EVANGHELIA DUMINICII LĂSATULUI SEC DE BRÂNZĂ (a Izgonirii lui Adam din Rai)

Pr. Iosif Trifa – Ceva despre postul cel adevărat

izgonirea din raiÎn evanghelia de azi, ne învaţă Mântuitorul cum trebuie să postim. În legătură cu această evanghelie, vom spune şi noi unele învăţături despre post.
Despre mântuirea sufletului se vorbeşte mult şi îna multe feluri. De altfel, taina mântuirii este simplă. Greşeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului; a lăsat pe „omul cel vechi“, firea cea veche. Domnul Iisus a venit să nimicească această otravă; a venit să omoare în noi pe „omul cel vechi“, firea cea veche, ca să trăim în „omul cel nou“, în „omul cel duhovnicesc“ (cf. I Cor. 2, 14). Prin Jertfa Crucii Sale, Domnul Iisus ne-a dat puterea „să murim faţă de păcat“ (Rom. 6, 2).
Dar lucrul acesta nu merge aşa uşor. A muri faţă de păcat este o culme a mântuirii ce se poate ajunge numai după o viaţă întreagă de luptă şi biruinţă. Să ne însemnăm bine un lucru: firea noastră cea veche nu poate fi omorâtă cu totul. Ea poate fi slăbită, poate fi făcută nevătămătoare, dar nu poate fi omorâtă cu totul. „Adam cel vechi“ n-a murit cu totul în noi. Orice am face, orice am isprăvi, îl simţim că trăieşte în noi.
Viaţa noastră este o războire neîncetată între „Adam cel vechi“ şi „Adam cel nou“; între firea cea veche şi firea cea nouă. În această luptă, Domnul Iisus a venit şi ne-a adus ajutor de biruinţă.
Eu îmi închipui firea cea veche în asemănarea imaginilor ce arată inima omului. Patimile cele rele sunt nişte urme din grădina Edenului; sunt nişte dobitoace ale diavolului. Aceste dobitoace au lipsă de „păşune“, de „mâncare“, altcum tânjesc şi amorţesc. | Continuare »

Evanghelia duminicii lăsatului sec de carne

judecata infricosataPr. Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor de peste an

Un om m-a întrebat odată despre credinţa mea în viaţa cea viitoare. I-am răspuns că eu cred în viaţa cea de veci şi în Judecata cea de Apoi nu numai pentru că spune Credeul acest lucru, ci pentru că am citit cu băgare de seamă Sfânta Scriptură şi am aflat că trei părţi din câte sunt scrise în ea s-au împlinit cuvânt de cuvânt. Toate profeţiile despre Mântuitorul şi toate cele ce scrie Biblia despre timpurile trecute şi despre timpurile noastre s-au împlinit şi se împlinesc slovă cu slovă. Iar, dacă s-au împlinit cele două părţi, de bună seamă, se va împlini şi partea din urmă, partea a treia, cu învăţătura despre viaţa de veci şi Judecata de Apoi. Vai, cum nu citesc oamenii Biblia, Cartea lui Dumnezeu, unde se vede lămurit cum curge viaţa omenirii şi viaţa omului! În Biblie se vede lămurit întreg trecutul şi viitorul omenirii şi al omului. Biblia spune lămurit care este rostul vieţii omului şi care este viitorul lui. Scriptura spune apriat că „după moarte vine judecata“ (Evrei 9, 27). Scriptura spune apriat că Domnul Iisus va veni pe neaşteptate, pe norii cerului, să judece lumea. În capul Cărţii scris este: „Iată, vin (…) ca să dau fiecăruia după faptele sale“ (Apoc. 22, 12). Dacă oamenii ar citi cu luare-aminte Biblia, ar afla că „Ziua Aceea“ e aproape, se apropie. Toate semnele arată că venirea Domnului e aproape. Dar „despre Ziua Aceea sau Ceasul Acela nimeni nu ştie: nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl“ (Marcu 13, 32). De altfel, pentru noi, nici nu are vreo însemnătate mai mare întrebarea: când va veni Fiul Omului? Pentru noi are însemnătate întrebarea: cum ne va afla Ziua aceea? Vai, ce mişcare mare va fi în Ziua când Se va arăta Fiul Omului pe norii cerului! Toţi care se vor afla atunci pe pământ şi toţi care vor fi în mormânt se vor umple de spaimă şi fior. Trâmbiţa Judecăţii îi va chema pe toţi înaintea Domnului. Dar fiorul celor treziţi va fi de două feluri:
1. Ceata celor credincioşi – ceata celor mai puţini care au trăit o viaţă cu Domnul şi Evanghelia Lui – se va umple de fiorul bucuriei. Credincioşii vor striga, bucurându-se: Vine Domnul!… Vine scumpul nostru Mântuitor!… A sosit Cel pentru Care am trăit în lume!… | Continuare »

Evanghelia despre Înfricoşata Judecată

Evanghelia despre Înfricoşata Judecată

Sfântul Nicolae Velimirovici,
predică la DUMINICA LĂSATULUI SEC DE CARNE

Statisticienii socotesc că pe faţa pământului există un milion şi jumătate de locuitori. Dintre toţi aceştia nu există nici măcar o singură persoană care, folosindu-şi însuşirile minţii, să vă poată spune ce se va întâmpla cu lumea la sfârşitul veacurilor şi ce se va întâmpla cu noi când vom muri. Şi toate miile de milioane de oameni care au trăit pe pământ înaintea noastră nu ne puteau spune în nici un chip, prin însuşirile minţii lor, cu hotărâre şi fără tăgadă, despre sfârşitul lumii, şi ce ne aşteaptă după moarte – ceva ce să putem pricepe cu adevărat, cu minţile şi cu inimile noastre. Viaţa noastră este scurtă şi zilele noastre sunt numărate, dar veacurile sunt lungi – socotite în sute şi sute de ani. Care dintre noi poate să îmbrăţişeze veacurile de la hotarele lor până la sfârşitul lor, şi să vadă lucrurile cele de pe urmă şi să ne povestească tuturor celorlalţi, spunând: “La sfârşitul veacurilor va fi aşa şi aşa; cu lumea va fi aşa şi aşa şi cu oamenii va fi aşa şi aşa.”? Nimeni. Cu adevărat, nimeni dintre toţi oamenii care au existat, numai dacă s-ar fi aflat vreunul care să ne lămurească, fiindcă pătrunsese în mintea Ziditorului lumii şi al omenirii, şi ar fi văzut întregul plan al facerii, şi că acela ar fi fost viu şi conştient înainte de începutul lumii, şi a avut o viziune limpede a sfârşitului veacurilor şi al întâmplărilor care vor hotărî sfârşitul. Există vreun asemenea om printre miliardele care au trăit în tot acest timp? A existat vreunul din acesta, de la începutul lumii şi până acum? Nu; nici nu este şi nici nu va fi. | Continuare »

Predica testamentară de la Bârlad

Invitat de fraţii din Bârlad la adunarea din toamna anului 1936, părintele Vasile, având graiul stins de boală, le-a trimis fraţilor spre citire testamentara predică de mai jos, foarte potrivită spre a se citi în adunările Oastei.

Vor veni peste voi vremuri grele, poate chiar nespus de grele. Cu Iisus însă vom birui totul!

Mult iubiţi fraţi şi scumpe surioare în ostăşia Domnului Iisus Biruitorul! „Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos“ (Filip. 1, 2).

Aş fi dorit din toată inima să fiu în mijlocul dumneavoastră, pentru că vă iu­besc cu o iubire sfântă şi doream fierbinte să vă văd şi, împreună, să ne bucurăm în Domnul.
O grea suferinţă însă m-a împiedicat să pot fi cu trupul alături de dumneavoastră. Voi, fraţii din Bârlad, vă aduceţi aminte că şi în august eram răguşit. Acum, suferinţa a crescut. Sunt şi mai greu bolnav. Dar, dacă trupul îmi este lovit – şi încă greu – apoi duhul îmi este întărit. Prin această nouă suferinţă a gâtului, m-am alipit şi mai mult de Domnul Iisus. Şi, prin El, mă consider alături de dumneavoastră şi cu dumneavoastră, în orice clipă şi cu atât mai mult acum, când sunteţi adunaţi fraţi şi surori din multe părţi.

Dragostea ce ne uneşte în Iisus, strân­gându-ne în buchetul bine plăcut Domnului – al Oastei Domnului Iisus Biruitorul – mă îndeamnă să vă am întotdeauna în rugăciunile mele. Şi nu numai pe dumneavoastră, ci pe toţi fraţii şi pe toate surorile din întreaga ţară; fiindcă noi, cei mulţi, alcătuim un trup în Oastea Domnului Iisus Biruitorul.
Îngăduiţi-mi dar ca, atât în numele meu, cât şi în numele în veci preţuitului Părinte Iosif Trifa, să vă salut cu salutul ostăşesc, zicându-vă la toţi: Slăvit să fie Domnul Iisus Biruitorul! | Continuare »

Jertfa lui rămâne…

Cuvântarea Părintelui Iosif ţinută la înmormântarea părintelui Vasile Ouatu din Bucureşti

„Şi eu mă voi cheltui bucuros şi pe mine însumi pentru sufletele voastre“ (II Corinteni 12, 15).
O mare durere ne-a strâns pe noi aici, la biserica aceasta din Capitala ţării. Am venit să petrecem la locul de odihnă pe acela care a fost bunul păstor al acestei biserici şi pe acela care ne-a fost părinte drag şi conducător scump în Oastea Domnului.
Stăm cu toţii îndureraţi în faţa acestei jertfe. Dar în durerea aceasta este ceva deosebit. În durerea aceasta este ceva care înalţă şi sfinţeşte sufletele. Avem în faţa noastră o jertfă înălţătoare de suflete, pentru că acela care s-a topit până a ajuns în acest sicriu s-a adus pe sine însuşi ca o jertfă vie şi bine plăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1). Avem în faţa noastră un sicriu însufleţitor. Avem în faţa noastră jertfa unuia care, cum zice Apostolul Pavel, şi-a pus în joc şi viaţa pentru lucrul lui Hristos (Filip. 2, 30). „S-a cheltuit şi pe sine însuşi“ pentru Evanghelia Lui. Avem în faţa noastră jertfa unui erou al lui Hristos, care s-a jertfit pentru cauza Lui, pentru Evanghelia Lui, pentru Biserica Lui. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 34-A DUPĂ RUSALII

Fiul-cel-pierdut-7(a Fiului risipitor)

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Minunată este această pildă! Este doar cea mai frumoasă dintre toate pildele Mântuitorului. În ea a pus Mântuitorul calea mântuirii noastre sufleteşti. În ea a pus, îndeosebi, dragostea şi bunătatea Tatălui Ceresc. Pilda cu fiul cel pierdut este cântecul cel dulce al iubirii cereşti; este chemarea cea dulce a Tatălui Ceresc; este vestea cea scumpă şi dulce că Tatăl Ceresc ne iartă, oricât de păcătoşi şi rătăciţi am fi. Calea fiului pierdut este calea mântuirii păcătoşilor. Să cercetăm această cale.
Prin trei stări – ne arată Evanghelia – a trecut calea fiului rătăcit. Întâia stare a fost când a rupt legătura cu tatăl şi, ieşind din casa lui, şi-a prădat averea în desfătări şi păcate. A doua stare a fost când s-a oprit în loc din calea rătăcirii şi s-a întors înapoi la tatăl său. Iar a treia a fost iertarea şi bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Să luăm aminte că prin aceste stări trebuie să treacă şi mântuirea noastră, a păcătoşilor.
Calea cea rea a fiului pierdut a început în clipa când a rupt legătura cu tatăl său; în clipa când a ieşit din casa tatălui său şi s-a despărţit de el. Aşa e şi cu noi. Calea pierzării noastre sufleteşti începe în clipa când rupem legătura cu Tatăl Ceresc; începe în clipa când ieşim din casa poruncilor Lui şi din viaţa trăită cu El. Când trăieşti o viaţă predată Domnului, când trăieşti o viaţă cu Domnul, când trăieşti o viaţă de copil al lui Dumnezeu, răscumpărat prin Jertfa cea mare a Fiului Său, atunci n-ai necazuri, n-ai îngrijorări, n-ai lipsuri; atunci ai o viaţă dulce şi liniştită, pentru că Tatăl Ceresc acoperă toate lipsurile tale trupeşti şi sufleteşti.
Dar îndată ce ieşi din această viaţă trăită cu Domnul, în ascultare de voia Lui, începe calea cea largă a pieirii; începe risipa averii sufleteşti. | Continuare »

„Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul tău în pace!”

Fragment dintr-o scrisoare a fratelui Traian Dorz, trimisă unor fraţi care l-au colindat de Crăciun

Intampinarea-Domnului_2…În Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus se vorbeşte mult despre îngeri, despre păstori şi despre magi, pentru ca să vedem şi să dorim frumoasa curăţie a îngerilor, frumoasa credinţă a păstorilor şi frumoasa osteneală a magilor. Toate aceste virtuţi sfinte ne spun nouă şi ne învaţă pe noi să le dorim şi să ne rugăm să le avem întocmai ca ei. Pentru că numai aşa vom fi şi noi vrednici să-L aflăm pe Domnul Iisus şi să ne împărtăşim de mântuirea Lui.
Dar se vorbeşte prea puţin despre nădejdea şi aşteptarea bătrânilor Simeon şi Ana, care au fost şi ei lângă Domnul Iisus şi s-au bucurat şi ei de El îndată după naşterea Lui. Despre aceşti oameni binecuvântaţi se spune foarte puţin în Cuvântul Sfânt, la Evanghelia după Luca, capitolul 2. Dar o veche tradiţie spune că bătrânul Simeon şi credincioasa Ana duceau o viaţă sfântă, în aşteptarea Domnului. Viaţa acestor oameni ne învaţă că oricine Îl aşteaptă pe Iisus trebuie neapărat să ducă o viaţă sfântă. Duhul Sfânt îi promisese lui Simeon că nu va muri până ce-L va cunoaşte pe Hristos. O, ce făgăduinţă fericită este asta! Şi slăvit să fie Domnul că şi de noi S-a îndurat El, Duhul Sfânt, să nu murim până ce L-am cunoscut pe Iisus.
Dar despre bătrânul Simeon, care a aşteptat mereu pe Iisus ducând o viaţă sfântă, spune tradiţia că el avea aproape o sută de ani când a primit făgăduinţa cunoaşterii lui Hristos. După aceea se spune că a mai trăit aproape o altă sută de ani până ce L-a văzut. În toţi aceşti mulţi ani, se spune că el se ducea zilnic la templu şi aştepta cu dor să apară Hristos. De fiecare dată când veneau mamele cu copiii pentru a fi închinaţi Domnului, Simeon se repezea să vadă dacă nu cumva este acela Copilul, dacă nu cumva vede peste acest copil semnul Domnului, semnul dumnezeiesc şi tainic după care el Îl va recunoaşte pe Iisus. | Continuare »

AL TREILEA FEBRUARIE

Era alt februarie… al treilea neuitat februarie al nostru.
Primul fusese al părintelui Ouatu, în 1937;
al doilea, al părintelui Iosif, în 1938,
al treilea, acesta, acum, în 1947, al fratelui Marini.

Fr-Marini…La zece zile după mama sa, în aceeaşi zi şi în aceeaşi cameră de spital, trecură la Domnul, în cel mai liniştit fel, unul lângă altul şi unul după altul, fratele Marini şi tatăl său…
Au fost duşi şi aşezaţi amândoi în două sicrie, unul lângă celălalt, în casa familială din Săsciori.
Aici s-au petrecut seara întâi şi a doua de priveghere.
Pentru slujba înmormântării însă, sicriele au fost mutate în locul mai larg al Casei Culturale, de lângă biserică.
Ce zguduitor ne-am adus aminte că, în urmă cu exact un an, aici, în Casa asta, chiar de pe locul unde este aşezat acum sicriul său, fratele Marini le vorbise atunci sătenilor săi şi nouă tuturor, cu o înflăcărare de neuitat profet, adevărurile cutremurătoare ale lui Dumnezeu.
Acum, iată, privim cu toţii la nemişcata lui pace şi la măreţia veşnică din care ne grăieşte el mai mult şi mai puternic decât cu orice cuvânt.

Era 2 februarie – sărbătoarea Întâmpinării Domnului. Ce semnificaţie zguduitoare! Fratele nostru pleca fericit în întâmpinarea Domnului său, în sărbătoarea Întâmpinării Sale…
În dimineaţa aceea de 2 februarie, lângă sicriul lui am scris „Martor credincios“ – cum scrisesem înainte cu nouă ani, în 12 februarie, lângă sicriul părintelui, „Pasăre măiastră“. | Continuare »

EVANGHELIA DUMINICII A 32-A DUPĂ RUSALII – a lui Zaheu vameşul

Părintele Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Ce minunată şi plină de învăţătură este Evanghelia lui Zaheu din Ierihon! Acest Zaheu este pus înaintea noastră cu o minunată învăţătură despre cum trebuie să plece fiecare om pe calea mântuirii sufleteşti. Să cercetăm dar cu de-amănuntul, să aflăm cum s-a mântuit acest Zaheu.
Înainte de toate, să vedem ce l-a plecat de acasă pe vameşul Zaheu. Vameşii erau oameni vestit de bogaţi. Zaheu era mai-marele vameşilor, iar vameşii erau păcătoşi vestiţi care îşi făceau averi cu fel de fel de camete, nedreptăţi, înşelăciuni şi furturi din averea statului. Zaheu era, aşadar, mai-marele păcătoşilor – şi mult va fi trebuit să fi furat şi înşelat până a ajuns la acest rang. Dar ce-i păsa lui de acest lucru? El era bogat, putred de bogat, şi nu ducea lipsă de nimic. Însă totuşi lui Zaheu îi lipsea ceva. Îi lipsea ceva ce nu-i puteau da banii. Îi lipsea ceva în sufletul lui. Sufletul lui Zaheu simţea o greutate, simţea o nelinişte, o nemulţumire. Din adâncul sufletului său auzea tot mai lămurit mustrarea: Vai de tine, Zahee, şi de banii tăi făcuţi cu strâmbătate şi vicleşug! Lasă această cale! Această greutate şi tulburare, ce le simţea în sufletul său, l-au făcut într-o zi să-şi lase vama şi câştigul şi să plece ca să vadă pe Iisus, pe un Om ce predica despre cele sufleteşti. Pe Zaheu l-a dus de acasă nu numai vestea ce se dusese despre Iisus, ci l-a dus mai ales greutatea ce o simţea în sufletul său; l-au dus dorul şi dorinţa ce se treziseră în el după o înnoire a vieţii. Zaheu simţea că-i lipseşte ceva, şi acest ceva îl suia pe el – om bogat – într-un dud din marginea drumului.
Şi, iată, pe drum Se apropie Mântuitorul. Se apropie ca o lumină mare ce atrage după Sine un norod întreg. Zaheu Îl vede apropiindu-Se; şi, din ce Se apropie, Zaheu se simte acolo sus în dud tot mai mic şi tot mai neliniştit. În lumina Mântuitorului, Zaheu îşi vedea deodată tot trecutul său plin de întunericul păcatelor. În lumina Mântuitorului, Zaheu simte cum deodată piere tot preţul averii sale şi al banilor săi. În faţa Mântuitorului, Zaheu se simte atât de sărac, atât de gol, atât de negru şi de păcătos, îşi simte zădărnicia vieţii lui atât de mult, încât îi vine să strige de acolo de sus: „Vai de mine şi de viaţa mea!“ | Continuare »

Viaţa Sfântului mărturisitor Marcu Eugenicul, episcopul Efesului

Viaţa Sfântului mărturisitor Marcu Eugenicul, episcopul Efesului

19 ianuarie

„Nu voi semna niciodată unirea,
chiar dacă ar trebui să-mi primejduiesc însăşi viaţa mea!
În materie de credinţă, nu e loc pentru îngăduinţă nici pogorăminte.“

Părintele nostru între sfinţi Marcu Eugenicul (1392-1444), mitropolitul Efesului, s-a născut Manuel, din Gheorghe şi Maria, amândoi din neam credincios şi viţă slăvită în Constantinopolului, capitala Imperiului Roman şi a Patriarhatului Ecumenic al Bisericii Ortodoxe.
În vremea aceea, partea răsăriteană a Imperiului fusese cucerită de turci, şi împăratul Manuel căuta să încheie o înţelegere cu papa Martin V, nădăjduind să adune un sinod ecumenic pentru a pregăti unirea catolicilor cu Biserica Ortodoxă, şi prin aceasta să dobândească oştiri din partea monarhiilor din Apus. După neizbutita cucerire asupra Constantinopolului din 1422 de către sultanul Murad II, noul împărat Ioan VIII Paleologul leagă iar înţelegeri cu noul papă, Eugenie IV, punând început pregătirilor pentru un sinod ecumenic. Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi ai Ierusalimului nu primesc participarea la sinod, dar trimit în silă împuterniciţii lor.
Patriarhul Alexandriei a ales ca pe unul din trimişii săi pe ieromonahul Marcu, ale cărui scrieri teologice i-au dus vestea în întregul imperiu. Atât împăratul cât şi patriarhul Iosif II al Constantinopolului au voit ca Marcu să fie hirotonit episcop, pentru a fi pus în locul cel dintâi al trimişilor ortodocşi la acest sinod. La 46 de ani, Marcu a fost ridicat în rangul de Mitropolit al Efesului, rămas liber prin săvârşirea mitropolitului Ioasaf. | Continuare »

« Older Posts
Newer Posts »