b'LOGOS — Comori Nemuritoare

Şi pentru ca să arate tuturor sufletelor cât de grea şi de slăvită este slujba pe care o vor face trimişii Săi, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru Se roagă Tatălui: Pentru ei Mă rog, nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi.
De nimic nu au mai multă nevoie, în marea lor chemare şi-n uriaşa lor răspundere pentru împlinirea ei, trimişii lui Dumnezeu, decât de rugăciune. Împinşi de Dumnezeu şi respinşi de oameni, trimişi de har şi opriţi de legi, chemaţi de dragoste şi alungaţi de ură, îndureraţi de priveliştea pierzării lumii, aceşti trimişi ai lui Hristos sunt cei mai fericiţi şi cei mai chinuiţi dintre toţi oamenii.

Ei trebuie să plângă cu cei ce plâng, ca şi cum ar fi asemenea cu ei de nefericiţi, pentru ca, împărtăşind simţit durerea acestora, să-i poată apropia de mângâierea pe care le-o pot da din partea lui Hristos.
Trebuie să se bucure cu cei care se bucură, chiar dacă inima lor sângeră de dureri, pentru ca, astfel, să le poată spune, de lângă ei, că totuşi e mai folositor să plângi acum, decât să râzi (Luca 6, 21-25). În mijlocul celor care odihnesc, aceşti trimişi ai lui Hristos, nu pot să se odihnească. Între cei care se bucură de toate drepturile, lor nu li se îngăduie nimic din ceea ce altora le prisoseşte (I Cor. 9, 1-7). Între cei care pot să se folosească de atâtea mijloace, lor nu le este îngăduit mai nimic (Fapte 20, 33). Când unii n-au nici o grijă, deşi sunt aproape, ei trebuie să fie munciţi de îngrijorări, cu toate că sunt departe. Când unii cad şi nimănui nu-i pasă, ei simt, pentru căderea oricui, o arsură mistuitoare în toată inima lor (II Cor. 11, 28-29).

Lor nu le este îngăduit să stea jos, până când mai este cineva care stă în picioare. Ei nu pot să mănânce, până când mai este cineva flămând. Ei nu au voie să plece, până când mai este încă un snop nestrâns, o uşă neînchisă, un lucru neterminat. Din cetate în cetate îi aşteaptă lanţuri şi necazuri, dar ei n-au voie să ţină la viaţa lor, cum fac toţi ceilalţi oameni.
Pas cu pas, alături cu moartea, ei trebuie să-şi pună în primejdie viaţa lor în fiecare clipă, pentru a o salva pe a altora. Oricât de scumpe lucruri şi fiinţe ar avea şi ei pe lume, totuşi mai presus de orice preţ al lor ei trebuie să pună slujba plină de răspundere pe care o au de la Dumnezeu. | Continuare »

Traian Dorz, din Hristos – Mijlocitorul nostru

Domnul nostru Iisus Hristos – prin Care fuseseră făcute toate veacurile câte aveau să fie între cele două veşnicii (Evrei 1, 2) – pregătise şi ceasul acesta, cu tot ce avea să aducă el, şi Se ruga pentru el înainte de a începe.
Spre a fi tuturor ucenicilor Săi, de atunci şi de totdeauna, nu numai Mijlocitorul lor la Dumnezeu, ci şi Învăţătorul rugăciunii lor de care vor avea, de acum încolo, cea mai mare nevoie pe pământ…
După ce a vorbit astfel, Iisus a ridicat ochii spre cer şi a zis: „Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine…“

După ce un fiu şi un trimis al lui Dumnezeu vorbeşte astfel ascultătorilor lui – cum a vorbit Iisus Hristos, şi cu duhul, şi cu graiul Său – atunci acel fiu şi trimis îşi poate ridica ochii spre cer şi poate zice Tatăl nostru, cu dulcea încredinţare că nu spune un neadevăr…
Dar cum să-şi poată ridica ochii şi zice acela în care nu este nici Duhul lui Hristos (Rom. 8, 9) şi nici Cuvântul lui Dumnezeu? (Colos. 3, 16)
În orice lucrare a Evangheliei lui Hristos, ucenicul trebuie să facă totdeauna aşa cum a făcut Domnul: Cuvântul trebuie urmat de rugăciune.

Deci, ori de câte ori staţi de vorbă cu un suflet sau cu mai multe, rugaţi-vă pentru cei cu care aţi vorbit; ori de câte ori împărţiţi Cuvântul lui Dumnezeu oamenilor, rugaţi-vă puternic şi fierbinte pentru ei, încheiaţi totul cu rugăciune către Tatăl Ceresc pentru mântuirea, pentru unitatea şi pentru slava celor cu care aţi vorbit.
Mijlociţi şi voi pentru ei la Tatăl, de la Care pogoară orice dar bun şi desăvârşit peste munca propovăduirii voastre, căci de voia Tatălui Ceresc şi de binecuvântarea Lui depind toate lucrurile.
Rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos ne este nouă, tuturor şi totdeauna, o lumină şi o putere veşnică.
Sosise ceasul încercării, iar Iisus începea acest ceas cu o puternică rugăciune de adâncă şi liniştită încredinţare în Voia Tatălui. | Continuare »

„După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat şi a uns ochii orbului cu tina aceasta.“ (Ioan 9, 6)

Din aceeaşi tină fuseseră făcuţi ochii aceştia care erau unşi acum. Şi de către Aceeaşi Mână Care Se atingea de ei. Făcătorul lor, ştiind ce avea să se întâmple, când i-a făcut prima dată, a lăsat peste aceşti ochi umbra. Tocmai în vede-rea celor ce aveau să se împlinească acum, spre a se arăta astfel lucrările lui Dumnezeu. Acum Domnul împlinea numai ceea ce anume nu făcuse atunci… Ceea ce anume lăsase El nefăcut, la naşterea omului acestuia, pentru ca să facă acum, în chipul acesta atât de minunat.
Domnul Iisus ştie ce ne lipseşte fiecăruia dintre noi.

Ştie şi ce nu ne-a dat El de la început (Luca 8, 10; Marcu 4, 11) şi ştie şi ce am pierdut noi, pe calea vieţii, din vina noastră, prin neascultare şi păcat, din ceea ce ne-a dat. Ceea ce nu ne-a dat Dumnezeu, putem primi, prin stă-ruinţa unei credinţe răbdătoare, de la bunătatea iubirii lui (Ioan 15, 7). Iar ceea ce am pierdut, noi putem dobândi prin pocăinţa unei credinţe înlăcrimate, de la iubirea Lui răscumpărătoare (Mat. 7, 11). Căci lui Dumnezeu şi credinţei vii le este cu putinţă totul!

Când în lucrarea mântuirii tale tu nu poţi face nimic, Domnul Iisus nu-ţi cere să faci nimic; face El totul! Când însă poţi face ceva şi tu, atâta cât poţi face, Dumnezeu îţi porunceşte să faci, aşteaptă să faci şi atâta trebuie să faci! Astfel, în tot ce avem de făcut pe calea mântuirii şi în toate problemele vieţii noastre, lucrarea Domnului este bine deosebită de lucrarea pe care se cere să o facem noi.
Dar după cum noi nu putem face lucrarea Lui, tot aşa şi Domnul nu vrea să facă partea noastră! El este gata totdeauna să ajute pe cei neputincioşi sau pe cei care se străduiesc din greu să lupte…, dar niciodată nu vrea să încurajeze pe cei leneşi sau îndă-rătnici, adică pe aceia care nu vor să facă nici ceea ce pot face. | Continuare »

Dacă, având mâna pe cugetul tău smerit şi curat, poţi spune: Nu m-am purtat necinstit faţă de nimeni niciodată… nu cred că este nimeni care să poată spune pe dreptate: „M-ai înşelat“ şi dacă într-adevăr nu te-ai purtat niciodată nici în inima ta necinstit faţă de nimeni, – atunci într-adevăr poţi fi fericit.

Nimeni din cei ce dispreţuiesc familia noastră n-a fost în ea pe dinăuntru, ci numai pe dinafară. Familia noastră duhovnicească este o taină. Chiar din mijlocul ei, atât de mulţi nu o cunosc şi nu o înţeleg. De aceea n-o ştiu preţui cât se cuvine. De aceea o pot părăsi. Dar cei ce-o cunosc şi o înţeleg mor pentru ea.
Dumnezeu ne-a dat fiecăruia o părticică din veşnicie ­– şi această părticică se numeşte timp, şi ne-a dat insuflare din El – şi aceasta se numeşte suflet, pentru ca în acestea să ne realizăm pe noi înşine – pentru veşnicie şi pentru Dumnezeu.
Nu există nici un om fără vreun dar dumnezeiesc. Dar există atât de mulţi care nu folosesc deloc acest dar ­sau îl folosesc rău. Răsplata sau pedeapsa noastră vor fi numai pentru felul în care am vrut noi înşine să folosim acest dar. Sau n-am vrut.
Binefacerea este o poruncă… Deci este un act de ascultare, urmat de o răsplătire. Dumnezeu Se va purta faţă de noi întocmai cum s-a purtat inima noastră faţă de binefacere.

Ce bună este acea inimă care poate plânge lângă tine şi cu tine pentru durerea ta! Preţuieşte-o întotdeauna şi n-o părăsi niciodată, căci singură aceasta te iubeşte cu adevărat.
Celui statornic bun, statornic iubitor, statornic credincios, ziua nu-i şterge vorbele nopţii, înălţarea nu-i şterge chipul smereniei, bogăţia nu-i seacă izvorul dărniciei şi depărtarea nu-i stinge focul dragostei.
Cel ce crede şi iubeşte rămâne pururea de aceeaşi vârstă tânără la care dorinţa este biruitoare, iar dragostea fierbinte, din pricina marilor şi fericitelor lui izvoare lăuntrice. Aceluia luptele îi fac credinţa şi mai puternică. Furtunile îi fac focul iubirii şi mai mare. Iar suferinţele lui pentru biruinţa în aceste două lupte şi munci îi fac aceste comori cu atâta mai nepreţuite, cu cât a dat pentru ele o jertfă mai mare.
În ceasul marii mele dureri, lăsaţi-mă numai cu marea mea durere. Lăsaţi-mă cu lacrimile, singur cu marile mele lacrimi lângă mormântul marii mele iubiri. Iubirea şi durerea au fost marile şi credincioasele mele surori care au plâns cel mai adesea împreună cu mine. | Continuare »

„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»“

Pentru Domnul, Care ne-a creat, Care ne-a dat viaţă din Viaţa Lui, sânge din Sângele Lui, trup din Trupul Lui (Efes. 5, 30)…, pentru El, Care ne-a legănat şi ne-a încălzit la Sânul Lui, crescându-ne ca într-un loc tainic, încă de pe când fiinţa noastră nici nu avea un chip (Ps. 139, 16)…, pentru Domnul, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, noi suntem mai cunoscuţi şi mai iubiţi decât pentru cea mai dulce mamă (Isaia 49, 15). El spune aşa de duios, prin profetul Său, că ne-a pus un nume şi că pentru El acest nume este preaiubit şi neuitat…

«Din dragoste pentru robul Meu… şi pentru alesul Meu te-am chemat pe nume; ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti» (Isaia 45, 4). «Acum, aşa vorbeşte Domnul Care te-a făcut… şi Cel Ce te-a întocmit: … Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc. Te chem pe nume, eşti al Meu…“ (Isaia 43, 1).
Câtă duioşie şi dragoste este conţinută în aceste dulci şi părinteşti dezmierdări şi făgăduinţe!
Ele arată că, de la început, noi avem un loc ales şi veşnic, un nume plăcut şi personal, o chemare şi o solie deosebită, fiecare dintre noi, înaintea Domnului. Şi din partea Lui. Şi pentru împărăţia Lui.

Iată, acum Domnul Iisus stă în faţa mormântului şi îl strigă pe nume pe Lazăr, chemându-l să iasă şi să vină la El, cu glasul dulce cu care îi va fi grăit de-atâtea ori în casa neuitată a Betaniei lor!… Iar mortul, auzind, ascultă şi vine, aşa de firesc cum ve-nise totdeauna când îl chemase Iisus. | Continuare »

„Natanael i-a zis: «Poate ieşi ceva bun din Nazaret?» «Vino şi vezi!» – i-a răspuns Filip.»“ (Ioan 1, 46)

Bucuria aflării Domnului n-are predici lungi, nici vorbiri meşteşugit alcătuite (1 Cor. 2, 4), – dar are dovada de duh şi de putere…
Argumentul dumnezeieştii simplităţi este strălucit şi convingător, fiindcă este izvorât din adevăr şi din trăire. Glasul aflării lui Iisus este strălucirea ochilor, lumina feţei, puterea simţirii calde şi adânci, iar acela care are minte şi ochi îşi dă seama de valoarea acestor argumente. Şi nu se mai îndoieşte de adevăr!

Cât de scurtă trebuie să fi fost predica de chemare a lui Andrei pentru Petru, fratele său. Cât de scurtă a fost predica lui Filip pentru Natanael, – dar cât de plină de foc şi de putere a fost predica aceasta!
Trei cuvinte au fost de-ajuns pentru a-l hotărî pe Natanael să vină şi să-l însoţească până la Iisus. Această unire a lor în Hristos i-a păstrat apoi şi pe cei doi între olaltă, uniţi până la sfârşit. Hristos i-a dat şi lui Natanael un nume nou: Bartolomeu…
În toate înşiruirile numelui apostolilor din Sfintele Evanghelii, numele lor sunt mereu împreună: Filip şi Bartolomeu (Mat. 10, 3; Marcu 3, 18; Luca 6, 14). Numele lor sunt scrise mereu unul după celălalt şi pe pământ şi în ceruri. Hristos i-a unit spre a nu se mai despărţi niciodată.

Scumpi fraţi… e de dorit ca nici între noi să nu fie prea mulţi învăţători (Iac. 3, 1). Dar aceia care sunt să fie luminoşi şi vrednici. Să împli-nească această slujbă plini de teamă şi de seriozitate sfântă, căci este o slujbă pe cât de mare pe atât de grea (Rom. 15, 16). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu. (I Cor. 6, 20)

Când plăteşti pentru un lucru cel mai mare preţ cu putinţă, atunci desigur că şi aştepţi ca de la acel lucru să ai şi folosul şi bucuria pe care le merită şi la care ai dreptul, după mărimea preţului cu care l-ai cumpărat. Dar cât de mare trebuie să fie durerea celui care, după ce a cumpărat ceva cu un preţ nespus de mare, nu numai că nu are de la el nici o bucurie şi nici un folos, ci dimpotrivă, întristare şi pagubă!
O, ce preţ mare a plătit pentru noi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu! El a părăsit pentru noi Cerul, Tronul veşnic de la Dreapta Tatălui, slava şi măreţia raiului, bucuria îngerilor, strălucirea adoraţiei puterilor cereşti, desfătările veşnice pe care le avea ca Împărat al Măririi. Şi a venit după noi, la noi şi pentru noi, aici, în lumea murdăriei, în dispreţul păcatului, în primejdia morţii, în grozăvia sărăciei şi în colţii fiarelor. Pentru a plăti diavolului, prin suferinţele Sale, prin Sângele Său şi prin moartea Sa, preţul nespus de mare cerut pentru răscumpărarea noastră din osânda veşnică a păcatului în care căzusem prin ispitirea noastră şi a părinţilor noştri.
Nimeni dintre noi, nici unul dintre oameni nu-şi poate şi nu-şi va putea da seama niciodată de mărimea preţului cu care ne-a răscumpărat pe noi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Ca să-ţi dai seama ce a părăsit El în Cer e cu neputinţă, fiindcă noi n-am fost încă acolo, ca să ştim ce valoare au cele de acolo.
Şi n-am fost niciodată într-o stare ca a Lui pe pământ ca să ştim ce a răbdat El.
Şi n-am fost nici în Ghetsimani, nici pe Golgota, nici pe Cruce în cuie, cu cunună de spini pe cap, scuipaţi şi bătuţi până la sânge, goi şi dispreţuiţi ca El, pentru ca să ne putem da cu adevărat seama ce a suferit El pentru noi. Chiar dacă şi noi am fi avut sau am avea totuşi să suferim astfel de chinuri, starea de la care le suferim şi starea pentru care le suferim va fi totdeauna atât de mult alta decât a Lui, încât nu va fi cu putinţă niciodată nici să suferim atât cât El, nici să răscumpărăm atât cât El a răscumpărat. | Continuare »

Dar am căpătat îndurare, pentru ca Iisus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică. (I Tim. 1, 16)

Dar am căpătat îndurare, pentru ca Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El în urmă, ca să capete viaţa veşnică.
O, cât de minunată este istoria Harului Dumnezeiesc! Şi ce uriaşă este Cartea Îndurării lui Hristos!…
Ce mare, ce nesfârşit de mare este numărul sufletelor care au căpătat această îndurare! Şi ce negrăit de frumoase sunt căile prin care Dumnezeu Şi-a arătat această mare îndurare a Lui faţă de fiecare din cei care s-au împărtăşit din ea.

Într-adevăr, dacă despre toate acestea câte le-au făcut îndurarea lui Dumnezeu şi Sângele iertării lui Hristos s-ar fi putut ori s-ar putea scrie, cred că nici în lumea întreagă n-ar încăpea cărţile mărturiilor tuturor acelora care ar avea atâta de spus despre ce a făcut Hristos pentru ei. Şi cum S-a îndurat El de sufletele lor…
Numai Sfântul Ioan câte ar fi vrut să mai spună (In 21, 25).
Dar Sfânta Fecioară, Maica Domnului, câte ar fi avut? (Lc 2, 19).
Dar Magdalena, dar Zacheu, dar Lazăr, dar Ninive, dar Ierusalimul, dar Sibiul, dar Săsciorii? Dar eu, dar tu, dar toţi?
O, şi eu, deşi eram cel mai rău şi mai căzut, am căpătat îndurare, atâta îndurare din partea Tatălui Ceresc!
Nu mi-ar ajunge nici mie toată hârtia din lume şi toate vieţile omeneşti, ca să arăt câte ştiu şi câte nu ştiu, câte pot şi câte nu pot, câte am văzut şi câte n-am văzut din marele număr şi din nesfârşitele feluri în care Hristos Şi-a arătat minunata Lui îndurare faţă de mine…

Iată, ajuns aici, nu mai pot scrie nici un cuvânt mai departe, ci trebuie să mă prăbuşesc în genunchi.
Nu mai văd, de lacrimi, să scriu nici un rând.
Nu mai pot, de mişcat, să spun nici un cuvânt. | Continuare »

de Traian Dorz, din vol. Păstorul cel Bun

„Alţii ziceau: «Cuvintele acestea nu sunt cuvinte de îndrăcit; poate un drac să deschidă ochii orbilor?»“ (Ioan 10, 21).

Cine are un cât de puţin simţ de răspundere şi de judecată sănătoasă, acela nu poate trece cu uşurătate peste ceea ce ochii lui nu pot să nu vadă şi peste ceea ce urechile lui nu pot să nu audă, adică nu poate să treacă peste toate dovezile pe care Dumnezeu, prin lucrările Sale şi prin cuvintele Sale, le dă zilnic despre Dumnezeirea Sa, în faţa noastră, a tuturor.
Cuvintele acestea ale Sfântului Dumnezeu şi Evanghelia Sa, şi mărturisirea Bisericii Sale, şi convingerea puternică a mărturiei, arătată de milioane de credincioşi ai Săi din toată lumea şi din toate vremurile, apoi faptele Sale, apoi minunile Creaţiei, apoi măreţia şi puterea din ordinea mişcării tuturor – toate acestea sunt, pentru orice minte care are un dram de bun-simţ, de judecată sănătoasă şi de seriozitate, dovezi cutremurătoare şi limpezi despre Dumnezeu, în Care, cine le vede, nu numai că este dator să creadă, dar simte că poate crede cu bucurie şi cu putere.
Că, în chiar această credinţă ascultătoare, raţiunea sănătoasă îşi găseşte un echilibru şi un rost, liniştindu-se.
O, oameni grăbiţi, opriţi-vă puţin asupra tuturor acestor dovezi şi gândiţi-vă puţin cu mintea voastră asupra realităţii şi adevărului acestora!
Nu vă duceţi cu ochii minţii acoperiţi la pierzare, împotrivindu-vă voit şi conştient…, ci gândiţi singuri asupra adevărului că de aceea v-a dat Dumnezeu mintea, ca s-o folosiţi bine, pentru lucrurile mântuirii, iar nu rău, pentru cele ale pierzării.
Căci, dacă veţi judeca bine şi drept, nu se poate să nu vedeţi! Şi, dacă veţi vedea, nu se poate să nu credeţi în El. | Continuare »

TRAIAN DORZ,  «Cărarea tinereţii curate»

Meditaţia este deprinderea zilnică de a citi Sfânta Scriptură şi de a adânci înţelesul gândurilor lui Dumne­zeu cuprinse în Cuvântul Lui, spre a le avea cât mai limpede şi mai deplin prin cunoaştere şi trăire.
Această pătrundere a Sfântului Cuvânt ceresc este o condiţie iară de care nu poate fi creştere şi rodire din Duhul Sfânt în nici un suflet.
A cugeta ziua şi noaptea la Legea Domnului nu nu­mai că este ocupaţia cea mai folositoare pentru oricine, dar este singurul mijloc de a gusta cu mintea frumuseţi şi descoperiri nebănuite, pentru continua îmbogăţire a su­fletului cu Adevărul.
Adevărul este inteligenţa dumnezeiască prin care poţi cunoaşte Taina şi miezul tuturor lucrurilor şi în­tâmplărilor, oamenilor şi vremurilor.

Meditaţia este răsădirea minţii lângă Izvorul Cu­noaşterii.
Cu cât rădăcinile meditaţiei se înfig mai în adâncuri, cu atâta seva cunoaşterii se ridica mai din belşug şi mai curată spre înţelegerea sufletului. Şi dă omului duhovni­cesc o tot mai mare lumină, a cărei strălucire merge apoi mereu crescând… (Prov. 4, 18; Dan. 12, 3; Mat. 13, 43).

Din lumina aceasta cresc apoi frunzele verzi şi să­nătoase ale vorbirii înţelepte.
Iar sub aceste frunze se rotunjesc, plăcute la vedere şi dulci la gustare, binecuvântatele roade ale Duhului Sfânt care, cu cât merg mai spre coacerea vârstei, cu atâta sunt mai plăcute şi mai dulci.
Căci, alimentându-se neîncetat cu prospeţime şi cu putere prin rădăcinile ascultării şi ale încrederii, crengile pomului său de vorbe şi de fapte, cresc şi se îmbogăţesc mereu în întindere şi în înălţime. | Continuare »