[Sfântul Ştefan – prima victimă, după Hristos, a credinţei rătăcite şi împotrivitoare]

În mărturisirea noastră despre Jertfa Mântuitorului nostru, unic de grea şi de strălucită, ni se cere tot preţul vieţii şi al morţii noastre. Preţul acesta n-am fi fost în stare să-l dăm nici unul dintre noi, dacă n-am fi fost trecuţi prin examenele de foc.
Dacă n-am fi văzut cu ochii noştri, dacă n-am fi auzit cu urechile noastre, dacă n-am fi pipăit cu mâinile noastre şi dacă n-am fi trăit cu inimile noastre zdrobite de groază sau strălucind de transfigurare spaima sau minunea.

Mântuitorul le spusese în multe rânduri ucenicilor Săi câte ceva din cele ce aveau să vadă ei curând. Dar pentru că îi iubea, Domnul Iisus căuta să i cruţe de durerea aflării mai devreme a Patimilor Sale. Voia totuşi să nu le ascundă, ca ei să le ştie, spre a nu-i surprinde aceasta neştiutori. Pentru că ce ar fi făcut ei dacă ar fi ajuns în cernerea cea grea fără a fi înştiinţaţi şi în luptele cele grele, fără a fi întăriţi?

O, ce greşeală facem noi adesea când ştim despre nişte lucruri triste, despre nişte întâmplări dureroase sau chiar despre nişte primejdii apropiate, privitoare la unii din cei pe care îi iubim, dar de multe ori gândim:
„Să nu-i spun fratelui, ca să nu-l întristez.” Sau zicem: „Să nu le spun tocmai eu fraţilor această veste dureroasă. De ce să fiu tocmai eu acela care să le zdrobesc inima!…” | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe“. (Evrei 11, 33-34)

O, ce minunat aur este aurul credinţei adevărate, dar cât de rar este acesta, astăzi, pe pământ! Rar a fost totdeauna, dar, din ce au trecut anii şi veacurile, el s-a făcut tot mai rar şi tot mai rar, până când, acum, aproape că nu se mai găseşte nicăieri. Se găsesc, în schimb, peste tot, tot felul de imitaţii ale acestui aur… Imitaţii care de care mai lăudate, mai pretenţioase, mai răspândite… şi mulţi le cred aur; dar, îndată ce vine încercarea, la cea dintâi lovitură, sunetul e sec, răspunsul e gol, gustul e amar.
O, ce imn minunat al Credinţei este acest capital din Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu! El începe arătând încă din versetul 1
– ce este şi care este adevărata credinţă:
– o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile ce nu se văd;
– care sunt cele mai de seamă dintre lucrurile nădăjduite de credinţă:
– venirea Domnului Iisus şi răsplata Lui cerească.
Cine mai crede cu adevărat şi neclintit chiar şi în aceste două lucruri nădăjduite? Câţi „credincioşi” mai aşteaptă cu o conştiinţă temătoare, vie şi trează, zi şi noapte, Venirea Domnului Iisus, ca să se pregătească în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, având gândul acesta: poate astăzi vine! Pe câţi îi face acest gând, în fiecare zi, tot mai buni, mai binefăcători, mai sfinţi? Şi câţi trăiesc ca şi când Hristos n-ar mai veni niciodată!
Sau cine mai lucrează astăzi pentru răsplata cea de Sus, când toţi păstorii cer plată, toţi ostenitorii – remuneraţii, toţi predicatorii – salarii, daruri, pensii, cadouri, lux, televizor, comoditate, maşină, avion… Câţi sunt ca fratele Petru, sau Ioan, sau Pavel, care, după ziua lor de muncă grea, cu palmele crăpate, să mai meargă peste dealuri, două ceasuri, pentru o adunare de alte patru ore cu fraţii, apoi să vină iarăşi două ore înapoi; spre ziuă, mai rămânându-le şi lor să doarmă, aşa îmbrăcaţi şi încălţaţi, doar două ore, până să-şi ia din nou ziua lor de muncă grea, care va avea iarăşi, apoi, tot o astfel de noapte!? | Continuare »

Traian Dorz, HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI
(din meditaţii
la Apostolul din Duminica a 28-a după Rusalii)

El este Chipul Dumnezeului Celui Nevăzut, Cel Întâi Născut din toată zidirea. (Coloseni 1, 15)

Domnul Dumnezeul nostru este Nemărginit şi Nepătruns în toate dimensiunile Sale, dar mai ales în patru din acestea, şi anume: în Înţelepciunea Sa, în Frumuseţea Sa, în Iubirea Sa şi în Puterea Sa.

Înţelepciunea Sa se arată în toată felurimea formelor, a culorilor şi a mărimii fiinţelor şi lucrurilor create de El. În structura lor lăuntrică şi în chipul lor dinafară. În mulţimea nenumărată a legilor statornicite de El fiecărei creaturi şi a hotarelor puse de El fiecărei vieţi, fiecărei căi, fiecărei vremi.
Frumuseţea
Sa se arată în toată forma creaturilor Sale, începând de la cea mai mică, până la cea mai necuprinsă. De la cele mai de jos, până la cele din nemărginitele înălţimi şi depărtări. De la cea mai trecătoare, până la cele veşnice.
Iubirea
Sa se arată în toată bunătatea şi mila Sa faţă de fiecare fiinţă creată de El. În grija Sa faţă de toate trebuinţele noastre, de la cea mai neînsemnată şi până la cea unică şi veşnică. Şi în răbdarea Sa nebănuită şi neînţeleasă faţă de orice potrivnic şi nelegiuit, de la păcatul cel mai murdar şi până la crima cea mai înspăimântătoare.
Iar Puterea Sa se arată în tot ce ţine El pe nimic, începând cu acest Pământ care atârnă în gol, cu toate vieţile mici şi mari de pe el. Şi apoi cu toate celelalte planete şi ceruri nemărginite în număr şi în întindere, cu tot ce cuprind ele. Toate le ţine puterea Lui, toate le poartă puterea Lui, toate le înalţă şi le prăbuşeşte puterea Lui. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh. (Efeseni 2, 18)

Duhul este dragostea care singură ne poate face să simţim la fel, să umblăm la fel, să credem la fel şi să trăim la fel. O veche scriere spune că atunci când s-a dat Legea de la Sinai şi glasul Domnului a rostit întâiaşi dată cele zece porunci, Cuvântul Domnului a răsunat dintr-o dată în şaptezeci de limbi. Atâtea neamuri erau atunci pe pământ, iar gura Domnului îi grăia fiecăruia pe limba lui, în chiar acelaşi timp, cutremurătoarele porunci care erau condiţiile de viaţă şi de mântuire puse de Dumnezeu pentru fiecare om şi pentru fiecare popor.
Când S-a pogorât Duhul Sfânt în Ierusalim, este scris că Sfântul Cuvânt al Legământului nou, cu mult mai cutremurător decât cel de pe Sinai, a răsunat în toate limbile tuturor neamurilor care sunt sub cer (Fapte 2, 5-6).
Despre poruncile Legii, Sfintele Scripturi spun că s-au dat în mijlocul unor arătări înspăimântătoare care trebuia să le arate popoarelor pământului cât de sfânt este Dumnezeul veşnic Viu şi cu cât respect trebuie privit şi trăit fiecare cuvânt spus de El.Spune Sfântul Apostol: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întuneric, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul care vorbea în aşa fel că cei ce l-au auzit au cerut să nu li se mai vorbească… pentru că nu puteau suferi… şi priveliştea aceasta era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: «Sunt îngrozit şi tremur»“ (Evr 12, 18-24).
Dar despre lucrarea Duhului este scris: „Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului Celui Viu, Ierusalimul Ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul legământului celui nou şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Sângele lui Abel… Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe cel ce le vorbea de pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce ne vorbeşte din ceruri…“ (Evr 12, 22-25). | Continuare »

Traian Dorz, versificări şi meditaţii la Eclesiastul (format audio în lectura autorului)

«O deşertăciune a deşertăciunilor – zice Eclesiastul – o deşertăciune a deşertăciunilor!… Totul este deşertăciune. Ce folos are omul de toată truda lui pe care şi-o dă sub soare?»

A doua carte a lui Solomon, Eclesiastul, urmăreşte viaţa unui suflet care n-a ascultat întru totul de Domnul Dumnezeul său, nici de îndemnul primit. N-a urmat deplin calea lui Dumnezeu… Ci şi-a pus toată truda grea a vieţii sale să se bucure de viaţa lumii acesteia. Să-şi strângă comorile lumii acesteia. Să se desfăteze cu plăcerile lumii acesteia.

Astfel, ea începe cu încheierea. Şi se încheie cu judecata.
Deşertăciune este de la început şi până la sfârşit o viaţă care caută în primul rând lucrurile acestei lumi, slava ei şi desfătarea ei. Peste toată întinderea unei astfel de vieţi răsună mereu tristul refren: «O, deşertăciune a deşertă-ciunilor!…». Ca o puternică înştiinţare tuturor celor ce au apucat şi care merg pe calea aceasta… Că au apucat rău. Că merg rău. Şi că vor sfârşi rău.
Dar cine are astăzi urechi să mai audă?


„Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa ei,dar femeia nebună şi-o dărâmă cu în-seşi mâinile sale.” (Proverbe 14, 1)

Minunatul Cuvânt al lui Dumnezeu din cuprinsul acestei cărţi pune mereu faţă în faţă cele două stări: Starea păcatului şi starea credinţei; Starea firii vrăjmaşe a neascultătorului şi starea firii noi, ascultătoare de Dumnezeu, a celui neprihănit; Starea celui nebun şi starea celui înţelept. Pentru ca fiecare nu numai să vadă limpede cum este înfăţişarea uneia sau a alteia din aceste două stări şi nu numai să afle ce face şi cum este răsplătită fiecare dintre faptele acestora, dar să se şi cerceteze pe sine fiecare şi de fiecare dată, spre a se vedea şi recunoaşte singur în care dintre aceste două stări se găseşte, spre a-şi alege apoi singur, de fiecare dată, în fiecare zi şi de la fiecare hotar al acestor fapte, drumul de viitor. Ţelul din viitor. Şi răsplata vieţii din viitor.
Iată acum un cuvânt adresat special femeii!
Femeia este centrul casei şi al familiei. Femeia, începând de fiică. Apoi de soră. Apoi soţie. Apoi mamă… Până este bunică şi străbunică. În toate aceste stări prin care trece normal o femeie, ea este într-un cămin cea care le învârteşte pe toate, le ştie pe toate şi le hotărăşte aproape pe toate. De pe când este fiică la mama ei şi învaţă rostul casei, sub îndrumarea mamei, femeia capătă deprinderea de a mânui toate lucrurile din casă. Astfel femeia ajunge să poată face munca bărbatului, întreagă şi de multe ori, pe când bărbatul nu poate face totdeauna munca femeii. Femeia îl poate înlocui pe bărbat în toate treburile căminului, dar bărbatul n-o poate înlocui pe ea.
Adevăratul ziditor al căsniciei şi al casei este femeia. După cum şi adevăratul dărâmător al familiei este tot ea. Când femeia este înţeleaptă, hărnicia bărbatului este bine îndrumată şi cumpătat gospodărită. Astfel că gospodăria lor se înfrumuseţează continuu. Căsnicia lor se sudează neînce-tat. Câştigul lor creşte mereu mai îndestulător. Când însă femeia este nebună, adică nepricepută, des-frânată, neascultătoare, leneşă, înfumurată, gâlcevitoare şi rea, praful şi ruina se alege din toată casa lor, din toată averea lor şi din toată fericirea lor. Mâinile ei leneşe, risipitoare, vopsite, nepricepute, as-cunzătoare, sparte, murdare şi trăgătoare de sfori viclene nimicesc totul. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Aşa cum am primit şi eu

V-am învăţat, înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi. (I Cor. 15, 3)

Ştiţi că este scris: Fiecare învăţător este dator să înveţe pe elevii săi exact cu cuvântul cu care l-a învăţat pe el învăţătorul său. Şi fiecare părinte să-şi înveţe copiii săi în legea Domnului, întocmai cum l-a învăţat şi pe el părintele lui.
Aceasta, pentru că Adevărul lui Dumnezeu nu se schimbă de la o generaţie la alta. Şi pentru că toate sufletele oamenilor au aceeaşi nevoie de mântuire. Iar mântuirea are aceleaşi condiţii pentru oricine o doreşte, în orice vreme, în orice stare şi în orice loc.

Cât de cinstiţi faţă de Dumnezeu au fost, în sufletele lor, bunii şi evlavioşii noştri părinţi duhovniceşti!
Iată că, de veacuri, ei ne-au păstrat nestricat adevărul învăţăturii sănătoase. Şi neschimbat Cuvântul Sfintei Evanghelii. Prin câte prigoniri au trecut ei! Prin câte lupte şi prin câte încercări!…
Dar Cuvântul Sfânt nu l-au lăsat, şi adevărul învăţăturii curate nu l-au pierdut. Prigonitorii păgâni, de multe ori, aflându-le Evanghelia scrisă, au aprins-o şi le-au băgat-o unora, arzând, pe gât. Pe alţii i-au aruncat în flăcări cu evangheliile lor cu tot. Altora le-au tăvălit-o în murdărie şi aşa i-au silit s-o înghită.
Toţi însă au murit fericiţi, fiindcă ei ştiau că Evanghelia aceasta este puterea lui Dumnezeu care mântuieşte pe oricine o crede şi o urmează aşa cum a primit-o, chiar cu preţul vieţii sale.
Şi, o, ce biruinţe minunate a avut oricine a luptat şi a suferit cu Evanghelia lui Hristos şi pentru ea. | Continuare »

„«Du-te», i-a zis Iisus, «fiul tău trăieşte.» Şi omul acela a crezut cuvintele pe care i le spusese Iisus şi a pornit la drum.“

Credinţa care nu te face să porneşti nu-i credinţă!
Dacă tu cu adevărat crezi în Hristos şi în Cuvântul Său, dacă crezi în Evanghelia şi în Dumnezeirea Sa, dacă crezi în Judecata şi în răsplata Lui, – atunci tu neapărat trebuie să porneşti!
Să porneşti pe calea întoarcerii din păcate la Dumnezeu, să porneşti pe calea căinţei, înfrânării şi mântuirii, să porneşti prin rugăciune, prin lacrimi, prin ascultare, prin binefaceri, prin iubire, să porneşti acum, să porneşti convins, să porneşti voios. Să porneşti pentru tine, pentru ai tăi şi pentru alţii.

Căci dacă vei fi sincer în căinţa ta, vei căpăta iertarea de la Dumnezeu prin Jertfa Răscumpărătoare a lui Iisus Hristos (1 Ioan 1, 9). Dacă vei fi stăruitor în rugăciunea ta, vei primi împlinirea cererilor tale, prin mijlocirea Domnului Iisus (Ioan 14, 13).
Şi dacă vei fi statornic în credinţa ta, vei fi biruitor până la sfârşit, prin puterea lui Iisus Hristos (Rom. 8, 37-39). Poţi să crezi neclintit aceasta. Căci este în totul adevărat.

Dar chiar dacă nu poţi crede puternic, porneşte totuşi!
Pe drum te vor întâmpina solii binecuvântate şi binefăcătoare. La urmă vei ajunge să vezi împlinirea credinţei tale slabe prin puterea şi harul ceresc, şi Dumnezeu îţi va da nu numai pe unul, ci pe toţi ai tăi pe calea mântuirii Lui. Credinţa ta sinceră, fierbinte şi statornică în Hristos va aduce mântuire la toată casa ta. Crede neclintit aceasta şi vei vedea. Dar porneşte chiar acum! […] | Continuare »

Iisus i-a răspuns: „Eu am vorbit lumii pe faţă; totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii şi n-am spus nimic în ascuns…“. (Ioan 18, 20)

Dacă întrebarea este răuvoitoare, răspunsul trebuie să fie atent.
Dacă cel care întreabă este un vrăjmaş viclean, cel care trebuie să răspundă să fie foarte înţelept.
Cu cât întrebarea este mai grăbită, răspunsul trebuie să fie mai încet. Cu cât întrebarea este mai lungă, răspunsul trebuie să fie mai scurt. Cu cât întrebarea cuprinde mai multe, răspunsul să cuprindă mai puţine.
Cu cât cel ce întreabă este hotărât de a osândi pe mai mulţi, cu atât cel întrebat trebuie să fie mai hotărât a-i scăpa. Cu cât cel rău caută să nimicească mai crud, cu atât cel bun trebuie să răscumpere mai iubitor.

Dacă în faţa unor astfel de oameni te duci hotărât să dai orice preţ, atunci poţi face aşa. Altfel nu poţi.
Când numai cu preţul unei mari jertfe se poate răscumpăra un mare adevăr şi o mai mare iubire, atunci trebuie să mergi hotărât şi gata să dai numai tu această jertfă. Numai tu acest preţ.
Căci dacă nu eşti gata să o dai tu, de bunăvoie, va trebui să o dea alţii, siliţi. Dacă nu eşti tu gata să mori, vei fi gata să dai la moarte tu pe alţii. Şi dacă nu primeşti să răscumperi tu, mai uşor, va trebui să o răscumpere alţii, mai greu.

Iisus i-a răspuns… Nu este întrebare la care Iisus să nu aibă un răspuns pregătit. Un răspuns clar. Un răspuns deplin. Singurul răspuns adevărat şi desăvârşit la orice întrebare este numai cel pe care îl dă Hristos. Nu există vreo problemă la care Hristos să nu aibă răspunsul cel mai bun, cel mai potrivit. De fapt, numai răspunsul pe care îl dă Hristos este adevăratul răspuns. La orice întrebare, de orice fel ar fi ea.

Nu există o taină al cărei răspuns să nu fie în Hristos. Nu există un suflet la ale cărui întrebări – fericite sau dureroase, trupeşti sau sufleteşti, despre viaţa aceasta sau despre cealaltă – Hristos să nu dea răspunsuri clare şi mântuitoare. Trebuie numai ca acela care pune întrebarea să înţeleagă răspunsul primit la ea.  | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – SOLIA BIBLIEI

Din Isaia 32, vers. 15:
Aceasta este o slăvită profeţie despre Pogorârea Sfântului Duh, trimis de Mântuitorul de la Tatăl, după făgăduinţa pe care a făcut-o ucenicilor Săi (Ioan 14, 26; Fapte 2, 16-18).
Cât de minunat s-au împlinit cele profeţite după ce Duhul Sfânt S-a turnat de Sus peste noi… Pustietatea aceasta plină de uscăciune duhovnicească, goală de orice rod sfânt, fără nici o viaţă şi cunoaştere de Dumnezeu, în ce pământ binecu-vântat s-a prefăcut! Întinderea tuturor zărilor şi hotarelor acestora, până la marginile pământului astăzi creştin, altădată atât de neroditoare şi jalnice, cu ce pomăt sănătos şi încărcat s-a umplut!

Lucrarea neprihănirii: pacea şi roada neprihănirii, odihna şi liniştea nemaischimbată erau atât de necunoscute până atunci. Dar după aceea în câte inimi, în câte familii, peste câte întinderi s-a aşezat statornicia ei binecuvântată!
Şi suflete care înainte nici nu ştiau că există un Cuvânt al lui Dumnezeu, nici nu cunoşteau ceva despre Hristos, nici nu auziseră măcar că ar fi Duhul Sfânt, nici nu trăiseră o rugă-ciune, nici nu gustaseră o cântare sfântă, nici nu bănuiau ceva despre naşterea din nou — după iluminarea adusă de turna-rea Duhului Sfânt ce semănători binecuvântaţi au devenit!
Ferice de voi, fericiţi părtaşi ai Sfântului Duh! Ferice de voi, peste care s-a turnat fără măsură Duhul Domnului! (Rom. 5, 5). Împliniţi cu recunoştinţă şi cu hărnicie datoria pe care o aveţi faţă de harul pe care l-aţi primit. Semănaţi pretutindeni de-a lungul apelor lui Hristos, slobozind pretutindeni pe cei care sunt robi — şi pe cei care sunt împovăraţi… (Isaia 32, 15-20). Atunci cu adevărat va fi ferice de voi. | Continuare »