b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Sursa: orthodoxwiki

S-a născut la Damasc – Siria, pe la anul 675, ca fiu al lui Serghie Mansur, un înalt dregător la curtea califului islamic Abd-el-Malek, de la Damasc, unde se stabilise califatul mahomedan din 661. Serghie mai avea şi rolul de reprezentant al creştinilor în faţa califului. Pentru educaţia lui Ioan şi a fratelui său adoptiv Cosma cel Tânăr, Serghie a răscumpărat de pe piaţa robilor pe călugărul Cosma. Acesta era foarte bine pregătit, nu numai în domeniul teologiei dar şi al filozofiei şi ştiinţelor.

Pe baza educaţiei primite, a studiilor efectuate şi a vieţuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze atât creştinismul cât şi islamismul, Sf. Ioan observă la islamismul califului Iezid, încă din anul 723, urme monofizite, adică de respingere a iconografiei creştine, fapt care determina, chiar în acea perioadă, reproşuri adresate de calif împăratului bizantin Leon III Isaurul că tolerând cinstirea icoanelor în biserică încalcă porunca a doua din Decalog. Urmare acestei intervenţii, împăratul Leon publică edictul său împotriva icoanelor, din anul 726. La apelul patriarhului Ioan V al Ierusalimului, Sfântul Ioan redactează trei cuvântări de larg răsunet în sprijinul icoanelor – „Tratate contra celor care atacă sfintele icoane”. Sf. Ioan preciza că Mântuitorul poate fi reprezentat prin icoană, deoarece a avut chip omenesc şi icoanele îndeplinesc în Biserică patru roluri: educativ – instructiv, estetic – de împodobire a sfintelor lăcaşuri, cultic – de a însoţi slujbele bisericeşti şi haric – de a mijloci harurile Sfintei Treimi către credincioşi. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 8 Noiembrie

La adunarea celor nouă cete, Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii.
Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup, şi în Legea Veche şi în cea Nouă a arătat ce este harul Evangheliei, şi arată multe faceri de bine neamului omenesc. Că de vreme ce pizmaşul şi luptătorul mântuirii noastre, înălţându-se s-a mândrit împotriva Ziditorului său şi a zis: „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor” şi lăudându-se că „voi fi asemenea cu Cel înalt”, a căzut din cinstea de arhanghel, precum grăieşte Domnul („Văzut-am, zice, pe satana, ca fulgerul din cer căzând”). Asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Acest de-a-pururea lăudat, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele înţelegătoare. Că văzând că a căzut vicleanul, a strâns cetele îngereşti şi a zis: „Să luăm aminte: Lăudat-au cu glas pe Domnul tuturor”, ca şi cum ar fi zis: Să luăm aminte noi cei ce suntem zidiţi ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină, şi acum s-au făcut întuneric.Pentru aceasta o adunare ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică luarea aminte şi înţelegere şi unire. Acesta dar, marele folositor şi de bine-făcător mântuirii noastre, înmulţind şi întinzând spre mulţi multe faceri de bine mântuirii, s-a arătat la mulţi văzându-se. Că s-a arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei. Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său. Mers-a înaintea taberei fiilor lui Israel, când se izbăveau şi au scăpat de robia şi de chinul egiptenilor. Arătatu-s-a lui Valaam, când mergea să blesteme pe Israel. Şi către Iosua al lui Navi a zis, când l-a întrebat: „Eu, Arhistrategul puterilor Domnului, acum am venit”. | Continuare »

Sfântul  Ioan de Kronstadt

…Fii adevărat în faţa lui Dumnezeu, totdeauna şi în toate. Dacă rosteşti „Tatăl nostru”, pronunţă fiecare cuvânt cu sinceritate, cu respect, fixând sufletul şi inima ta în Dumnezeu, nemaiacordând atenţie la nimeni şi nimic din jurul tău. De zici o altă rugăciune, zi-o de asemenea din tot sufletul tău, cu o inimă fără împrăştiere, fără a fi atent la nimeni şi nimic. Duşmanul mântuirii noastre încearcă mai ales, atunci când ne aşezăm la rugăciune, să îndepărteze de Dumnezeu sufletul şi inima noastră şi să le desfrâneze cu gânduri necurate.
Fii mereu cu Dumnezeu, în orice moment, şi mai ales când te rogi! Atunci, mai ales, fii loial şi credincios. Dacă eşti nestatornic, trădezi viaţa şi te arunci în braţele tristeţii şi ale deznădejdii.

Când inima este curată, omul întreg este curat, când inima este necurată, omul întreg este necurat. „Căci din inimă ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule…” (Mt 15, 19). Dar toţi sfinţii au dobândit curăţia inimii prin post, priveghere, rugăciune, meditaţie, prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu, martiriu, muncă şi sudoare. Şi Duhul Sfânt sălăşluia în ei, curăţindu-i de toată necurăţia, sfinţindu-i cu o sfinţenie veşnică. Străduieşte-te deci, înainte de toate, să-ţi cureţi inima ta.
„Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule!” (Ps 50,11). | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt, «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Fraţilor, care este scopul vieţii noastre pe pământ?
Nu-i oare acela ca după ce am fost încercaţi cu tot felul de suferinţe şi de răutăţi pe pământ, şi după ce am progresat în virtute cu ajutorul harului împărtăşit prin Taine să putem, după moarte, să ne odihnim în Domnul, Care este pacea sufletelor noastre? De aceea cântăm: “Odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău adormit”. A odihni în pace este piscul tuturor dorinţelor noastre, şi noi cerem aceasta lui Dumnezeu. Atunci, nu este oare lipsit de raţiune să te întristezi peste măsură de moartea cuiva? “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28) zice Domnul. Cei care ne-au părăsit, care au murit creştineşte, au ascultat de această chemare a lui Dumnezeu şi au găsit odihna. Atunci, pentru ce să ne întristăm?

Cei care se străduiesc să ducă o viaţă spirituală adevărată trebuie să susţină de-a lungul vieţii, în gândirea lor, o luptă foarte primejdioasă şi dificilă, adică o luptă duhovnicească. Trebuie ca sufletul să fie în tot momentul cu o privire clară, capabilă să supravegheze şi să discearnă gândurile care intră în inimă şi să respingă pe cele care vin de la cel rău. Inima acelora trebuie să ardă totdeauna de credinţă, de smerenie şi de dragoste, altfel viclenia diavolului va găsi mijlocul să intre în ea şi va duce la slăbirea credinţei, sau la necredinţă totală şi la tot felul de răutăţi pe care chiar şi lacrimile le vor spăla cu dificultate. Deci nu lăsa inima ta să se răcească, mai ales în timpul rugăciunii păzeşte-te de indiferenţă. | Continuare »

Sursa: Sinaxar 2 Iunie

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou din Suceava a trăit în sec. al XIV-lea în oraşul Trebizond. El era un comerciant, credincios, evlavios şi ferm în ortodoxia sa, fiind generos cu cei nevoiaşi.

Odată, aflându-se pe o corabie ocupându-se cu comerţul său, căpitanul vasului, care nu era ortodox, a intrat în conflict cu Ioan, discutând despre credinţă. Neplăcându-i cuvintele sfântului, căpitanul a hotărât să se răzbune şi să-i facă probleme odată ajunşi la Cetatea Albă. Cât vasul a acostat la Cetatea Albă, căpitanul s-a dus la conducătorul oraşului care era închinător la foc şi i-a spus că pe corabia sa se află un om învăţat care vrea să devină şi el închinător la foc. Astfel, conducătorul l-a chemat pe Ioan să se alăture închinătorilor la idol şi să renunţe la credinţa sa.

Sfântul s-a rugat în secret chemându-L în ajutor pe Cel Care a spus: „Iar când vă vor duce ca să vă predea, nu vă îngrijiţi dinainte ce veţi vorbi, ci să vorbiţi ceea ce se va da vouă în ceasul acela. Căci nu voi sunteţi cei care veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marcu 13:11). Dumnezeu i-a dat curaj şi înţelepciune să facă faţă celor necredincioşi şi să mărturisească drept că este creştin, după care a fost supus la bătăi crunte şi trupul i-a fost sfâşiat şi carnea de pe el cădea bucăţi. Sfântul mucenic a mulţumit lui Dumnezeu pentru că l-a făcut vrednic să-şi verse sângele pentru EL, curăţindu-l de păcate.
Păgânii l-au băgat în lanţuri şi l-au închis în închisoare până a doua zi. În dimineaţa următoare, conducătorul oraşului a ordonat să fie adus din nou la el şi mucenicul s-a prezentat cu faţa luminată şi bucuroasă. Refuzând cu curaj să se lepede de Hristos şi numindu-l pe guvernator unealtă a lui satana, mucenicul a fost bătut cu bâte până când toate cele dinăuntrul său au ieşit la vedere. | Continuare »

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit

Cea dintîi comunicare a Sfîntului Duh s-a făcut întregii Biserici, Bisericii în calitate de trup sau, mai degrabă, Duhul a fost dat soborului Apostolilor, cărora Hristos le-a dăruit în acelaşi timp puterea preoţească de a lega şi dezlega. Aceasta este o prezenţă a Sfîntului Duh nu personală, ci mai degrabă funcţională în raport cu Hristos care îi dă legătura unităţii Bisericii, după interpretarea Sfîntului Grigorie de Nyssa. Aici Duhul Sfînt este dat tuturor împreună, ca legătură şi ca putere preoţească; El va rămîne străin persoanelor şi nu le va împărtăşi nici o sfinţenie personală. Aceasta este ultima desăvîrşire pe care Hristos o dă Bisericii înainte de a părăsi pămîntul. Nicolae Cabasila stabileşte o analogie între creaţia omului şi reconstituirea firii noastre de către Hristos care Îşi creează Biserica: „El ne recreează – spune el – din aceeaşi materie din care ne-a creat întru început: atunci El S-a folosit de ţărîna pămîntului, acum se slujeşte de propriul Său trup. El înnoieşte în noi viaţa nu reformînd un principiu vital pe care l-ar menţine în ordinea firească, ci răspîndindu-şi sîngele în inima celor ce se împărtăşesc pentru a face să încolţească acolo însăşi viaţa Lui. Odinioară, El a dat suflare de viaţă, acum ne împărtăşeşte Însuşi Duhul Lui“. Aceasta este lucrarea lui Hristos care se adresează firii, Bisericii, întrucît ea este trupul Lui.
Cu totul alta este comunicarea Sfîntului Duh în venirea Sa personală, în care El apare ca o persoană a Treimii, neatîrnată de Fiul în ceea ce priveşte originea Sa ipostatică, deşi trimisă în lume „în numele Fiului“. El a apărut sub formă de „limbi de foc“ despărţite unele de altele, care se aşază pe fiecare dintre cei de faţă, pe fiecare mădular al trupului lui Hristos. Aceasta nu mai este o comunicare a Duhului către Biserică în calitate de trup. Această comunicare este departe de a fi o funcţie a unităţii. Sfîntul Duh Se împărtăşeşte persoanelor, însemnînd pe fiecare membru al Bisericii cu o pecete a raportului personal şi unic cu Treimea, devenind prezent în fiecare persoană. | Continuare »

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica

Cuvîntul trebuie să aibă şi Duh, căci şi cuvântul nostru nu este lipsit de duh. La noi, însă, duhul este străin fiinţei noastre. El este tragerea şi darea afară a aerului, care intră şi iese pentru menţinerea corpului, în timpul vorbirii, duhul ajunge glasul cuvântului, dând la iveal ă în el însuşi puterea cuvântului. Dar cu privire la firea dumnezeiască cea simplă şi necompusă, trebuie să mărturisim cu cucernicie existenţa Duhului lui Dumnezeu, pentru ca să nu fie Cuvântul lui Dumnezeu inferior cuvântului nostru. Dar nu este lucru cucernic să gândim că Duhul lui Dumnezeu este ceva străin, introdus din afară în Dumnezeu, după cum este la noi, care suntem firi compuse. Ci, după cum atunci când am auzit de Cuvântul lui Dumnezeu nu am socotit că este neipostatic, nici că rezultă prin învăţătură, nici că se exteriorizează prin voce, nici că se răpândeşte în aer şi se pierde, ci că are o existenţă proprie, că are voinţă liberă şi că este activ şi atotputernic, tot astfel şi când am fost învăţaţi despre Duhul lui Dumnezeu, care însoţeşte Cuvântul şi face cunoscută activitatea Lui, noi nu gândim că este o suflare neipostatică. Căci dacă s-ar înţelege Duhul, care este în Dumnezeu, după asemănarea duhului nostru, s-ar înjosi măreţia firii dumnezeieşti. Din contră, noi gândim că Duhul lui Dumnezeu este o putere substanţială, care există într-o ipostasă proprie ei însăşi, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul şi îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul, pe care îl însoţeşte, şi nici nu se pierde în neexisten]ă, ci există în chip substanţial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mişcător, activ, voieşte totdeauna binele, şi în orice intenţie a Lui puterea coincide cu voinţa, este fără de început şi fără de sfârşit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvîntului. | Continuare »

Sfântul Luca al Crimeei

Cu fior în inimă ascultăm înfricoşătoarea istorisire despre felul în care L-a vândut Iuda pe dumnezeiescul Său învăţător. Fireşte, este pe de-a-ntregul de înţeles şi legiuită adâncanemulţumire împotriva celui despre care însuşi Domnul nostru Iisus Hristos le-a zis ucenicilorSăi: Oare nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol (In. 6, 70).
Pesemne că nu o dată v-aţi pus întrebarea: pentru ce Domnul, Dumnezeu Atoateştiutor fiind,l-a ales pe Iuda în numărul celor doisprezece apostoli? Doar El ştia ce fel de om e Iuda, ştia căîl va vinde!

Lucrul pe care l-a făcut Iuda a fost prezis prin prorocul David cu mai bine de o mie deani înaintea Naşterii lui Hristos. El spune din partea Domnului Iisus Hristos: Cel care amâncat pâinea Mea a ridicat împotriva Mea călcâiul (Ps. 40, 9) – iar în psalmul 68 scrie:Facă-se curtea lui pustie şi în locaşurile lui să nu fie locuitor, şi vrednicia lui s-o ia altul (Ps.68, 29).
Tot ce s-a întâmplat în viaţa pământească a Domnului a fost rânduit în SfatulDumnezeiesc încă dinainte de întemeierea lumii: prevăzută a fost căderea lui Adam şi a Evei,prevăzută a fost adânca stricare a neamului omenesc. A fost luată hotărârea ca Cea de-a DouaPersoană a Sfintei Treimi, Dumnezeu Cuvântul, să Se pogoare pe pământ, să se întrupeze şiprin propovăduirea Sa, prin moartea Sa pe cruce să mântuiască neamul omenesc care pierea.Şi pe noi ne uimeşte adâncul dragostei faţă de omenirea pierdută, adânc ce a născut aceastăhotărâre. | Continuare »

sursa: calendar-ortodox.ro

Dreptul Finees, nepotul Marelui Preot Aaron (prăznuit şi el în această zi) şi fiul Marelui Preot Eleazar, a fost el însuşi preot, foarte râvnitor în funcţia sa.

Când poporul evreu era aproape de pământul făgăduit, după ce Sfântul Prooroc Moise (prăznuit în 4 septembrie) i-a condus afară din Egipt, vecinii lor, moabii şi madianiţii au fost cuprinşi de frică şi invidie. Nevrând să se bazeze pe propria lor forţă, aceştia l-au invocat pe Balaam să blesteme poporul evreu. Însă Domnul i-a făcut cunoscută voia Sa lui Balaam astfel încât acesta a renunţat la blestem, văzând că Domnul vrea să-i binecuvânteze (Numeri 24, 1).

Apoi moabii i-au făcut pe evrei să se închine lui Baal-Peor. Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei pentru apostazia lor şi a trimis o boală asupra lor, murind mii dintre ei. Ceilalţi, văzând mânia lui Dumnezeu s-au căit şi s-au întors la El.
Pe atunci, un anumit om cu numele Zimri din tribul lui Simeon a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării. (Numeri 25, 6). Finees, plin de mânie, a intrat în cortul lui Zimri şi l-a ucis pe acesta dar şi pe femeie cu o lance. | Continuare »

Sf. Ioan Gură de Aur, din Omiliile catehetice

Iar în legătură cu desfătările lumii acesteia, nu numai că sunt trecătoare şi curgătoare, ci ne pricinuiesc şi multe alte necazuri. În frecuşul cu vâltoarea lor se toceşte şi puterea trupului şi se slăbeşte şi bărbăţia sufletului. Şi nu obişnuiesc revărsările râurilor să sfarme şi să mănânce aşa de mult din maluri şi să le niveleze, cum surpă desfătarea şi comodităţile cu atâta uşurinţă şi pe ascuns, toate eforturile noastre de a ne menţine sănătatea. Iar dacă vei merge la vreun spital şi vei întreba, o să afli că mai toate pricinile bolilor din aceste [desfătări ale lumii] se trag. Pe când o masă simplă şi uşoară este maica sănătăţii. Pentru aceea şi asistenţii doctorilor aşa o numesc, spunând faptului de a nu te sătura, sănătate. Nesăturarea de hrană este sănătate. Iar a mânca numai cât este de trebuinţă o numesc maica sănătăţii. Iar dacă mâncatul cât e de trebuinţă este sănătate, e clar că îmbuibarea-i maica bolii şi a slăbiciunilor şi naşte [în noi] patimi care întrec chiar şi meşteşugul doftoricesc. Fiindcă şi umflările de picioare, şi durerile de cap, şi slăbirea vederii, şi durerile de mâini, şi tremurăturile, şi slăbiciunile ori leşinurile, şi gălbenarea, şi frigurile îndelungate, şi fierbinţelile, într-un cuvânt, toate celelalte nenumărate – că nu este timp a le înşirui pe toate – nu se ivesc din vieţuirea cumpătată şi înţeleaptă, ci din plăcerea gâtlejului şi lăcomia pântecelui. Iar dacă vrei să vezi că şi bolile sufletului se nasc de aici, îţi vei da seama că lăcomiile, dezmierdările, tristeţea, moliciunea, desfrâul şi toată neştiinţa, aici îşi au începutul. Căci cu nimic nu sunt mai bune decât măgarii sufletele care se desfată din astfel de mese, de vreme ce sunt hărţuite de asemenea fiare. | Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt «VIAŢA MEA ÎN HRISTOS»

Nu-i oare acela ca după ce am fost încercaţi cu tot felul de suferinţe şi de răutăţi pe pământ, şi după ce am progresat în virtute cu ajutorul harului împărtăşit prin Taine să putem, după moarte, să ne odihnim în Domnul, Care este pacea sufletelor noastre? De aceea cântăm: „Odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău adormit”. A odihni în pace este piscul tuturor dorinţelor noastre, şi noi cerem aceasta lui Dumnezeu. Atunci, nu este oare lipsit de raţiune să te întristezi peste măsură de moartea cuiva? „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt 11, 28) – zice Domnul. Cei care ne-au părăsit, care au murit creştineşte, au ascultat de această chemare a lui Dumnezeu şi au găsit odihna. Atunci, pentru ce să ne întristăm?

Cei care se străduiesc să ducă o viaţă spirituală adevărată trebuie să susţină de-a lungul vieţii, în gândirea lor, o luptă foarte primejdioasă şi dificilă, adică o luptă duhovnicească. Trebuie ca sufletul să fie în tot momentul cu o privire clară, capabilă să supravegheze şi să discearnă gândurile care intră în inimă şi să respingă pe cele care vin de la cel rău. Inima acelora trebuie să ardă totdeauna de credinţă, de smerenie şi de dragoste, altfel viclenia diavolului va găsi mijlocul să intre în ea şi va duce la slăbirea credinţei, sau la necredinţă totală şi la tot felul de răutăţi pe care chiar şi lacrimile le vor spăla cu dificultate. Deci nu lăsa inima ta să se răcească, mai ales în timpul rugăciunii păzeşte-te de indiferenţă. | Continuare »

Sursa: Sfantul Ioan Gura de Aur, Talcuire la Tatal nostru

“Deci aşa vă rugaţi: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri»”(Matei 6, 9)  .

Vezi ca îndată a deşteptat luarea aminte a ascultătorilor, amintind, chiar, prin cel dintâi cuvânt al rugăciunii, de toate binefacerile lui Dumnezeu.

Cel care numeşte Tată pe Dumnezeu, prin această singură numire, a mărturisit: iertarea păcatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea, înfierea, moştenirea, însuşirea de frate cu Unul-Născut, dăruirea Duhului. Că nu-i cu putinţă să numeşti Tată pe Dumnezeu, dacă n-ai dobândit toate aceste bunătăţi.

Hristos, deci, deşteaptă luarea aminte a ascultătorilor Lui prin două lucruri: şi prin vrednicia Celui pe Care Il numesc Tată, şi prin măreţia bunătăţilor de care se bucură. Când spune: “Care eşti în ceruri”, nu o spune ca să închidă pe Dumnezeu în cer, ci ca să îndepărteze de pământ pe cel ce roagă şi să-l ridice la locurile cele înalte şi la locaşurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învaţă să facem rugăciune de obşte pentru toţi fraţii.

Că n-a spus: “Tatăl meu care eşti în ceruri”, ci: “Tatăl nostru”, poruncindu-ne să înălţăm rugăciuni pentru toţi oamenii şi să nu urmărim niciodată folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeşte duşmania, doboară mândria, alungă invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunătăţilor, izgoneşte inegalitatea dintre oameni, arată că este de aceeaşi cinste şi împăratul şi săracul, pentru că participăm cu toţii, în comun, la cele mai mari şi la cele mai necesare bunuri. Ce pagubă avem de pe urma obârşiei noastre de jos, când, de pe urma obârşiei noastre de sus, toţi suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât săracul, nici stăpânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împăratul mai mult decât ostasul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înţeleptul mai mult decât prostul? | Continuare »

Leonid Uspensky

Cuvântul „icoană” este de origine greacă: eikôn înseamnă „imagine” sau „portret”. Pe vremea când imaginile creştine erau în formare, Bizanţul desemna prin acest cuvânt orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfânt, a unui înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă acea imagine era pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de tehnica cu ajutorul căreia ar fi fost elaborată. Astăzi, termenul se aplică mai ales lucrărilor de şevalet, fie ele pictate, sculptate sau lucrate în mozaic. Acesta este sensul pe care arheologia şi istoria artei îl conferă icoanei. Şi în Biserică, se face o anumită distincţie între pictura murală şi icoană: o pictură murală – frescă sau mozaic – nu este un obiect în sine (întrucât face corp comun cu arhitectura), în vreme ce icoana pictată pe un suport este un obiect independent. Cu toate acestea, sensul şi semnificaţia de principiu ale celor două sunt identice. Le putem deosebi nu atât ca sens, cât la nivelul utilizării şi al destinaţiei primite.

Astfel, atunci când vom vorbi despre icoane, vom avea în vedere imaginile sacre în general, fie că avem de-a face cu picturi pe lemn, fresce, mozaicuri sau sculpturi. De altfel, cuvântul românesc „imagine”, ca şi cuvântul rusesc obraz primesc împreună această accepţiune globală.

Pentru a accesa materialul complet, clik aici

Sf. Ioan Maximovici

Astăzi suntem în Săptămâna Înfricoşatei Judecăţi şi este firesc să vorbim despre Înfricoşata Judecată şi despre semnele sfârşitului lumii. Nimeni nu cunoaşte ziua aceea, afară de Dumnezeu-Tatăl, dar semnele apropierii ei sunt date şi în Evanghelie, şi în Apocalipsa Sfântului Apostol Ioan Teologul.

Apocalipsa vorbeşte despre evenimentele sfârşitului lumii şi despre Înfricoşata Judecată cu precădere în simboluri şi în ghicitură, dar Sfinţii Părinţi au tâlcuit-o şi există o tradiţie autentică a Bisericii care ne vorbeşte şi despre semnele apropierii sfârşitului lumii, şi despre Judecata de Apoi.

Înainte de sfârşitul vieţii pe pământ vor fi tulburare, războaie, frământări civile, foamete, cutremure. Oamenii vor suferi de spaimă, vor muri de aşteptarea nenorocirilor (Luca 21, 26). Nu va fi nici viaţă, nici bucuria vieţii, ci o stare chinuitoare de pierdere a legăturii cu viaţa. Dar nu se va pierde numai legătura cu viaţa, ci şi cu credinţa; şi „Fiul omului, venind, va găsi oare credinţă pe pământ?“ (Luca 18, 8). Oamenii vor fi mândri, vor fi nemulţumitori, vor respinge Legea lui Dumnezeu: alături de pierderea legăturii cu viaţa, va slăbi şi morala. Binele va slăbi şi răul va creşte.

Despre aceste vremuri vorbeşte şi Sfântul Apostol Ioan Teologul în lucrarea sa insuflată de Dumnezeu, numită Apocalipsa. El însuşi mărturiseşte că „a fost în Duh”, ceea ce înseamnă că însuşi Duhul Sfânt era în el când i s-au descoperit în diferite imagini simbolice destinele Bisericii şi ale lumii; de aceea, Apocalipsa este o descoperire a lui Dumnezeu.

El prezintă destinul Bisericii în chipul unei femei care se ascunde în acele zile în pustie: ea nu se arată în viaţă, aşa cum se întâmplă acum în Rusia. | Continuare »

Din Cărarea Împărăţiei, de Pr. Arsenie Boca

În ziua acelei înfricoşate cunoştinţe cu Dumnezeu va fi o vedere minunată: toate faptele fiecăruia, pe care le-a făcut întru ascuns, acum sunt date pe faţă şi le vede nu numai cel ce le-a făcut, ci toţi oamenii, dimpreună cu îngerii, văd deodată întreolaltă toate faptele lor şi ale tuturora. Mai mult decât atâta: oamenii au să vadă şi toate urmările faptelor lor, în urmaşii şi în înaintaşii lor. Au să vadă pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe care trebuiau să-L primească şi să-L asculte, ca să nu pricinuiască osândă peste aşa mulţime de oameni.

Cuvântul lui Dumnezeu îi va judeca pe ei după faptele lor. Vor vedea toate vorbele ce au spus cât au trăit în lume, şi-şi vor vedea şi gândurile şi cărţile ce au scris, dimpreună cu toate urmările lor peste oameni. Părinţii îşi vor vedea faptele în copiii lor; toate se vor descoperi în ziua aceea.

Iată de ce o judecată dreaptă şi veşnică nu se face decât chemându-se toţi martorii, toţi oamenii, din toate vremile, să-şi vadă toate faptele şi să-şi cunoască toate urmările lor şi pe dreptate să-şi ia plata veşnică. Atunci mateloţii lui Columb vor vedea turma de nebuni, pentru care au să dea seama, că le-au adus cu fapta lor germenele nebuniei. Luther se va vedea pricinuitorul puzderiei de secte, iar înşelaţii lui se vor apăra şi ei de urgia judecăţii, zicând: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am profeţit şi cu numele Tău am scos demoni şi în numele Tău multe minuni am făcut?“ Dar capătă răspunsul:„Niciodată nu v-an cunoscut pe voi. Duceţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea!^“ (Matei 7, 22-23) Şi vor merge cu lucrătorii fărădelegii toţi cei ce-au ascultat de ei. Şi aşa mai departe, fiecare va vedea şi va culege roadele, nebănuit de mari, ale faptelor sale, fie bune, fie rele. Căci viaţa pămân­teană era vremea semănatului, iar viaţa viitoare, vremea secerişului. | Continuare »

Tâlcuind cuvintele Apostolului Pavel: „întru toată înţelepciunea, învăţându-vă şi înţelepţindu-vă pe voi înşivă“, Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele:
„Nu aruncaţi totul asupra noastră! sunteţi oi cuvântătoare şi nu necuvântătoare. Dacă cei învăţaţi s-ar fi apucat să înveţe şi ei pe alţii, ar fi progresat lucrul nostru şi ne-ar fi venit şi nouă în ajutor. Spune-mi, dacă cineva s-ar duce la un dascăl învăţat şi ar rămâne acolo un timp îndelungat spre a învăţa literele alfabetului, oare prin aceasta nu ar fi el spre sarcina şi îngreuierea dascălului?
Pe timpul Apostolilor, nu era aşa, ci, întruna, cei ce ieşeau de la învăţătură, înlocuiau pe dascălii lor în învăţarea altora. Numai aşa au putut Apostolii să cutreiere lumea întreagă, nefiind ei legaţi într-un singur loc. Însă voi mă ţineţi pe loc ca pironit… totul aruncaţi asupra noastră. Voi ar trebui nu numai să învăţaţi de la noi, ci să învăţaţi şi voi pe alţii. Voi însă toate le lăsaţi în sarcina noastră şi de aceea avem o mare greutate“.
Fiecare creştin trebuie să fie o „lumină“, o „sare“, un „aluat“
„Cum că noi – zice mai departe Sf. Ioan Gură de Aur – nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci şi pentru alţii, Hristos ne-a arătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat şi lumină (Matei 5, 13–14 şi 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare şi de mare preţ pentru alţii. Lumina luminează şi se arată nu pentru dânsa însăşi, ci pentru acei care şed în întuneric. Şi tu eşti o lumină, – nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce şi pe cei rătăciţi. Căci ce le foloseşte lumina, dacă ea nu poate sluji celor ce şed în întuneric? Şi ce foloseşte un creştin, dacă el nu câştigă pe nimeni la fapta cea bună?
Tot aşa, sarea nu se sărează pe sine însăşi, ci împiedică alte trupuri să nu treacă în putreziciune şi nu le lasă să se piardă. Asemenea trebuie să faci şi tu! Dacă Dumnezeu te-a făcut sare duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta mădularele care trec în putreziciune, adică pe confraţii tăi care sunt leneşi şi cugetă cele pământeşti; a-i elibera de lene ca de putreziciune, şi iarăşi a-i lega cu trupul Bisericii.
Tot pentru aceasta, Dumnezeu te-a numit aluat. Căci şi aluatul nu se dospeşte pe sine însuşi, ci plămădeala, oricât de mare sau mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi! Chiar dacă aţi fi puţini după număr, totuşi după credinţă şi după râvna cea cucernică trebuie să fiţi puternici şi tari. Deci, precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică covârşeşte toată plămădeala, aşa şi voi puteţi în-toarce la râvnă un număr mult mai mare, numai dacă veţi voi.
A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni, nu este un păcat mic, ci aceasta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie care a îngropat talantul său în pământ!“ (din «Ce este Oastea Domnului»)

Sf. Ioan de Kronstadt, din «Viaţa mea în Hristos»

O lumânare care se consumă. Cel Care a aprins-o nu trebuie decât să sufle, şi ea nu mai este.
Ce este viaţa noastră? Drumul unui călător! Odată ce a atins un anumit termen, porţile se deschid pentru el, îşi lasă haina de drum (trupul său) şi bastonul lui de pelerin şi intră în casă.
Ce este viaţa noastră? O lungă luptă sângeroasă pentru cucerirea adevăratei patrii şi a adevăratei libertăţi. Odată lupta terminată, vom fi învingători sau învinşi, vom fi trecuţi de la locul luptei la locul răsplătirii şi vom primi de la Arbitru fie o răsplată veşnică – o slavă veşnică, fie o pedeapsă veşnică – o ruşine veşnică.

…Mulţumesc Domnului şi sfintei mele Maici – Biserica, curata şi nestricăcioasa logodnică a lui Hristos, că mi-a arătat şi a pregătit pentru mine calea adevărată a mântuirii, că a stârpit cu prilejul sinoadelor ecumenice sau locale, toate ereziile şi schismele care ar fi putut constitui mari obstacole în calea mântuirii mele, că a învins glorios pe toţi persecutorii credinţei, că s-a făcut protectoarea mea pe calea împărătească a adevărului care duce la viaţa veşnică.
Îi mulţumesc că a păstrat toate Tainele instituite de Domnul, care mă conduc cu siguranţă spre mântuire. | Continuare »

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae – (Teologia dogmatică ortodoxă – vol. I, pag. 185-187)

Sfântul, prin autodăruirea sa lui Hristos, prin comuniunea sa cu El şi prin El cu toţi oamenii, într-un mod eliberat de orice gând şi interes ascuns, restaurează în mod deplin umanitatea sa.

Dar cum se arată aceasta în mod concret?

În sfânt nu există nimic trivial, nimic grosolan, nimic josnic, nimic afectat, nimic nesincer. În el se actualizează în grad culminant delicateţea, sensibilitatea, transparenţa, puritatea, sfiala, atenţia faţă de taina semenilor, atât de proprie umanului, pentru că le aduce din comunicarea sa cu Persoana supremă. El sesizează stările de suflet ale celorlalţi şi se fereşte de tot ce le-ar contraria, deşi nu se fereşte de a-i ajuta să depăşească slăbiciunile lor.

El citeşte cea mai puţin articulată trebuinţa altora şi o împlineşte prompt, dar impurităţile lor, oricât de oribil ascunse, exercitând o acţiune purificatoare, chiar prin puterea delicată a purităţii sale.

Din el iradiază continuu un duh de dăruire, de jertfelnicie faţă de toţi, fără nici o grijă de sine, un duh care încălzeşte pe ceilalţi şi le dă siguranţa că nu sunt singuri.

El e mielul nevinovat gata de jertfa conştientă de sine şi zidul neclintit care oferă un sprijin neînşelător. Şi totuşi nu există cineva mai smerit, mai simplu, mai neartificial, mai neteatral, mai neprefăcut, mai „natural” în comportarea sa, acceptând tot ce-i adevărat omenesc, creând o atmosferă de familiaritate curată.

Sfântul a depăşit orice dualitate în sine, cum spune Sf. Maxim Mărturisitorul.

A depăşit lupta între suflet şi trup, divergenţa între bunele intenţii şi faptele necorespunzătoare, între aparenţele înşelătoare şi gândurile ascunse, între ceea ce pretinde să fie şi ceea ce este de fapt. El s-a simplificat astfel pentru că s-a predat întreg lui Dumnezeu.

De aceea se poate preda întreg în comunicare cu ceilalţi.

El dă curaj totdeauna, reducând uneori nălucirile produse de temeri, de mândrie, de pasiuni printr-un umor de aceeaşi delicateţe.

El zâmbeşte, dar nu râde sarcastic; e serios, dar nu înfricoşat.
| Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt

…Când Hristos este în inimă, atunci suntem mulţumiţi de toate. Ceea ce ne jena devine pricină de cea mai perfectă bunătate, amărăciunea devine dulce, sărăcia devine bogăţie, foamea este săturată şi tristeţea noastră se schimbă în bucurie. Dar când Hristos nu este în inimă, omul nu este mulţumit de nimic, nu găseşte fericirea în nimic: nici în sănătate, nici în plăcerile vieţii, nici în demnităţi şi onoruri, nici în divertismente, nici în palate splendide, nici la o masă luxoasă cu tot felul de mâncări, nici în eleganţa veşmintelor. În nimic.

Ah, cât îi este omului de necesar Hristos, Dătătorul de viaţă şi Mântuitorul sufletelor noastre! Cât de mult este necesar pentru dragostea lui Hristos – ca să poată locui în noi – să fim flămânzi şi să însetăm, să dormim puţin, să ne îmbrăcăm cu simplitate, să suportăm totul cu inima liniştită, paşnică şi să fim răbdători şi blânzi. Diavolul încearcă mereu să prindă sufletul nostru, căutând cum l-ar putea răni cu un păcat, cu o patimă şi cum ar putea înrădăcina cât mai solid în noi vreun obicei rău; ceea ce el vrea este să ne facă mântuirea cât mai dificil posibilă, să ne facă reci şi indiferenţi faţă de Dumnezeu, faţă de lucrurile religioase, faţă de Biserică, faţă de veşnicie şi faţă de oameni.

Sfântul Luca al Crimeei

Învăţătura lui Hristos şi învăţăturile omeneşti.

Dacă, precum vă amintiţi, în cea dintâi Duminică a Marelui Post Sfânta Biserică a prăznuit întărirea Ortodoxiei de către cele şapte Sinoade Ecumenice, în cea de-a doua ea cinsteşte pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele apărător al Ortodoxiei.

Acesta a trăit în al XIV-lea veac, la aproape şase sute de ani după ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educaţie aleasă, fiind apropiat al împăratului din Bizanţ, dar a părăsit curând viaţa de la curte şi s-a retras în muntele Athos, fiindcă sufletul lui năzuia spre împărtăşirea statornică şi nedespărţită cu Dumnezeu. În zilele lui s-a ridicat hulă asupra monahismului şi mai ales asupra călugărilor din Athos, care erau defăimaţi pentru faptul că-şi închinaseră întreaga viaţă numai slujirii lui Dumnezeu, cugetării la cele dumnezeieşti şi rugăciunii.

Sfântul Grigorie i-a înfierat cu mare putere pe aceşti hulitori, ridicându-se în apărarea monahismului ortodox, în acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovăduia învăţătura greşită că, schimbându-Se la faţă în muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi strălucit cu lumina dumnezeiască, ci cu o lumină pământească, obişnuită. Sfântul Grigorie la dat în vileag ca eretic, învăţând cu tărie că lumina taborică este dumnezeiască.

| Continuare »

Sf. Ioan de Kronstadt – VIAŢA MEA ÎN HRISTOS

Pentru ce facem acest efort? Ele ajută la purificarea sufletului, la pacea inimii, la unirea cu Dumnezeu, ne umple de evlavie şi spirit filial, şi ne dau curaj înaintea lui Dumnezeu. Iată, cu siguranţă, de ce ne angajăm la post şi pocăinţă. Efortul conştiincios aşteaptă o inestimabilă recompensă. Dar sunt oare mulţi printre noi care-L iubesc pe Dumnezeu cu o dragoste adevărat filială? Sunt oare mulţi care îndrăznesc, într-o lepădare de sine totală şi cu încredere, să cheme pe Tatăl nostru Cel din cer, zicând „Tatăl nostru”? Nu cumva, dimpotrivă, acest apel filial a încetat să răsune în inimile noastre moleşite de vanităţile acestei lumi, de ataşamentul faţă de lucrurile şi plăcerile sale? Tatăl nostru Cel din ceruri nu este oare departe de inimile noastre? Nu cumva, mai curând ca pe un Dumnezeu iritat ni-L reprezentăm noi pe Dumnezeu, noi care L-am părăsit plecând într-o ţară îndepărtată? Da, pentru păcatele noastre, toţi am merita mânia Sa dreaptă şi pedeapsa, dar El Se arată răbdător şi îngăduitor faţă de noi, El Care nu vrea să ne taie ca pe smochinul neroditor. Să ne grăbim să-L îmblânzim prin căinţă şi lacrimi. Să intrăm în noi înşine; să ne examinăm inima cu toată dreptatea şi, văzând ce mulţime de păcate o face inaccesibilă harului divin, vom recunoaşte că suntem morţi spiritual.