b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Traian Dorz, din Hristos – Jertfa noastră

„Lângă crucea lui Iisus stătea Mama Lui şi sora Mamei Lui, Maria, nevasta lui Cleopa şi Maria Magdalena.“ (Ioan 19,25)
Până la cruce, au stat mulţi lângă Iisus, dar lângă cruce nu mai stau cu El decât cei în care dragostea a biruit frica morţii. Cei ai căror dragoste este mai tare ca moartea şi ai căror gelozie este mai neînduplecată decât orice (C. Cânt. 8, 6).
Lângă crucea lui Iisus, în cel dintâi loc este tot Mama Lui Sfântă.
De lângă Buna Vestire şi până lângă Crucea Împlinirii acesteia, Preasfânta Fecioară şi Preadulcea Mamă a fost nedespărţită de Iisus.
Ea a fost lângă ieslea cântărilor îngereşti pentru El.
Ea a fost lângă creşterea rugăciunii cu El.
A fost lângă îngrijorările pământeşti pentru El.
A fost lângă bucuriile izbânzilor Lui şi a fost lângă durerile patimilor Lui…
Ea este acum lângă Jertfa Ispăşirii Lui.

Şi ea este astăzi la dreapta Slavei Lui (Ps. 45, 9).
Căci este drept ca aceea care a băut cel mai amar pahar alături de Iisus, Fiul ei Sfânt, care a fost botezată cu cel mai greu botez alături de El, prin inima căreia a trecut cea mai chinuitoare sabie (Lc. 2, 35), să fie şi de-a dreapta Lui mai întâi ca oricare, în slava veşnică (Mt. 20, 23), şi să fie şi în cinstirea noastră veşnică tot aşa, mai presus de orice altă sfinţenie pământească. După cum şi slujba pe care ea a adus-o lui Dumnezeu a fost unică şi mai presus ca oricare alta.
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Preasfântă Fecioară desăvârşită, Preasfântă Mamă Unică, Preasfântă Închinătoare mai apropiată, Preasfântă Fiinţă mai cinstită, Preasfântă inimă mai iubitoare, – tu, care eşti cea mai aproape de Fiul Tău şi Mântuitorul nostru Dulce, – roagă-te pentru noi de lângă El… Şi de lângă noi. | Continuare »

Traian Dorz, din Hristos – Împăratul nostru
(Meditaţii, rugăciuni şi cântări la Sfânta Evanghelie după Ioan capitolul 12)

„A luat ramuri de finic şi i-a ieşit în întâmpinare, strigând: «Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!»“ (Ioan 12, 13)

Hristos venea înspre Ierusalim, iar poporul a ieşit în întâmpinarea Lui. Ce minunat pornise să se înfăptuiască dorinţa lui Dumnezeu şi aspiraţiile poporului însetat după fericire, în întâlnirea lui Hristos cu poporul – şi a poporului cu Hristos!
Prin învăţătura Sa, Iisus ar fi rezolvat fericit toate problemele poporului: cele religioase, cele politice, cele sociale şi orice alte probleme pe care le aveau mulţimile. Hristos le aducea înfrăţirea binefăcătoare, egalitatea respectuoasă, întrajutorarea iubitoare, toate acestea fiind legile de temelie ale Sistemului pe care îl aducea Hristos.

O, dacă ar fi fost primit acest sistem şi dacă ar fi fost înfăptuit, el, Singurul, i-ar fi putut face fericiţi pe toţi oamenii, căci tot ce mai au bun în ele toate celelalte sisteme omeneşti au numai ceea ce au luat de la Hristos.
Dar vai, ceea ce a înţeles atunci mulţimea n-au putut să înţeleagă şi conducătorii ei. Poporul, care era inima gata să întâmpine, gata să primească, gata să facă totul, n-a fost totuşi ajutat de conducătorii lui, care erau mintea îndrumătoare. | Continuare »

„Un oarecare Lazăr, din Betania, satul Mariei şi al Martei, sora ei, era bolnav.“ (Ioan 11, 1)

Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, după Cuvântul Lui cel sfânt şi după sfânta Lui făgăduinţă adevărată şi veşnică, a venit în lume să înalţe pe toţi cei smeriţi şi să smerească pe toţi cei trufaşi.

Toată lucrarea Lui e plină de dovezile acestui fapt. Astfel de nume smerite de oameni şi cetăţi, care ar fi rămas într-o veşnică uitare, înmormântate în marea egală a gloatei, au fost înălţate dintr-o dată, prin alegerea şi harul lui Hristos, până la cea mai înaltă răspundere.
O dată înălţaţi acolo, lângă Numele lui Hristos, unii dintre aceştia s-au arătat, prin lupta şi statornicia lor, vrednici de locul în care au fost puşi şi au început să-şi capete strălucirea lor personală, sfârşind viaţa şi lupta lor într-o lumină veşnică şi vrednică de Hristos…
Sau, alţii, prin josnicia lor, dovedindu-se nevrednici, s-au prăbuşit în ruşine şi în păcate, în trădări şi în pierzare, rămânând nume de ocară, de spaimă sau de pildă rea, pe totdeauna.

Tot aşa a fost şi cu localităţile!…
Câte cetăţi neînsemnate au devenit dintr-o dată cunoscute în lumea întreagă, numai pentru că acolo s-a născut cineva care a devenit un nume înălţat între oameni!

Şi cu cât omul născut sau trăit într-o astfel de cetate a fost mai vrednic de respect, prin viaţa şi lucrările sale, cu atât mai mare preţuire capătă satul sau oraşul său.
Cinstea pe care i-o face un astfel de fiu unei localităţi, rămâne neuitată, cât dăinuieşte numele aceluia.
Şi toţi urmaşii lui din locul şi neamul acela se vor făli mereu cu faima înaintaşului lor cinstit de Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, Hristos – viţa vieţii noastre

„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.“ (Ioan 15, 13)

Dragostea adevărată este totdeauna mare, în toate faptele ei.
Dragostea adevărată nu poate fi decât mare: când nu este mare, nu este nicicum.
Dragostea adevărată este atât de mare, că în ea încap toate celelalte virtuţi, oricât de multe şi de mari ar fi ele.
Dar dragostea noastră omenească, oricât de mare ar fi, nu este totuşi cea mai mare.
Dragostea cea mai mare a fost şi este numai a lui Dumnezeu.

Căci numai El i-a putut iubi pe toţi oamenii şi i-a putut iubi atât de mult pe toţi, încât pe singurul Său Fiu Şi L-a dat, pentru ca nimeni dintre ei să nu piară, ci oricine va crede în El să fie mântuit şi să aibă viaţa veşnică (In 3, 16).
Noi nu putem iubi pe toţi oamenii. Şi nu-i putem iubi chiar pe toţi atât de mult, încât pentru oricare dintre ei să putem face jertfa cea mai mare cu putinţă pe pământ. Dacă iubim, îi iubim numai pe unii, şi nu pe toţi. Nici în cea mai mare măsură. Şi nu până la sfârşit cu aceeaşi putere. | Continuare »

„A doua zi, Iisus a vrut să Se ducă în Galilea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis: «Vino după Mine.»“

Dragostea nu stă în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în marele har că El ne-a iubit pe noi!
Toată mântuirea noastră de acum şi toată binecuvântarea veşnică ce va urma din aceasta se datoreşte în întregime lui Iisus.
Singurul nostru merit este că am întins mâinile să primim de la Domnul nostru Iisus Hristos această comoară nemaipo-menită…
ca să strigăm din adâncul prăpastiei pierzării să ne audă şi să ne scape, că ne-am lăsat ridicaţi pe umerii Lui, ca oaia cea pierdută, ca să ne readucă în staulul Său…

Totuşi ce mult este acest lucru! Cât de mulţi nu pot face şi nu fac nici atât! Ba încă se împotrivesc şi luptă contra mântuirii lor… Ce nenorocire este o astfel de stare! Slăvit să fie Domnul însă, căci mila şi iubirea Sa fac mereu totul pentru mântuirea noastră. Mereu acesta este harul: Iisus a găsit pe Petru şi pe Andrei, Iisus a găsit pe Iacov şi pe Ioan… (Mat. 4, 18-21). Iisus a găsit pe Levi, Iisus a găsit pe Pavel.
Iisus, pe ei, nu ei, pe El! Apoi, prin ei, Iisus a găsit pe cei din Ierusalim, din Roma, din Corint, din Asia, din Europa, din America, din Africa, din Australia… până la marginile pământului. Şi ale Bisericii Lui. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
Meditaţii la Apostolul din Duminica I a Postului Mare – a Ortodoxiei

Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi, au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi. (Evrei 11, 36-37)

În cartea «Actele Martirice», apărută în anul 1983 la Editura Cărţilor Bisericeşti, sunt prezentate pe larg nişte documente din vremea primilor creştini despre câteva astfel de pătimiri şi martirii pentru Hristos. Întocmai cum se arată în aceste versete din sfântul apostol de azi. Am dori ca toţi fraţii noştri să poată ajunge să citească această carte (care se poate găsi prin bibliotecile parohiale) pentru a se vedea nu numai cât de puternică trebuie să fie şi credinţa noastră, ca a lor, ci şi pentru a se convinge că în clipa cea hotărâtoare a suferinţei, care ne-o cere dragostea neclintită faţă de Hristos, puterea cea mare a lui Dumnezeu ne întăreşte şi pe noi, pe oricare, ca pe ei, în aşa fel încât nu există suferinţă ca să n-o putem suporta şi birui.
Dar pentru că ştim că cei mai mulţi dintre fraţi nu au avut şi poate nu vor avea posibilitatea s-o citească, am vrea să amintim aici câteva din numele acelor sfinţi şi martiri ale căror jertfe s-au adăugat la cele din Sfintele Scripturi. Şi ale căror nume împodobesc Istoria Bisericii şi panourile de onoare ale cerului.
În primul rând, este amintit martiriul Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, ucis pentru Hristos în 23 februarie, anul 155. În cuvântul de început se scrie, între altele: „Fericite şi vrednice de laudă sunt toate muceniciile care s-au făcut după voia lui Dumnezeu… Într-adevăr, cine nu va admira curajul, răbdarea şi iubirea lor de Dumnezeu? Sfâşiaţi prin biciuiri, de li se vedea alcătuirea trupului lor până la venele şi arterele dinăuntru, ei au răbdat atât de mult, încât şi pe cei ce stăteau în jurul lor i-au făcut să plângă… iar ei au arătat atâta tărie sufletească, încât nici unul din ei n-a gemut… cei chinuiţi, dovedindu-ne tuturor că, în ceasul muceniciei, prea-vitejii martiri ai lui Hristos sunt ca şi dezbrăcaţi de trup… că Domnul Însuşi este de faţă şi vorbeşte cu ei“. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica Lăsatului sec de carne – a Înfricoşatei Judecăţi)

Şi, astfel, el, care este slab, va pieri din pricina acestei cunoştinţe a ta; el, fratele pentru care a murit Hristos. (I Cor. 8, 11)

Acela care se ocupă de suflete pentru a le aduce la Dumnezeu şi pentru a le ţine lângă Hristos trebuie să fie pe deplin pătruns de dragostea şi grija pline de bunătate şi înţelegere pentru slăbiciunile şi nevoile lor. Nu poate fi un bun păstor, niciodată, acela care nu-şi iubeşte oile sale din tot sufletul său şi care nu este gata să-şi pună viaţa lui în primejdie pentru fiecare din oile lui, din oiţele lui şi din mieluşeii lui.

Nu poate fi un bun părinte acela care nu-i în stare să-şi iubească pe fiecare copil mai presus ca pe sine însuşi. Nici învăţător şi nici îndrumător mai mare peste alţii nu poate fi decât acela care este în stare de o dragoste, de o muncă, de o grijă nespus mai mari pentru ei decât pentru el. Un astfel de părinte, un astfel de învăţător şi păstor nu poate face decât cum a făcut Însuşi Domnul Iisus, Care a fost şi va fi până la sfârşitul veacurilor pilda şi chipul şi măsura felului în care trebuie să iubim sufletele oamenilor peste care ne-a pus Duhul Sfânt păstori.

Despre Moise, omul lui Dumnezeu şi păstorul poporului ales al Domnului, se spun lucruri minunate şi multe întâmplări din care se vede cât de bun, de blând şi de iubitor faţă de poporul Domnului a fost el.
Îndată ce a fost silit să fugă de la curtea lui Faraon, din pricina dreptăţii pe care a vrut s-o facă celor asupriţi pentru care era ales el de Domnul ca să fie păstor, Moise a ajuns în Madian, iar acolo, printr-o binefacere făcută unor suflete mai slabe, a ajuns să aibă o familie şi să pască o turmă. De la curtea împăratului unde crescuse în belşug şi în cinste, el ajunse într-o pustie păstor la oi, în singurătate, în frig, în căldură, în lipsuri şi în primejdii, având o mare răspundere pentru oile care erau date în grija lui (Exod 2, 11-22). | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 34-a după Rusalii)

Mâncărurile sunt pentru pântece, şi pântecele este pentru mâncăruri. Şi Dumnezeu le va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Dar trupul nu este pentru desfrânare, el este pentru Domnul şi Domnul este pentru trup. (I Cor. 6, 13)

Apostolul acesta de azi este anume ales pentru a se citi şi pentru a se medita asupra adevărurilor cuprinse în el, împreună cu evanghelia din această duminică, a fiului risipitor, despre care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a vorbit, cu adânc înţeles şi cu mântuitoare pilduire, în Evanghelia de la Luca, cap. 15, versetele 11-32.
În acest capitol al Sfintei Evanghelii după Luca, Domnul nostru Iisus Hristos mai vorbeşte de încă alte două exemple de valori pierdute. Întâi despre oaia pierdută, apoi despre leul pierdut, şi, în urmă, despre fiul pierdut. În toate aceste cazuri este vorba despre sufletele pierdute. Oaia era încurcată în spini; leul, îngropat în gunoaie; fiul, scufundat în desfrânări. Şi spinii, care închipuie îngrijorările trupeşti ori rătăcirile sufleteşti, sunt tot aşa de mare primejdie şi moarte pentru suflet ca şi gunoaiele care înseamnă lăcomia, nepăsarea, lenea şi robia firii şi a lumii păcatului… Desigur că oricare dintre aceste stări, care pot ispiti şi robi sufletul, ducându-l în pierzare, sunt la fel de rele şi de omorâtoare pentru oricine ajunge în ele. Dar scufundarea în desfrânare, prăbuşirea în robia celui mai murdar şi mai ruşinos dintre toate păcatele, care este păcatul desfrânării, este cea mai rea.
Despre fiul cel pierdut se spunea peste tot, cum spunea chiar fratele său către tatăl lor… „acest fiu al tău care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate“…
Da, aşa era. Îngrozitor adevăr era acesta, şi grea era starea în care îl prăbuşise pe acest suflet nefericit păcatul desfrânării. Mai citiţi încă o dată cu această groază în suflet cele scrise în evanghelia fiului pierdut, şi veţi înţelege de ce scrie cu atâta putere şi ne înştiinţează cu atâta stăruinţă Sfântul Apostol Pavel, în acest loc, împotriva acestui îngrozitor păcat. | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 33-a după Rusalii)

Tu însă ai urmărit îndeaproape învăţătura mea, purtarea mea, hotărârea mea, credinţa mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea (2 Tim. 3, 10).

În această parte a acestui sfânt apostol se continuă atât de frumos şirul bunelor îndrumări şi al însemnatelor porunci date fiului preaiubit şi urmaşului vrednic de către părintele său sfânt.
Cel dintâi lucru asupra căruia îl face foarte atent Sfântul Pavel pe tânărul său urmaş este învăţătura, adică felul cum explică şi cum aplică el credinţa, trăirea şi propovăduirea Evangheliei şi a adevărului  divin. Şi numai după ce va fi înţeleasă şi preţuită deplin această primă valoare a vieţii, învăţătura, apoi urmează importanţa tuturor celorlalte: a purtării, a hotărârii, a credinţei, a îndelungii răbdări, a dragostei. De ce aşa? Pentru că de valoarea învăţăturii depinde valoarea tuturor celorlalte. Dreapta învăţătură, buna şi adevărata învăţătură este şi poate fi numai una. Numai dintr-o astfel de învăţătură pot naşte şi creşte toate celelalte însuşiri sau merite adevărate şi vrednice în faţa lui Dumnezeu ale unui om. Căci dacă nu are învăţătura dreaptă, omul nu poate avea nici credinţa dreaptă. Şi dacă nu are credinţa dreaptă atunci nici purtarea, nici hotărârea, nici dragostea sau răbdarea cuiva nu pot avea nici un preţ înaintea lui Dumnezeu ori în primirea mântuirii. Câţi dintre păgâni ori dintre necredincioşii care n-au o învăţătură sănătoasă au fost în stare să rabde mult, să se poarte corect, să-şi dea chiar viaţa pentru o cauză a lor, dar toate acestea nu le-au folosit la nimic, dacă învăţătura lor era rătăcită şi potrivnică adevărului sfânt… | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii la Apostolul din Duminica a 32-a după Rusalii)

Noi muncim, în adevăr, şi ne luptăm, pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel Viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi. (I Tim. 4, 10)

Munca şi lupta sunt cele două jumătăţi din care se întregeşte viaţa unui copil al lui Dumnezeu, a unui ostaş al Domnului. A munci pentru propăşirea cauzei lui Dumnezeu, pentru roadele binelui, pentru creşterea Evangheliei. Şi a lupta pentru apărarea acestei cauze, pentru păzirea acestor roade, pentru păstrarea curăţiei şi a integrităţii acestei Evanghelii. Cine numai munceşte, dar nu luptă, acela osteneşte pentru hoţi, adună pentru înşelători şi suferă pentru hrăpăreţi. Cine numai luptă, dar nu munceşte, în curând nu va mai avea pentru ce să lupte, fiindcă nu va mai avea ce să apere. Ogorul nemuncit se ruinează şi se pustieşte, iar acolo unde este ruină şi pustiu nu mai este nici o primejdie şi nu mai ameninţă nici un duşman.
Ce dureros se vede acest amar adevăr în multe din familiile şi din adunările frăţeşti! În multe familii şi adunări, cei ce aveau răspunderea acolo au depus multă muncă, au câştigat multe suflete pentru Domnul şi au adus multă roadă pentru Evanghelia Domnului Iisus; dar dacă n-au luptat să apere aceste roade şi să ferească aceste suflete de duhurile hrăpăreţe, de învăţăturile dezbinătoare şi de uneltele acestora, nu peste mult timp, s-au ales ruina şi pustiul de toată munca lor.
Ce harnic s-a muncit cândva la Sibiu, la Săsciori, la Sighişoara, la Sebeş, la Avrig!… Ce adunări minunate erau, cândva, acolo! Ce tineret se ridicase, ce bucurii cereşti, ce petreceri neuitate, ce roade sfinte!… Dar ce folos de toate acestea dacă astăzi nu mai sunt acolo decât nişte ruine şi nişte pustietăţi în care cântă numai păsările întunericului şi ale morţii? | Continuare »