui Dumnezeu, o psaltire pentru lauda lui Dumnezeu. Era o vreme când totul se afla într-adevăr, în mâna lui Dumnezeu, în afară de primejdii; dar când omul, în nebunia lui, a luat lucrurile în mâinile sale, multe fiare sălbatice au atacat inima omului; şi de aici a venit în lăuntru robia inimii omului şi, în afară, ceea ce se înţelege ca istorie a omenirii.
Fiind neputincios să ia în mâinile sale purtarea de grijă a inimii, omul a căutat sprijin în lucrurile – însufleţite şi neînsufleţite – pe care le avea în jurul său. Dar tot ce a găsit omul ca să-i sprijine inima a fost doar spre a i-o necinsti şi a i-o răni.
O, sărmana inimă de om, care eşti stăpânită de mulţi care nu au nici un drept sau putere asupra ta – ca un mărgăritar în mijlocul porcilor! Cât de greu ai străbătut robia ta îndelungată şi cât de înnegurată eşti de povara întunericului! Domnul Însuşi S-a coborât din Ceruri ca să te slobozească din robie, să te izbăvească din întuneric, să te tămăduiască de lepra păcatului şi să te întoarcă iarăşi în mâna Lui.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este chipul cel mai înalt al iubirii Lui de oameni, vestea celei mai mari bucurii pentru inima cea curată şi a celui mai zguduitor eveniment pentru inimă cea necurată.
Venirea lui Dumnezeu printre oameni este ca un stâlp care arde în întunericul cel mai adânc. Vestea acestei veniri a început cu un înger şi o fecioară, cu o convorbire între curăţia cea cerească şi cea pământească. | Continuare »

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor duminicilor de peste an

filip si natanaelDespre cum trebuie să-L aflăm şi să-L vestim pe Domnul

Doi oameni vedem în această Evanghelie: pe Filip şi pe Natanael. Evanghelia ni-i arată cum stau faţă de Mântuitorul. În lumina aceasta, vom cerceta faptele şi vorbele lor. În lumina aceasta, trebuie să ne cercetăm şi pe noi înşine. Întreg rostul nostru de creştini stă într-o singură întrebare categorică, precisă: cum stai tu faţă de Iisus Mântuitorul?

Despre Filip ne spune Evanghelia că Îl aflase pe Mântuitorul. De bună seamă, Îl căutase mai întâi. Îl căutase în cercetarea Scripturilor, în profeţiile lui Moise şi ale proorocilor. Mântuitorul şi mântuirea se descoperă numai celor ce-L caută.
Filip Îl aflase cu adevărat pe Domnul. Dovada? Îl vestea şi altora. Simţea o lipsă, un îndemn sufletesc, o râvnă să vestească mântuirea şi altora.
Bucuria aflării Domnului îl duce pe Filip la Natanael cu vestea de bucurie: Am aflat pe Mesia! Am aflat pe Cel făgăduit de Moise şi Prooroci…
Dovada aflării Domnului este şi azi tot aceasta: vestirea Domnului şi râvna pentru Domnul. Un suflet care L-a aflat cu adevărat pe Domnul capătă îndată un fel de nevoie sufletească de a-L vesti şi altora.

Mulţi – chiar şi dintre cei învăţaţi – nu se pot împăca de fel cu Oastea Domnului, vestitoare a Domnului, cu ostaşi care vestesc şi ei – după puterile lor sufleteşti – pe Mântuitorul şi mântuirea. Ar pofti de la noi să fim ca orbul cel din Evanghelie, care nu ştia nici măcar cine l-a vindecat, nicidecum să-L vestească şi altora. Dar dovada puterii Oastei Domnului este – şi trebuie să fie – tocmai râvna pentru Domnul şi vestirea Lui. Dacă n-am avea această râvnă, ar fi un semn vădit că n-am aflat cu adevărat pe Domnul. Aflarea Mântuitorului face şi azi „Filipi“, care strigă pe toate drumurile: „Am aflat pe Domnul!“. | Continuare »

Pr. Iosif TrifaCeva despre postul cel adevărat

izgonirea din raiÎn evanghelia de azi, ne învaţă Mântuitorul cum trebuie să postim. În legătură cu această evanghelie, vom spune şi noi unele învăţături despre post.
Despre mântuirea sufletului se vorbeşte mult şi îna multe feluri. De altfel, taina mântuirii este simplă. Greşeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului; a lăsat pe „omul cel vechi“, firea cea veche. Domnul Iisus a venit să nimicească această otravă; a venit să omoare în noi pe „omul cel vechi“, firea cea veche, ca să trăim în „omul cel nou“, în „omul cel duhovnicesc“ (cf. I Cor. 2, 14). Prin Jertfa Crucii Sale, Domnul Iisus ne-a dat puterea „să murim faţă de păcat“ (Rom. 6, 2).
Dar lucrul acesta nu merge aşa uşor. A muri faţă de păcat este o culme a mântuirii ce se poate ajunge numai după o viaţă întreagă de luptă şi biruinţă. Să ne însemnăm bine un lucru: firea noastră cea veche nu poate fi omorâtă cu totul. Ea poate fi slăbită, poate fi făcută nevătămătoare, dar nu poate fi omorâtă cu totul. „Adam cel vechi“ n-a murit cu totul în noi. Orice am face, orice am isprăvi, îl simţim că trăieşte în noi.
Viaţa noastră este o războire neîncetată între „Adam cel vechi“ şi „Adam cel nou“; între firea cea veche şi firea cea nouă. În această luptă, Domnul Iisus a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă.
Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea imaginilor ce arată inima omului. Patimile cele rele sunt nişte urme din grădina Edenului; sunt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de „păşune“, de „mâncare“, altcum tânjesc şi amorţesc. | Continuare »

Izgonirea-lui-Adam-din-Rai-3Sfântul Nicolae Velimirovici

Prima regulă a soldatului care se află pe câmpul de luptă, este să nu se predea duşmanului. Comandantul dă comanda dinainte, ca fiecare soldat să se ferească de capcana inamicului, pentru a nu fi înşelat şi prins. Soldatul cel singuratic, flămând, înfrigurat şi dezbrăcat, va fi mai ispitit să se predea duşmanului. Potrivnicul înşelător se va folosi de strâmtorările sale prin toate căile cu putinţă. Vrăjmaşul poate fi flămând, dar va arunca soldatului o bucată de pâine, pentru a-i arăta acestuia îndestularea sa. Vrăjmaşul poate fi înfrigurat, zdrenţuit şi dezbrăcat, dar va arunca soldatului o hăinuţă, ca şi cum el ar fi îndestulat şi bine îmbrăcat. El va trimite soldatului ziceri, în care se laudă că este în întregime sigur de biruinţa sa, şi îl va minţi pe sărmanul soldat, ca şi cum ar avea regimente de prieteni de-ai soldatului la stânga şi la dreapta lui, care s-au predat, ori generalul aceluia fusese ucis în chip dovedit, ori împăratul aceluia ceruse încheierea armistiţiului! El va făgădui soldatului întoarcerea grabnică la vatră şi o slujbă bună şi bani şi tot ceea ce omul poate doar să viseze, atunci când se află în mare strâmtorare. Generalul arată toate aceste curse şi capcane ale vrăjmaşului, încă dinainte, şi atenţionează soldaţii să nu aibă încredere în ei cu nici un preţ, ci să se păzească pe ei, să nu se predea, ci să-şi păstreze steagul cu credinţă, chiar cu preţul vieţii.

Pentru soldaţii lui Hristos este o regulă de însemnătate întreagă, ca să nu se dea pe ei vrăjmaşului, în lupta cu duhul cel rău, al acestei lumi. Şi Hristos, ca Împărat şi Căpetenie a noastră în această luptă, ne arată aceasta şi ne atenţionează despre aceasta. „Iată, v-am spus de mai înainte.” (Matei 24:25; cf. Ioan 14:29), spune El ucenicilor Săi. Primejdia este mare şi vrăjmaşul oamenilor este mai cumplit şi mai înşelător decât oricare alt vrăjmaş pe care vi-l puteţi închipui. Domnul a grăit despre aceasta şi în alt loc: „iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu.” (Luca 22:31). Satan cercetează oamenii fără încetare, chiar din ziua în care l-a înşelat pe omul cel dintâi – din ziua în care a pus stăpânire pe libertatea oamenilor, şi i-a îndepărtat de Dumnezeu, punându-i în slujba lui. El îl atrage la sine pe soldatul lui Hristos, prin oricare înşelare cu putinţă, ademenindu-l cu făgăduieli mincinoase şi arătându-i o bogăţie care nu există. Nimeni nu este mai flămând decât el, dar el le arată pâine celor flămânzi, chemându-i să se predea. Nimeni nu este mai dezbrăcat decât el, dar el îi atrage pe oameni spre culorile îmbrăcăminţii sale mincinoase şi închipuite. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei – Cuvinte în Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Cât de bine numesc sfintele cântări postul „maică a înfrânării”! Căci, pe de o parte, nimic nu îl împinge pe om atât de mult la încălcarea întregii înţelepciuni ca îmbuibarea şi beţia, adică încălcarea postului, iar pe de alta păzirea postului ne duce la cea mai înaltă formă a întregii înţelepciuni, care e curăţia inimii.
Ştiu cât de grea este postirea în vremurile noastre, ştiu că nu totdeauna puteţi găsi mâncare de post. Ce să vă spun? Important e nu numai ce vă intră în gură, ci în primul rând dispoziţia duhovnicească, atitudinea faţă de post: căci dacă nu aveţi mâncare de post şi sunteţi nevoiţi să mâncaţi ce puteţi găsi, Dumnezeu n-o să vă osândească pentru asta; dar dacă veţi dispreţui postul, dacă nu veţi avea intenţia şi dorinţa de a posti, veţi fi osândiţi de Dumnezeu, fiindcă El preţuieşte nu numai faptele noastre bune, ci şi intenţiile noastre bune. El priveşte inima noastră, şi dacă vede că suntem amărâţi fiindcă nu putem posti, ne socoate această amărăciune întru adevărat post.
De ce suntem datori să nutrim mare evlavie faţă de post? În primul rând, fiindcă postul a fost rânduit de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, iar ceea ce a rânduit El e sfânt şi cuvintele Lui trebuie păzite din toată inima. | Continuare »