b'LOGOS — Comori Nemuritoare

„Drept răspuns, Ioan le-a zis: «Eu botez cu apă, dar în mijlo­cul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi.»“ (Ioan 1, 26)

În mijlocul lumii istorice, în mijlocul lumii geografice, în mijlocul lumii religioase, în mijlocul omenirii şi universului – stă Hristos prin opera Sa, prin Persoana Sa, prin Biserica Sa, prin toată Prezenţa Sa copleşitoare şi de neînlăturat, pentru ca, în egală măsură, să poată fi cunoscut, văzut,  slujit sau descoperit de către toţi cu uşurinţă!

O, oameni de pretutindeni şi de totdeauna, – în mijlocul vostru, Coloană veşnică, stă Unul, şi voi nu-L cunoaşteţi!… În mijlocul Ştiinţei şi Filosofiei stă El, soluţia unică şi criteriul unic, fără de care nu se poate rezolva nimic real şi convingător. În mijlocul Astronomiei, în mijlocul Cosmosului şi microcosmo­sului, stă El, Creatorul şi Orânduitorul tuturor şi al fiecăruia, Punctul Unic Nemişcat, Osia întregului Sistem, Nemişcatul Nordului infinit, în jurul căruia toate se mişcă cu o ascultare perfectă, din clipa când El S-a exteriorizat, creând Legile şi Tainele cărora numai singur El nu le este supus (Filip. 3, 21; 1 Cor. 15, 28). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Staţi gata, dar, având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, având picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 10 14, 17)

Două lucruri se văd dintr-o dată la un ostaş gata de luptă: puterea şi frumuseţea lui. Puterea se vede din hotărârea lui lăuntrică, iar frumuseţea din înfăţişarea lui dinafară. Puterea se vede din toate mădularele lui, iar frumuseţea din toate veşmintele sale.
Un ostaş nu trebuie să apară niciodată bătrân şi niciodată slăbănog în starea sa lăuntrică. Şi nu trebuie să apară niciodată dezordonat şi zdrenţăros în înfăţişarea sa dinafară.
Un ostaş nu trebuie să apară niciodată nepregătit şi negata. Chiar când este în repaus, chiar când este în odihnă, ori în călătorie – ostaşul trebuie să arate o înfăţişare totdeauna ordonată şi disciplinată, curată şi îngrijită, dovedind puterea şi frumuseţea tinereţii şi a curajului său.
Numai astfel el va face cinste Împăratului său, patriei sale şi unităţii din care face parte.

Cel dintâi lucru care despre spune Cuvântul Domnului că trebuie să se vadă la un ostaş al lui Hristos este mijlocul încins şi pieptul apărat. Centura Adevărului şi platoşa neprihănirii sunt primele dovezi şi condiţii ale puterii şi frumuseţii. Ale puterii care stă în adevăr şi ale frumuseţii care stă în neprihănire.
Puterea noastră stă în încrederea noastră pe învăţătura dreaptă, prin care ni se întemeiază credinţa noastră în Dumnezeul nostru şi în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
| Continuare »

Traian Dorz, din «HRISTOS – VINDECĂTORUL NOSTRU»

„Atunci unii din farisei au înce-put să zică: «Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul!». Alţii ziceau: «Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?». Şi era dezbinare între ei.“  (Ioan 9, 16)

[…] Ce bine este când în cuvântul unui credincios se vede înţelepciunea, ca în Cuvântul Domnului nostru!
Atunci dezbinarea şi ruşinea se produc la farisei, nu la Domnul; paguba este a vrăjmaşilor Domnului, nu a Lucrării Sale.
Dar ce rău este când, în loc să fie înţelepţi, să caute foloasele Domnului şi slava Lui, unii dintre cei „credincioşi“ răspund în aşa fel şi se poartă în aşa chip, încât ajung ei ruşinaţi şi Domnul hulit, iar lucrarea Lui, dezbinată şi păgubită – în timp ce fariseii câştigă împotriva Domnului nostru.
Atunci dezbinarea se face între ai Domnului, iar vrăjmaşii lui Iisus râd şi se bucură. Din toate acestea iese atunci atâta ruşine şi pagubă, şi durere pentru Lucrarea lui Dumnezeu.

Cum este oare lucrarea ta şi cuvântul tău, frate credincios? Spre unirea şi închegarea Lucrării lui Dumnezeu sau spre dezbinarea ei?
Este oare slujba ta în folosul Evangheliei şi al copiilor lui Hristos sau spre întristarea şi dezbinarea, şi paguba acestora?
Este oare, prin viaţa ta, înălţată şi întărită Slava lui Dumnezeu şi Împărăţia Lui sau sunt înjosite şi slăbite?
Eşti tu oare un vas de cinste sau unul de ocară pentru Lucrarea lui Dumnezeu în care ai fost primit şi iubit?
Nu cumva, în loc să fii un slujitor atent spre a nu face nimic din ceea ce duce la dezbinarea şi slăbirea familiei tale duhovniceşti, tu te-ai făcut un vas al dezbinării şi tulburării în Lucrarea Domnului, chiar în unele din cele mai grele zile pentru ea? Dumnezeu să te trezească, dacă eşti aşa, până nu te vei zdrobi de stâncă! (Ps. 137, 8-9). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. (Efeseni 5, 19)

Ce dulce răsună versetul de la sfârşitul acestui apostol, când Sfântul Pavel, sătul să tot mustre, află să le spună acestor fraţi şi un îndemn fericit. După atâtea cuvinte grele, află să le dea un cuvânt bucuros.
De fapt, acest ultim verset era ca un medicament vindecător al atâtor boli de care sufereau aceşti fraţi. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti… Şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.

Se poate că şi de acest îndemn era multă nevoie pe vremea aceea în Biserica efesenilor. Unde se răspândesc atâtea slăbi-ciuni, unde se ajunge până la îmbătarea cu vin, acolo nu cântarea duhovnicească răsună, ci mai degrabă cântările lumeşti.
Atunci când firea pământească se încălzeşte cu vinul îmbătător, gura găseşte mai degrabă cântecele lumii, decât cântările Domnului. Fiindcă inima umblă după iubirea lumească şi nu după iubirea lui Hristos.

Cântările duhovniceşti erau încă din bisericile primilor creştini unul din cele trei mijloace de creştere şi întărire duhovnicească a fraţilor şi surorilor care se adunau pentru zidirea şi mângâierea lor sufletească.
Psalmii, cântările de laudă şi cântările duhovniceşti le erau recomandate mereu fraţilor când se adunau împreună. Sfântul Pavel spune acest lucru, întocmai ca aici efesenilor, şi colosenilor (Col 3, 16), şi corintenilor (I Cor 14, 26). Şi la fel face şi Sfântul Apostol Iacov (Iac 5, 13). | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii”. (Efeseni 4, 3)

Unirea Duhului se păstrează numai prin legătura Păcii, după cum unitatea dragostei depinde de păstrarea aceloraşi încredinţări cu privire la învăţătura şi credinţa frăţească.
Între credinţa din inimă şi încredinţările din minte trebuie să existe o deplină unitate şi armonie, aşa cum există între suflet şi corp, fiindcă dacă această armonie nu ar exista, viaţa nu ar fi cu putinţă.

De aceea este atât de însemnat lucru ca amândouă aceste puteri să lucreze împreună, fiindcă numai atunci viaţa este rodnică şi izbânda este asigurată.
Unirea Duhului întăreşte legătura păcii, iar legătura păcii păstrează şi ajută unirea Duhului; aceasta în tot ce este bine, după cum dezbinarea Duhului vine din tulburarea păcii…
Când sunt bune amândouă, Dumnezeu le binecuvântează; când sunt rele, El le osândeşte. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. (Galateni 2,  19)

Orice viaţă se naşte dintr-o moarte, şi fără o moarte nu există nici o viaţă.
Grăuntele de grâu dacă nu moare rămâne singur, dar dacă moare aduce multă roadă.
Până nu moare noaptea, nu se poate naşte ziua. Până nu moare iarna, nu se naşte primăvara. Până nu moare firea veche, nu se naşte firea cea nouă. Până nu moare omul firesc din noi, nu se poate naşte omul duhovnicesc.
Altoiul nobil nu creşte pe trunchiul unui pom care are lăstari sălbatici. El creşte numai atunci când orice lăstar vechi este stârpit, rupt şi îndepărtat.

Toată taina mântuirii noastre stă în puterea şi statornicia cu care noi luptăm neîncetat să omorâm firea noastră cea veche, pentru a trăi în noi firea noastră cea nouă.
Dacă noi am murit cu Hristos prin Botez este ca să trăim acum cu El prin credinţă (Col 2, 12).
Dacă am murit pentru lume, în clipa predării noastre în slujba lui Hristos, este ca acum, după predarea aceasta, să trăim zi de zi şi clipă de clipă, până la moarte, pentru El şi slava Lui.
Dacă am luat hotărârea să intrăm în Oastea Domnului Iisus, am făcut acest lucru ieşind din gloata lui satan, spre a-L urma pe Hristos.
Cine, lăsând o hotărâre rea, nu se ţine tare de cea bună, şi, lăsând o cale rea, nu urmează statornic calea cea bună, şi, lepădându-se de satan, nu se uneşte strâns cu Hristos, şi, murind pentru lume, nu trăieşte cu toată evlavia faţă de Dumnezeu, – acela în curând va ajunge din nou acolo de unde a plecat, ba încă şi mai rău. După cum este scris: Şi omul acela ajunge de şapte ori mai rău de cum fusese la început (Lc 11, 24-26). | Continuare »

Traian Dorz, din «Hristos – Mijlocitorul nostru»

Şi pentru ca să arate tuturor sufletelor cât de grea şi de slăvită este slujba pe care o vor face trimişii Săi, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru Se roagă Tatălui:
Pentru ei Mă rog, nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi. (Ioan 17, 9)

De nimic nu au mai multă nevoie, în marea lor chemare şi-n uriaşa lor răspundere pentru împlinirea ei, trimişii lui Dumnezeu, decât de rugăciune.
Împinşi de Dumnezeu şi respinşi de oameni, trimişi de har şi opriţi de legi, chemaţi de dragoste şi alungaţi de ură, îndureraţi de priveliştea pierzării lumii, aceşti trimişi ai lui Hristos sunt cei mai fericiţi şi cei mai chinuiţi dintre toţi oamenii.

Ei trebuie să plângă cu cei ce plâng, ca şi cum ar fi asemenea cu ei de nefericiţi, pentru ca, împărtăşind simţit durerea acestora, să-i poată apropia de mângâierea pe care le-o pot da din partea lui Hristos. Trebuie să se bucure cu cei care se bucură, chiar dacă inima lor sângeră de dureri, pentru ca, astfel, să le poată spune, de lângă ei, că totuşi e mai folositor să plângi acum, decât să râzi (Luca 6, 21-25).
În mijlocul celor care odihnesc, aceşti trimişi ai lui Hristos, nu pot să se odihnească. | Continuare »

Traian Dorz, din HRISTOS – PUTEREA APOSTOLIEI

„Dar când Dumnezeu – Care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale  să descopere în mine pe Fiul Său, ca să-L vestesc între neamuri, îndată n-am întrebat pe nici un om, nici nu m-am suit la Ierusalim la cei care au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc.” (Galateni 1, 15-17)

Când în viaţa unui om al lui Dumnezeu se petrece o minune, sau vine o chemare, sau se descoperă un adevăr, acest lucru se face în aşa fel încât omul cu care se petrece aceasta nu mai are nici o îndoială că Duhul lui Dumnezeu face aceasta cu el.
Tot ceea ce vine de la Dumnezeu, în viaţa cuiva, vine însoţit de o puternică încredinţare a adevărului acestei descoperiri. Revelaţia lui Dumnezeu este însoţită de mărturia unei mari puteri care încredinţează toată fiinţa alesului Său că descoperirea este dumnezeiască. Şi sufletul se umple de puterea nebiruită a siguranţei şi a încrederii neclintite…

Taina naşterii din nou este unică, după cum şi sufletul nostru este unic. Ea, chiar dacă se întâmplă în viaţa mai multora în acelaşi timp, este totuşi unică pentru fiecare suflet. Fiecare din cei cu care se petrece taina aceasta o simte altfel. Şi în fiecare ea lucrează în alt fel, potrivit cu starea fiecăruia, cu chemarea fiecăruia, cu ascultarea fiecăruia.

Cel cu care se petrece taina aceasta simte totdeauna o putere cerească lucrând asupra sa, fără să o poată respinge sau stăpâni, aşa cum nu poţi stăpâni sau împiedeca un vânt puternic, ci trebuie să te laşi dus de el.

Când această lucrare vine de la Dumnezeu în chip biruitor şi măreţ, ea se impune puternic, fără putinţă de respingere. Schimbarea totală pe care o face în fiinţa celui peste care vine este plină de putere şi de siguranţă. Nimic şovăitor, nimic îndoielnic, nimic neclar.
Ci totul luminos, limpede şi întreg.
Din pricina asta n-ai nevoie să întrebi pe nimeni.
Şi chiar dacă ai întreba, nimeni n-ar fi în stare şi în măsură să-ţi explice această minune. Dacă n-a explicat-o Hristos lui Nicodim, atunci, cu atât mai mult, un om n-o poate explica.
Ea este o minune, şi minunile nu se pot explica, se pot numai vedea sau crede. | Continuare »

„Iisus le-a zis: «Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi găsi». Au aruncat-o deci şi n-o mai puteau trage de mulţimea peştilor.“ (Ioan 21, 6)

Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este ca o mare plină. Oriunde ai arunca mreaja credinţei, cu foame duhovnicească, vei găsi din belşug adevăruri cu care să te hrăneşti. Sfânta Scriptură este hrană pentru orice vârstă şi pentru orice gust duhovnicesc.
Pentru cei mici are lapte duhovnicesc şi dulciuri gustoase, adevăruri începătoare (I Pt. 2, 2).
Pentru cei mari este nespus de mare şi cuprinde atâtea adevăruri desăvârşite, atât de înalte şi atât de adânci, încât nu este şi nu va fi niciodată pe pământ o minte omenească să poată spune că le-a cuprins pe toate. (Ev. 6, 1)
Pentru cei înfometaţi are hrană din belşug.
Pentru cei pretenţioşi are nespus de felurite bunătăţi în aşa fel, încât niciodată să nu li se piardă dorinţa şi foamea după ele.
Pentru cei vârstnici, pentru cei trecuţi prin greutăţile şi încercările vieţii are hrana înţelepciunii celei mai mari.
Pentru cei bolnavi are totdeauna balsamul vindecător şi hrană întăritoare.
Pentru inimile zdrobite are leacul înnoitor şi înviorător.
Pentru cei slăbiţi are întărire. | Continuare »